Drept procesual civil

Doar în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, împiedicând determinarea naturii şi obiectului cererii, instanţa, în baza rolului activ, instanţa avea obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererii formulate, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului disponibilităţii, un ultra sau minus petita.

Or, în cauză, o atare situaţie nu este incidentă, cererea  formulată de pârât având un obiect şi o denumire clară şi bine conturată. Mai mult, la momentul depunerii acestei cereri la dosarul cauzei, pârâtul beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales, astfel cum rezultă din împuternicirea avocaţială anexată la fila 17 dosar fond, astfel că acesta a putut beneficia de competenţele în materie ale apărătorului  angajat, inclusiv la momentul formulării acestei  întâmpinări.

Domeniu – drept procesual civil

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.10616/300/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.23/10.01.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 25.03.2010, data plicului, reclamanta P.S. 2, în contradictoriu cu pârâtul B.I., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestuia să desfiinţeze lucrările de construire executate în B., str.A.C., nr.23, sector 2, fără a deţine autorizaţie de construire.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin proces verbal de contravenţie întocmit de împuternicitul legal al Primarului General s-a constatat că pârâtul a executat, fără a deţine autorizaţie de construire, lucrări de construire, motiv pentru care i s-a aplicat o amendă contravenţională, conform art. 26 lit. a din Legea nr. 50/1991 republicată, prin acelaşi proces verbal dispunându-se obligarea pârâtei să intre în legalitate, ceea ce nu s-a realizat.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1073-1075 Cod civil şi art. 26 lit. a) din Legea nr. 50/1991.

La data de 12.11.2010, pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiate.

În motivare, s-a arătat că imobilul din B., str. A.C., nr.23, sector 2 este în proprietatea sa şi a soţiei sale, motiv pentru care acţiunea este inadmisibilă.

S-a mai învederat că în procesul-verbal de contravenţie au fost folosite date neadevărate cu privire la perioada edificării construcţiei, aceasta fiind ridicată în anul 2005, motiv pentru care constatarea contravenţiei este tardivă, iar procesul-verbal de contravenţie este nelegal şi urmare a faptului că obligaţia de a obţine autorizaţia este imposibil de executat, pentru că nu este proprietar al terenului aferent casei, iar Primăria nu a aprobat cererea de cumpărare a terenului.

Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 115 Cpc, Lg.215/2001, Lg.50/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 4427/01.04.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr.10616/300/2010, s-a admis cererea formulată de către reclamanta P.S. 2, în contradictoriu cu pârâtul B.I.; a fost obligat pârâtul să aducă la starea iniţială imobilul situat în mun. B., str.A.C., nr.23, sector 2, prin desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie de construire, astfel cum au fost reţinute în procesul-verbal de contravenţie seria A 175 nr.85915 din 09.11.2009, respectiv modificarea şi extinderea celor două vestibule 9 şi 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule construcţia nou efectuată realizată din zidărie cu învelitoare din tablă şi compartimentată, zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi vestibulul 5, zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; în caz de neexecutare, a fost autorizat reclamantul să procedeze la desfiinţarea respectivelor lucrări, pe cheltuiala pârâtului; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin procesul-verbal de contravenţie seria A 175 nr.85915 din 09.11.2009 s-a dispus sancţionarea pârâtului cu amendă contravenţională, reţinându-se că aceasta a realizat fără autorizaţie lucrări de construcţie constând în modificarea şi extinderea celor două vestibule 9 şi 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule construcţia nou efectuată realizată din zidărie cu învelitoare din tablă şi compartimentată, zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi vestibulul 5, zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte.

Prin acelaşi proces-verbal s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a intra în legalitate, prin obţinerea autorizaţiei de construire, până la data de 10.02.2010, în caz contrar, pârâtul fiind obligat să desfiinţeze construcţiile realizate ilegal până la data de 10.03.2010.

În drept, prima instanţa a reţinut incidenţa art. 1 alin. 1, art. 26 şi  art. 28 alin. 3  din Legea nr.50/1991, constatând  că măsura intrării în legalitate nu a fost adusă la îndeplinire de pârât, care până în prezent nu a obţinut autorizaţia de construire, neconformându-se celor dispuse în sarcina sa prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Susţinerile pârâtului legate de faptul că imobilul din B., str. A.C., nr.23, sector 2 este în proprietatea sa şi a soţiei sale, construcţia a fost ridicată în anul 2005, iar obligaţia de a obţine autorizaţia este imposibil de executat, precum şi celelalte aspecte legate de temeinicia şi legalitatea procesului-verbal de contravenţie, nu sunt întemeiate, putând fi analizate exclusiv pe calea plângerii contravenţionale, procesul-verbal de contravenţie neatacat devenind titlu executoriu.

În temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, instanţa a stabilit un termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pentru executarea obligaţiei, iar în cazul în care pârâtul nu se va conforma, a autorizat reclamantul să aducă la îndeplinire măsura dispusă pe cheltuiala pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată efectuate vor fi suportate de pârât pe temeiul culpei sale procesuale, iar prima instanţa a obligat pârâtul la plata sumei de 8,3 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru si timbru judiciar către reclamant.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate, a formulat apel pârâtul B.I., cererea de apel fiind  înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă.

În motivarea apelului său, apelantul pârât a susţinut că în mod greşit, instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată fără a analiza cererea sa reconvenţională, intitulată în mod greşit "întâmpinare", deoarece, aşa cum rezultă din motivarea dată de avocatul pe care l-a avut la fond, a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiilor nr. 85915/09.11. 2009, emis de reclamantă, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei constatării contravenţiei.

