Drept procesual civil

Nefiind parte în procedura de judecată desfăşurată în faţa primei instanţe, ca titular de drepturi sau obligaţii în raportul juridic de drept material dedus instanţelor judecătoreşti spre soluţionare, reprezentantul convenţional al reclamanţilor, respectiv avocatul ales al acestora nu poate deveni nici parte în calea de atac a apelului spre a invoca nemulţumiri ori încălcări ale unor drepturi proprii săvârşite de către instanţa de apel.

Domeniu – drept procesual civil

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.8217/3/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.65 A/05.03.2013)

Prin sentinţa civilă nr.628/26.03.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, în dosar nr.8217/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.S. şi B.A.A., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., s-a constatat ilegalitatea actului de rechiziţie a navei barcaz cu motor „Pescăruşul” ce a aparţinut autorului reclamanţilor, B.D.N., s-a respins cel de-al doilea capăt al cererii, având ca obiect plata contravalorii acestui bun mobil, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, şi s-a respins ca neîntemeiat cel de-al treilea capăt al cererii, având ca obiect plata lipsei de folosinţă a barcazului cu motor, pe perioada ultimilor 3 ani, anterior promovării acţiunii.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a arătat că a fost învestită cu soluţionarea acţiunii reclamanţilor, ce a fost iniţial îndreptată împotriva pârâţilor Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Guvernul României prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-a solicitat să se constate ilegalitatea actului de rechiziţie a navei barcaz cu motor „Pescăruşul”, ce a făcut obiectul deciziei nr.7628/1949 a Ministerului Comunicaţiilor şi a Ordinului nr.6995/1949, obligarea pârâţilor la plata contravalorii navei, ce va fi determinată pe baza unei expertize tehnice şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de lipsă de folosinţă pe perioada ultimilor 3 ani, începând cu 01.01.2007.

La solicitarea tribunalului, la 15.11.2010, reclamanţii au făcut precizări la acţiunea formulată, prin care au arătat că aceasta este îndreptată împotriva S.R. prin M.F.P., dar şi împotriva pârâţilor M.T.I. şi M.C.T.I..

La termenul de judecată din 24.01.2011, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâţi, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.T.I. şi M.C.T.I. şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii navei barcaz cu motor „Pescăruşul”.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a arătat că nu regăseşte nici un text de lege care să interzică formularea unei acţiuni cu obiect identic celei din prezenta cauză, iar respingerea acţiunii pentru acest motiv ar reprezenta o încălcare evidentă a dreptului de acces la justiţie al reclamanţilor.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a apreciat că cele două ministere chemate în judecată ca pârâte nu justifică în prezenta cauză calitatea procesuală pasivă, deoarece între reclamanţi şi acestea nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere. Potrivit situaţiei juridice din dosar, barcazul cu motor a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.511/1951, fiind înmatriculat la Societatea Comercială de stat Compescaria – Brăila. Indiferent de modalitatea de preluare (Decretul nr.184/1949 sau Legea nr.351/1945), bunul a trecut în proprietatea statului român şi numai acest pârât poate avea calitate procesuală pasivă, fiind cu totul irelevant cine a avut posesia şi folosinţa acestui bun, mai ales că nu poate fi confundată calitatea de administrator cu aceea de proprietar.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune de a pretinde contravaloarea bunului imobil preluat abuziv de stat, prima instanţă a făcut trimitere la prevederile art.1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr.167/1958, arătând că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa dedusă judecăţii, tribunalul a stabilit că dreptul reclamanţilor de a solicita daune materiale pentru rechiziţionarea bunului mobil s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat şi nu au mai existat restricţii legale pentru ca reclamantul să îşi afirme în faţa justiţiei drepturile sale.

Cum de la înlăturarea regimului comunist şi până la promovarea prezentei acţiuni au trecut circa 20 de ani, a apreciat că dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris, fiind incidente prevederile art.1 şi 3 din Decretul nr.167/1958, mai ales că nu s-a probat de către reclamanţi intervenirea vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.

Rămânând învestit, în urma acestor dezlegări date prin încheierea interlocutorie din 24.01.2011, doar cu soluţionarea capetelor de cerere 1 şi 3 din acţiune, tribunalul a hotărât că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., dat fiind că, a rezultat din probatoriile cauzei că barcazul cu motor „Pescăruşul” a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.511/1955.

Cu referire la cel dintâi capăt de cerere, prima instanţă a făcut aplicare dispoziţiilor art.6 din Legea nr.213/1998 şi a apreciat că Decretul nr.511/1955 pentru reglementarea situaţiei unor bunuri rechiziţionate, Decretul nr.184/1949 pentru fixarea unor atribuţiuni cu caracter economic sau Legea nr.351/1945 pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic nu pot fi considerate acte normative constituţionale în raport de Constituţia din 1948, în vigoare la acea dată. Art.8 din Constituţie ocrotea şi garanta proprietatea particulară şi dreptul de moştenire, iar potrivit art.10, se arăta că pot fi făcute exproprieri pentru cauze de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.

Or, actele normative mai sus menţionate contraveneau nu numai Constituţiei din 1948, dar şi prevederilor art.481 C.civ. ori Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară.

Prin urmare, trecerea bunului mobil în proprietatea statului, în condiţiile acestor acte normative nu poate fi considerat că reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, motiv pentru care prima instanţă a reţinut ilegalitatea actului de rechiziţie a barcazului cu motor „Pescăruşul”, ce a aparţinut autorului reclamanţilor.

În privinţa celui de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui bun mobil, s-a arătat că este nefondat întrucât potrivit adresei comunicate de Căpitănia Portului Brăila nr.3535/1996, ambarcaţiunea în cauză a fost radiată din registrul matricol, fiind clasată ca epavă şi dezmembrată în Portul Brăila, în anul 1964, situaţie de fapt ce nu a fost contestată de către reclamanţi, dar care a fost confirmată de către expert.

Cum bunul mobil ce face obiectul litigiului nu mai există în materialitatea sa încă din anul 1964, reclamanţii nu mai pot solicita contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui bun, o astfel de pretenţie putând fi emisă numai în ipoteza în care bunul există, însă reclamantul este lipsit de folosinţa sa, ca atribut al dreptului de proprietate, în timp ce bunul este folosit în fapt de alte persoane.

Întrucât bunul mobil nu mai există în materialitatea sa, el nici nu poate genera fructe civile, nici în persoana reclamanţilor şi nici în persoana altui terţ ori a pârâtului, astfel încât nu poate fi acceptat punctul de vedere al reclamanţilor, deoarece s-ar ajunge în situaţia absurdă ca statul să plătească la infinit eventuala lipsă de folosinţă a unui bun.

Pe cale de consecinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii, împreună cu Cabinetul de Avocat B.M., dar şi pârâtul S.R. prin M.F.P..

În motivarea apelului declarat de cei doi reclamanţi şi de Cabinetul individual de avocatură B.M., s-au formulat următoarele critici de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii de primă instanţă:

1. Cu privire la încheierea de şedinţă pronunţată la 13.09.2010, s-a arătat că, deşi odată cu cererea de chemare în judecată a fost depusă împuternicirea avocaţială prin care s-a demonstrat calitatea de avocat în cadrul U.N.B.R. Baroul Bucureşti a apărătorului reclamanţilor, prin citaţia emisă pentru primul termen de judecată s-a pus în vedere d-lui avocat să facă dovada calităţii sale de avocat.

Aceasta arată că s-a conformat solicitării instanţei şi la termen a depus întreaga documentaţie din care rezultă că a dobândit calitatea de avocat în baza art.19 alin.1, 2, 3 din Legea nr.51/1995, modificată şi republicată.

În ciuda faptului că la dosar nu a existat o hotărâre definitivă şi irevocabilă din care să rezulte că asupra persoanei sale ar fi existat o plângere pentru exercitarea unei meserii fără drept, excepţia lipsei calităţii de reprezentant ca avocat, invocată din oficiu de către instanţă, a fost admisă.

Motivarea soluţiei pronunţate prin încheierea din 13.09.2010 dovedeşte că instanţa, cu rea-credinţă şi-a argumentat soluţia pe fapte şi acte normative care nu priveau excepţia în cauză, reproducând un studiu preluat de instanţă mot-a-mot de pe un site, contrar tuturor înscrisurilor depuse în dovedirea calităţii de avocat.

Cabinetul de avocatură a mai susţinut că motivarea instanţei a depăşit cadrul legal al susţinerilor avocatului şi chiar ale instanţei cu privire la baroul şi uniunea din care făcea parte la momentul când a dobândit calitatea de avocat, despre care afirmă că nu a fost nici până azi pierdută în baza unor hotărâri definitive şi irevocabile.

Prin admiterea excepţiei s-a adus un prejudiciu nu doar avocatului,d ar şi reclamanţilor întrucât a fost nevoie să se recurgă la emiterea unei procuri de către aceştia în favoarea avocatului, pentru a le putea reprezenta şi apăra interesele în dosar. Deşi avea studii juridice, la fiecare termen de judecată, instanţa îi interzicea formularea de cereri sau să răspundă la diferite situaţii pe care le invoca în faţa reprezentantului reclamanţilor, dl.B.S., care era pus în situaţii delicate, neavând cunoştinţele de specialitate care să-i permită formularea unor răspunsuri prompte, adecvate la solicitările instanţei, încălcându-se prevederile Codului de procedură civilă, cap.V „Reprezentarea părţilor în judecată”.

Acest apelant a mai susţinut că Tribunalul Bucureşti şi-a depăşit şi autoritatea de decizie întrucât excepţia invocată din oficiu privea modul de dobândire a acestei calităţi, iar nu modul de înfiinţare a baroului şi uniunii din care fac parte, a legalităţii sau ilegalităţii formulării acestuia.

2. Cu privire la sentinţa civilă nr.628/26.03.2012, apelanţii au susţinut că şi celelalte două capete de cerere din acţiunea trebuiau admise întrucât:

- dreptul material la acţiune se prescrie de la momentul în care o instanţă de judecată constată ilegalitatea actului de deposedare. Abia prin sentinţa apelată, în urma dezlegărilor date de instanţă, ce a constatat ilegalitatea actului de rechiziţie a bunului mobil, apelanţii reclamanţi au realizat că cel care le-a provocat paguba printr-o faptă ilicită este apelantul pârât, S.R. făcându-se vinovat de săvârşirea actului ilegal al rechiziţiei navei de barcaz.

Prin urmare, dreptul de a solicita despăgubiri s-a născut la momentul în care s-a constatat de către o instanţă ilegalitatea deposedării de bunul mobil al autorului reclamanţilor şi nu de la data înlăturării regimului comunist (1989), cum motivează instanţa.

Dreptul material la acţiune al reclamanţilor nu era prescris, constatarea ilegalităţii actului de deposedare realizându-se la 26.03.2012, iar nu anterior. Un argument în plus este dat de faptul că reclamanţii aveau şi posibilitatea solicitării pe cale separată a reparării prejudiciului, în temeiul prevederilor art.8 din Decretul nr.167/1958, într-un termen de 3 ani de la data constatării ilegalităţii actului de rechiziţie de către instanţă.

- reţinând că dreptul material la acţiune al reclamanţilor de a cere repararea prejudiciului nu este prescris, apelanţii au susţinut că au dreptul şi la repararea prejudiciului pe ultimii 3 ani decurgând din lipsa de folosinţă a navei barcaz cu motor „Pescăruş”. Împrejurarea că acest bun mobil nu ar mai exista în materialitatea sa încă din anul 1964, nu este de esenţa dreptului apelanţilor de a solicita lipsa de folosinţă a bunului autorului lor, atâta timp cât prin sentinţa apelată s-a constatat ilegalitatea actului de rechiziţie, distrugerea ori dematerializarea bunului nedatorându-se vreunei culpe a fostului proprietar, ci a celui care, cu rea credinţă, a lăsat ca bunul lui să fie distrus.

- soluţia pronunţată de prima instanţă asupra celui de-al doilea capăt de cerere i-a pus pe reclamanţi în imposibilitatea de a administra probe, proba esenţială fiind aceea cu expertiza tehnică de specialitate, motiv pentru care solicită administrarea acestei probe în calea de atac a apelului.

În consecinţă, pentru aceste motive de apel, reclamanţii au solicitat modificarea hotărârii de primă instanţă, în sensul admiterii şi capetelor de cerere 2 şi 3 din cererea principală şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a navei barcaz cu motor „Pescăruşul”, precum şi a contravalorii acesteia.

Prin apelul declarat de către pârâtul S.R. prin M.F.P., au fost formulate următoarele critici împotriva hotărârii de primă instanţă:

- având în vedere fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, apelantul a invocat excepţia lipsei calităţii M.F.P. de reprezentant al S.R., susţinându-se că trebuia chemată în judecată persoana care a avut în proprietate şi care a administrat bunul mobil în litigiu, în considerarea dispoziţiilor art.37 din Decretul nr.31/1954 şi ale art.25 alin.2 din acelaşi act normativ.

Apelantul a susţinut că prima instanţă ar fi trebuit să facă aplicare în cauză a dispoziţiilor art.35 din Decretul nr.31/1954, pe care ar fi trebuit să le coroboreze cu cele ale art.37 alin.1 din acelaşi act normativ, fiind evident că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţineau instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.  Înscrisurile administrate ca probe relevă că bunul mobil a fost rechiziţionat în scop economic printr-o decizie a Ministerului Comunicaţiilor, nava fiind predată pe bază de proces verbal societăţii comerciale de stat Compescaria, iar din fişa matricolă nr.520/17.05.1949 reiese că bunul a trecut în proprietatea Întreprinderii Piscicola.

Art.2 din Decretul nr.184/1949 stabileşte că rechiziţionarea bunurilor se va face prin decizii date de către ministere, potrivit sferei lor de activitate.

- în mod greşit prima instanţă a constatat ilegalitatea actului de rechiziţie, bunul revendicat de reclamanţi fiind preluat de către stat în baza Legii nr.351/1945 şi a Decretului nr.184/1949, acte normative în vigoare la data naţionalizării navei barcaz. Aceasta dovedeşte că bunul a fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea cerinţelor de ordin formal prevăzute prin aceste acte normative.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.215/2001 şi cele ale Decretului nr.31/1954, apelantul solicitând şi judecarea cauzei în lipsă.

La 30.10.2012, apelanţii reclamanţi au formulat întâmpinare la apelul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Apelanţii reclamanţi au depus la dosar un set de înscrisuri privitor la mai multe soluţii pronunţate în dosarele penale în care au fost cercetaţi membrii ai Baroului Constituţional, avocaţi ce şi-au dobândit calitatea de a exercita această profesie în condiţii similare d-lui B.M..

Curtea a încuviinţat apelanţilor reclamanţi administrarea probei cu înscrisuri, aceştia depunând la dosar – fila 12 din dosarul de fond – Ordonanţă de atestare de testament, în limba ebraică, purtând apostila potrivit Convenţiei de la Haga din 1961, precum şi o filă cu apostila în traducere în limba română, legalizată, efectuată de un traducător autorizat.

Curtea a respins cererea apelanţilor reclamanţi de efectuare a probei cu expertiza evaluatorie, solicitată prin motivele de apel, ca nefiind utilă cauzei faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă şi de stadiul procesual al cauzei.

La termenul de judecată din 26.02.2013, Curtea a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului Cabinet de avocat B.M. de a declara apel împotriva hotărârii de primă instanţă.

Analizând cu prioritate excepţia invocată, astfel cum o cere art.137 C.proc.civ., Curtea observă că în procedura de judecată a litigiului de faţă desfăşurată în faţa primei instanţe, calitatea de părţi au avut-o reclamanţii şi persoanele juridice chemate în judecată de aceştia, potrivit precizărilor aduse cererii lor iniţiale la 15.11.2010 (fila 92 dosar fond, respectiv S.R. prin M.F.P., M.T.I. şi M.C.T.I.).

De altfel, dezlegările în drept date de prima instanţă aspectelor litigioase ale cauzei atât prin încheierea din 24.01.2011, cât şi prin sentinţa apelată, au produs consecinţe juridice asupra drepturilor litigioase deduse judecăţii în privinţa acestor persoane, Curtea reţinând faptul că cei doi reclamanţi au fost doar asistaţi şi reprezentaţi în faţa tribunalului, într-o primă fază, de către domnul B.M., în calitate de avocat, cabinetul individual de avocatură cu acest nume constituind doar forma de organizare profesională sub care acesta a înţeles să-şi exercite profesia de avocat.

Prin urmare, nefiind parte în procedura de judecată desfăşurată în faţa primei instanţe, ca titular de drepturi sau obligaţii în raportul juridic de drept material dedus instanţelor judecătoreşti spre soluţionare, reprezentantul convenţional al reclamanţilor, respectiv avocatul ales al acestora nu poate deveni nici parte în calea de atac a apelului spre a invoca nemulţumiri ori încălcări ale unor drepturi proprii săvârşite de către instanţa de apel.

Cel mult, se apreciază că, faţă de dezlegările date de tribunal, la termenul de judecată din 13.09.2010, excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al reclamanţilor în privinţa domnului B.M., motivat de faptul că acesta nu deţine calitatea de avocat dobândită în condiţiile Legii nr.51/1995, cei care aveau calitatea de a se plânge pe calea procesuală a apelului şi de a invoca eventuale vătămări ale drepturilor lor procedurale decurgând din aceste dezlegări puteau fi chiar reclamanţii, iar nu cabinetul individual de avocatură B.M..

Apreciind că acest subiect, titular şi semnatar al unuia dintre apelurile declarate în cauză, ce nu a fost parte în procedura de judecare a litigiului în primă instanţă, nu are calitatea de a invoca critici de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei, dar nici a încheierilor premergătoare acesteia, Curtea va admite excepţia invocată şi va respinge apelul acestui apelant ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă.

Invocând şi admiţând această excepţie, Curtea nu urmăreşte să omită din analiza sa criticile subsumate celui dintâi motiv de apel îndreptate împotriva celor dezlegate de tribunal la termenul de judecată din 13.09.2010, critici care, fiind formulate prin apelul comun semnat de către cei doi reclamanţi, alături de cabinetul de avocat B.M., le va examina în apelul celor dintâi, subînţelegându-se că au fost însuşite şi de aceştia, în pofida tonului personal al nemulţumirilor exprimate, ce-l indică drept autor al lor pe reprezentantul acestora.

Astfel, luând spre examinare apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 13.09.2010, când tribunalul a hotărât asupra admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al reclamanţilor, a domnului B.M., motivat de împrejurarea că acesta nu a făcut dovada calităţii de avocat dobândită în condiţiile legii nr.51/1995, Curtea apreciază că este neîntemeiat.

Criticile prin care s-a susţinut că, invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamanţilor, prima instanţă şi-ar fi depăşit autoritatea de decizie, deoarece în motivarea amplă a admiterii excepţiei, tribunalul s-a referit la modul de înfiinţare a baroului şi uniunii din care avocatul face parte, iar nu la dobândirea ori deţinerea de către acesta a calităţii de avocat, nu pot fi primite.

Curtea constată că legătura de determinare între cele două elemente este evidentă, prima instanţă invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a d-lui avocat B.M. tocmai întrucât a observat şi constatat că acesta nu este membru în Baroul Bucureşti şi al Uniunii Naţionale a Barourilor din România – structuri organizatorice ce funcţionează în baza Legii nr.51/1995 republicată, ci al unor structuri organizatorice paralele, dar care au denumiri şi însemne similare celor dintâi.

Văzând conţinutul prevederilor legale, regăsite în forma republicată a Legii nr.51/1995 în cuprinsul art.113 - potrivit cu care „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele fizice şi juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale; (2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică, contrare dispoziţiilor prezentei legi” - demersul judiciar al judecătorului fondului, de a verifica legalitatea înfiinţării şi funcţionării baroului şi uniunii din care face parte apărătorul reclamanţilor, spre a concluziona asupra dreptului acestuia de a desfăşura activităţi în baza Legii nr.51/1995, apare ca fiind perfect legitim şi justificat, independent de existenţa în concret, în cazul acestuia a unei hotărâri judecătoreşti care să ateste pierderea calităţii de avocat ori exercitarea unei meserii fără drept.

Întrucât, aşa cum rezultă din aceste prevederi legale, exercitarea în condiţii de legalitate a profesiei de avocat este în strânsă legătură, printre altele, şi cu modul de dobândire a acestei calităţi, mod de dobândire care, potrivit voinţei legiuitorului trebuie să fie asigurat doar prin structurile autorizate în acest scop prin Legea nr.51/1995 şi doar prin aplicarea de către aceste structuri a prevederilor legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, nu se poate considera că, prin modul în care prima instanţă a statuat asupra excepţiei invocată în cauză, aceasta şi-ar fi depăşit autoritatea de a judeca, prin analiza asupra modului de înfiinţare a baroului şi uniunii din care avocatul reclamanţilor nu a contestat că ar face parte.

În ceea ce priveşte critica de încălcare a dreptului la apărare ce a fost pricinuită reclamanţilor prin soluţia adoptată de prima instanţă în privinţa excepţiei analizate, Curtea apreciază ca fiind, de asemenea, neîntemeiată, observând că subsecvent admiterii excepţiei, tribunalul a dat pe deplin eficienţă asigurării dreptului la apărare al reclamanţilor în condiţiile reprezentării lor prin mandatar neavocat, în conformitate cu prevederile art.68 Cod de procedură civilă.

Astfel, la termenul de judecată din 13.09.2010 şi ulterior aprecierii asupra imposibilităţii asigurării reprezentării reclamanţilor de către domnul B.M., în calitate de avocat, tribunalul a încuviinţat cererea acestora de amânare a cauzei în condiţiile art.156 Cod de procedură civilă şi a permis ulterior exercitarea reprezentării lor în proces prin aceeaşi persoană, însă nu în calitate de avocat, ci de mandatar în baza procurii judiciare depusă la fila 94 în dosarul de fond. Contrar susţinerilor apelanţilor, Curtea constată că prima instanţă nu a încălcat sau restrâns în mod nelegal dreptul de reprezentare a reclamanţilor exercitat în acest mod de către mandatarul cu procură autentică B.M., în contradictoriu cu care tribunalul a discutat excepţiile ce s-au invocat în cauză, căruia i-a permis să propună probe şi să discute, în general, toate măsurile ce s-au impus a fi luate în cauză în vederea finalizării judecăţii şi, în particular, probele dosarului, prin formularea şi apoi încuviinţarea obiecţiunilor la expertiză. În sfârşit, Curtea observă că, dând eficienţă deplină normelor procedurale ce reglementează condiţiile exercitării reprezentării prin mandatar neavocat (art.68 alin.4 Cod de procedură civilă), prima instanţă a amânat pronunţarea pentru a permite reclamanţilor şi mandatarului lor să depună la dosar concluzii scrise asupra fondului cauzei.

Prin modul în care prima instanţă a procedat, Curtea apreciază că nu se poate reţine încălcarea de către această instanţă a dreptului apelanţilor reclamanţi de a fi reprezentaţi în proces ori a dreptului lor la apărare, în general.

Cu referire la criticile îndreptate împotriva sentinţei civile nr.628/26.03.2012, acestea au vizat deopotrivă respingerea ca prescris a dreptului material la acţiune în solicitarea contravalorii unui barcaz cu motor „Pescăruşul”, dar şi ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privitor la plata lipsei de folosinţă a acestui bun mobil, pe perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii.

Curtea nu împărtăşeşte opinia apelanţilor – reclamanţi care, cu referire la condiţiile de aplicabilitate a dispoziţiilor art.8 din Decretul nr.167/1958, au susţinut că abia în urma constatării de către instanţă a ilegalităţii actului de rechiziţie a bunului mobil, au aflat că cel vinovat de această ilegalitate este apelantul pârât S.R., astfel că de la acest moment s-a născut dreptul lor de a solicita despăgubiri pentru bun, iar nu de la data înlăturării regimului comunist.

A accepta acest punct de vedere echivalează în fapt cu recunoaşterea caracterului imprescriptibil al unei acţiuni în daune, aşadar privitoare la recunoaşterea unui drept de creanţă, având un obiect patrimonial, drepturi care, prin natura lor sunt prescriptibile extinctiv, după cum o spune art.1 din Decretul nr.167/1958. De vreme ce abia în urma statuării din partea unei instanţe asupra caracterului ilegal al preluării bunului de către stat s-ar naşte dreptul la acţiune al reclamantului de a fi despăgubit pentru bunul de care a fost deposedat, ar însemna că acesta este oricând şi nelimitat ca timp, în drept să se adreseze instanţei cu o acţiune în daune pentru repararea pagubei pricinuite în acest fel. Simplificând argumentaţia apelanţilor reclamanţi, ar trebui să se accepte că dreptul la acţiune începe să curgă chiar de la data exercitării sale, ceea ce este un non sens juridic, şi contravine tuturor diferitelor reguli instituite prin dispoziţiile Decretului nr.167/1958 pentru determinarea momentelor de la care trebuie considerat că începe să curgă dreptul la acţiune, în funcţie de natura şi obiectul acestora.

În realitate, reclamanţii, ca părţi în posesia cărora s-au aflat înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate asupra navei barcaz cu motor „Pescăruşul”, ce a aparţinut autorului lor, sau chiar autorul însuşi al acestora, până la data decesului său survenit la 1.05.2000, puteau şi trebuiau să se adreseze instanţelor judecătoreşti cu acţiunea în daune de faţă înăuntrul termenului general de prescripţie de trei ani care, a început să curgă – potrivit dispoziţiilor art.8 din Decretul nr.167/1958 – de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Date fiind particularităţile cazului, determinate de data producerii faptei ilicite ce a stat la baza deposedării autorului reclamanţilor de bunul său mobil – anul 1949 – de cauzele care au stat la baza producerii acesteia, regăsite în contextul economico-politico-social existent în ţară ulterior instaurării regimului comunist, trebuie acceptat că până în decembrie 1989, data înlăturării acestui regim şi a modificărilor substanţiale ale politicilor de stat, reclamanţii sau autorul lor s-au aflat într-o situaţie de imposibilitate obiectivă de a acţiona în scopul reparării pagubei pricinuite, dată fiind lipsa totală a unui cadru juridic care să permită o astfel de acţiune din partea lor.

Însă ulterior acestui moment, nu există nici o justificare pentru inacţiunea reclamanţilor sau a autorului lor, neputând fi primită teza acestora în sensul că nu ar fi cunoscut pe cel care se face vinovat de faptele ce au avut ca rezultat deposedarea lor de bunul mobil.

Înscrisurile administrate ca probe de reclamanţi în dovedirea pretenţiilor lor erau îndestulătoare pentru identificarea de către aceştia a tuturor persoanelor juridice responsabile de punerea în aplicare a măsurii de rechiziţie a navei, ca şi a beneficiarilor acesteia, de natură să le permită exercitarea dreptului la acţiune întocmai cum acest lucru a fost posibil şi la data promovării acţiunii de faţă.

În consecinţă, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a stabilit că cel de-al doilea capăt al acţiunii reclamanţilor, având un obiect patrimonial, respectiv recunoaşterea dreptului la plata contravalorii navei barcaz cu motor „Pescăruşul”, este supus regulilor prescripţiei extinctive şi că a fost formulat la o dată la care dreptul la acţiune al reclamanţilor era stins prin prescripţie.

În ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privitor la acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a bunului mobil pe perioada ultimilor trei ani anterior introducerii acţiunii, Curtea o apreciază ca fiind, de asemenea, o soluţie justă şi legală, argumentul hotărâtor care a condus spre această rezolvare fiind cel rezultat din probatoriul cauzei, anume că la 17.10.1964, barcazul cu motor „Pescăruşul” a fost radiat din registrul matricol, în baza Ordinului Direcţiei Navigaţiei Maritime şi Fluviale Bucureşti nr.555/16956/1964, fiind clasat ca epavă şi dezmembrat în portul Brăila.

Prin urmare, atâta timp cât bunul mobil în cauză nu mai există în materialitatea sa încă din anul 1964, se înţelege că el nu mai poate genera în patrimoniul nimănui fructe civile ori beneficii decurgând din folosinţa sa, astfel încât să se justifice o acţiune în dezdăunarea reclamanţilor, ca foşti proprietari ai acestui bun, pentru lipsirea lor de folosinţa acestuia.

Desigur, constatarea caracterului ilegal al actului de rechiziţie dă dreptul reclamanţilor de a solicita plata contravalorii bunului mobil ce a fost preluat autorului lor şi plata lipsei de folosinţă a acestuia, însă sub rezerva de a fi îndeplinite şi celelalte condiţii formale exterioare de exercitare a acestor drepturi, respectiv cele privitoare la prescripţie care, pentru motivele mai sus prezentate, nu pot fi considerate ca fiind respectate în raport cu momentul introducerii acţiunii. Tot impedimentul legal al prescripţiei a făcut ca reclamanţii să-şi restrângă pretenţiile lor legate de plata contravalorii lipsei de folosinţă a bunului mobil ce a fost rechiziţionat pe o perioadă, pe durata căreia, a rezultat că bunul în cauză nu mai putea fi producător de foloase prin simpla lui folosinţă, ca urmare a distrugerii sale ca epavă în urmă cu aproximativ 50 de ani.

Date fiind aceste dezlegări în drept  ale  primei instanţe în privinţa celor două pretenţii a căror recunoaştere s-a cerut a fi dată prin acţiunea de faţă, dezlegări în drept apreciate ca fiind legale şi temeinice, Curtea nu poate reţine nici o vătămare produsă reclamanţilor prin faptul neadministrării de către tribunal a probei cu expertiza de evaluare a bunului mobil ce a fost solicitată de către aceştia, motiv pentru care, alături de celelalte argumente prezentate anterior, va respinge apelul declarat de reclamanţi, ca fiind nefondat.

Prin apelul său, apelantul pârât a susţinut că nu M.F.P. avea calitatea de reprezentant al Statului în litigiul pendinte, deoarece trebuia chemată în judecată persoana care a avut în proprietate şi care a administrat bunul vizat prin acţiunea reclamanţilor.

Apelantul pârât şi-a sprijinit cea dintâi critică a apelului său pe interpretarea corelată a prevederilor art.25 alin.2, art.35 şi ale art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954.

Curtea reţine că probatoriul cauzei a evidenţiat că nava barcaz cu motor „Pescăruşul” a făcut obiectul Decretului nr.511/22.11.1955, fiind rechiziţionat în favoarea Întreprinderii Piscicola Brăila în baza Deciziei Ministerului Comunicaţiilor nr.7628/9.05.1949.

Potrivit Decretului nr.511/1955 pentru reglementarea situaţiei unor bunuri rechiziţionate, bunurile rechiziţionate până la data emiterii prezentului decret în temeiul dispoziţiilor Decretului nr.184 din 30.04.1949, pentru fixarea unor atribuţiuni cu caracter economic, ale Legii nr.351 din 3.05.1945, pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic şi ale Decretului nr.22 din 19.01.1949, pentru modificarea unor articole din legea monopolului vânzării spirtului şi a băuturilor spirtoase şi a taxelor de consumaţie, precum şi în temeiul oricărei alte legi sau hotărâri a Consiliului de Miniştri, se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.

Faţă de această dispoziţie legală – care a fost aplicată şi în privinţa bunului mobil în litigiu – potrivit cu care au fost considerate ca aparţinând proprietăţii statului, de la data rechiziţionării lor, toate bunurile rechiziţionate, indiferent de temeiul legal al acestor măsuri, Curtea apreciază ca fiind nefondate susţinerile acestui apelant.

Deşi a făcut în mod expres trimitere la dispoziţiile art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 – potrivit cu care statul participă în raporturi juridice, nemijlocit, ca subiect de drepturi şi obligaţii prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop – apelantul pârât nu a argumentat de ce în cazul bunurilor rechiziţionate, şi pe care le-a declarat ca aparţinându-i în proprietate prin Decretul nr.511/1955, ar trebui considerat că reprezentarea sa este asigurată prin alte organe. În tot cazul, el nu a indicat acea lege care ar avea, în ipoteza bunurilor rechiziţionate, rolul de normă derogatorie de la dreptul comun – art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 – şi nici care ar fi acele alte organe care i-ar reprezenta interesele în aceste cazuri.

De altfel, prin trimiterea pe care, de asemenea, o face la prevederile art.35 şi 37 din Decretul nr.31/1954, se înţelege că acest apelant a dorit să susţină mai mult decât teza lipsei calităţii de reprezentant al său a Ministerului Finanţelor Publice, argumentele sale fundamentând chiar o excepţie a lipsei calităţii sale procesuale pasive, dat fiind că, în optica sa, „trebuia chemată în chemată persoana care a avut în proprietate şi a administrat bunul mobil în litigiu”.

Or, şi sub acest aspect, Curtea apreciază criticile apelantului pârât drept nefondate întrucât, astfel cum rezultă din prevederile Decretului nr.511/1955, Statul român şi-a arogat dreptul de proprietate asupra, tuturor bunurilor care au fost rechiziţionate anterior, inclusiv asupra navei barcaz cu motor „Pescăruşul”, indiferent de titlul legal care a stat la baza acestor măsuri ori de organele prin care rechiziţionarea a fost efectiv realizată.

Prin urmare, „persoana care a avut în proprietate bunul mobil în litigiu”, este chiar apelantul pârât. Faţă de declaraţia legii (respectiv cea a Decretului nr.511/1955) în privinţa calităţii de proprietar a statului asupra acestor bunuri, menţiunea de pe verso-ul matriculului nr.520/17.05.1949 (fila 5 dosar fond) în sensul că „În conformitate cu dispoziţiile Decretului nr.511 din 22.11.1955, barcazul motor Pescăruş rechiziţionat în favoarea Întreprinderii Piscicola Brăila în baza Deciziei Ministrului Comunicaţiilor nr.7628 din 9 mai 1949 a trecut în proprietatea unităţii de mai sus pe data rechiziţionării navei”, nu are decât rolul de a indica proprietarul navei de la data rechiziţionării ei şi până la aplicarea Decretului nr.511/1955, moment de la care începând, bunul a fost declarat şi considerat ca aparţinând statului.

Aşa cum corect a arătat şi prima instanţă, faţă de regimul juridic al bunului mai sus menţionat, doar S.R. prin M.F.P. poate avea în cauză calitate procesuală pasivă, fiind cu totul irelevant cine a avut posesia şi folosinţa aceluiaşi bun, neputându-se confunda calitatea de proprietar cu aceea de administrator.

Desigur că, preluarea în proprietatea statului ce a avut ca bază legală dispoziţiile Decretului nr.511/1955, chiar dacă poate fi considerată ca fiind întemeiată pe un titlu legal, nu ar putea fi apreciată ca legitimă în raport de prevederile Constituţiei din 1948, în vigoare la acea dată, care recunoşteau şi garantau proprietatea particulară şi dreptul de moştenire, reglementând exproprierea ca acea unică modalitate de preluare a proprietăţii altuia, însă pentru o cauză de utilitate publică, pe bază de lege şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.

Pentru aceste considerente, Curtea nu poate primi nici criticile apelantului pârât aduse soluţiei dată de prima instanţă celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, astfel că, pentru toate argumentele prezentate anterior, Curtea va respinge ca nefundat şi  apelul declarat de apelantul pârât.

Văzând conţinutul prevederilor art.274 alin.1 Cod de procedură civilă, dar şi soluţia adoptată în privinţa apelului declarat de reclamanţi, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea acestor părţi de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Domenii speta

Spete similare