Tot din conţinutul motivelor „întâmpinării" rezultă că a formulat apărări exclusiv pe întocmirea cu încălcarea legii a procesului verbal de contravenţie precum şi a comunicării, ce i-a parvenit în cursul acestui proces. Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu a atacat procesul verbal şi astfel acesta a devenit in acest mod titlu executoriu.

Aşa cum a arătat în „întâmpinare", a dovedit că procesul verbal nu i-a fost comunicat decât în cadrul acestei cauze, fiind încă în termen, fapt pentru care a formulat apărări împotriva acestui proces verbal, prin care a invocat mai multe nulităţi de formă şi de fond.

Este adevărat că nu a scris despre aceste nulităţi, dar invocând nelegalitatea procesului verbal este clar că a înţeles să pună în discuţie sancţiunile încălcării normelor legale prevăzute de O.G. nr.2/2001, astfel cum a fost modificată, respectiv nulităţi de formă şi nulităţi de fond ale procesului verbal.

Consideră că instanţa trebuia să analizeze „întâmpinarea", nu în mod literal, ci aşa cum rezulta din conţinutul motivelor întâmpinării; dacă ar fi analizat conţinutul "întâmpinării" sale ar fi rezulta că ceea ce a invocat nu erau simple apărări ci motive de nulitate împotriva acestui proces verbal intitulate "motive de nelegalitate", fapt pentru care instanţa de fond trebuia să deducă că a formulat plângere împotriva acestui proces verbal prin intermediul unei cereri reconvenţionale.

Arată  că era în termen când a formulat plângerea contravenţională prin "întâmpinare", deoarece procesul  verbal  nu i-a fost comunicat, potrivit art.27 din O.G.nr.2/2001. Din actele depuse la dosarul cauzei de către intimata-reclamantă nu rezultă că i s-a comunicat acest proces verbal conform art.27 din O.G. nr.2/2001, având în vedere că redactarea acestuia s-a făcut la sediul agentului constatator după un interval de 5 zile de la data când a venit, deşi s-a deplasat la sediul imobilului supus sancţiunii contravenţionale. Din întregul probatoriu administrat în fondul cauzei, nu rezultă că a semnat vreun act de primire a acestui proces verbal, întocmit în lipsa sa şi a celuilalt coproprietar, respectiv soţia sa, B.V..

Apelantul a mai susţinut că procesul verbal a fost întocmit cu încălcarea normelor imperative ale art. 16 ale O.G. nr.2/2001, respectiv cu privire la fapta constatată de agentul constatator, în care acesta arată că la data de 04.11.2009, orele 14,40 a fost la imobilul său, care este şi al soţiei sale, şi a constatat că în cursul anului 2009, au fost executate de către acesta, fără autorizaţie de construire lucrări de construcţii, detailând modul în care au fost efectuate aceste lucrări, ca şi când ar fi intrat în aceste încăperi, precizând ce cameră ce vestibule etc. au fost extinse.

Aceste  lucrări de construcţie le-a efectuat în anul 2005 împreună cu soţia sa, fiind ambii coproprietari,  astfel  că  nu are cum să i se aplice sancţiunea readucerii imobilului in stare iniţială doar unui singur coproprietar,.

De aceea a invocat şi excepţia inadmisibilităţii în "întâmpinare", pe care instanţa de fond nu a analizat-o, fapt ce a dus la pronunţarea unei hotărâri total nelegale şi netemeinice.

Deşi a solicitat proba cu martori, instanţa de fond după ce a văzut înscrisurile, a constatat că această probă nu mai este utilă, fapt ce a făcut ca să i se încalce dreptul la apărare, neputând să dovedească că acele lucrări au fost făcute în anul 2005.

Arată că agentul constatator nu i-a spus că îi aplică vreo sancţiune, ci i-a spus că a venit în urma cererii soţiei sale de prelungire a certificatului de urbanism şi de eliberare a autorizaţiei de construcţie şi că este necesar să vadă despre ce lucrări este vorba pentru a le da aviz favorabil.

Reaua credinţă a agentului constatator de a-i ascunde adevăratul scop al vizitei a reieşit şi din faptul că nu a întocmit pe loc procesul verbal, fapt pentru care a fost lipsit de dreptul de a formula obiecţiuni, ci a întocmit acest proces verbal la sediul său, tocmai pentru a fi împiedicat să formuleze obiecţiuni şi să exercit dreptul său de a formula plângere în cunoştinţă de cauză în termenul legal.

Aşadar un alt motiv de nulitate este neîntocmirea procesului verbal de faţă cu acesta, când în mod nelegal a întocmit acest proces verbal la sediul său după un interval de 5 zile de la efectuarea controlului.

În  procesul verbal s-a constatat de către agentul constatator că lucrările erau terminate. Or, cererea soţiei sale de eliberare certificate de urbanism datează din data de 09.05.2008, aşa cum rezultă din certificatul de urbanism nr.2366/242C din 07.07.2008, aceştia construind şi ulterior  au început demersuri pentru a obţine titlu de proprietate pe construcţie.

Toate aceste aspecte susmenţionate, duc la concluzia că întocmirea procesului verbal s-a făcut cu încălcarea elementului esenţial cerut de art.16 din O.G. nr.2/2001, cu prilejul întocmirii unui astfel de act, respectiv menţiunea exactă a datei când a avut loc săvârşirea faptei menţionate, care în cazul de faţă se poate analiza ca anul în care au fost terminate lucrările extinse la cele existente. De asemenea, nu s-a trecut faptul că fapta a fost săvârşită de către acesta împreună cu soţia sa, B.V..

O altă nulitate de formă, constă în faptul că persoana care este sancţionată nu este proprietarul acestor construcţii, deoarece numele său este B.I., iar în procesul verbal este sancţionat B.I., care nu poate avea acelaşi C.N.P. ca şi al său.

Faptul că nu figurează în procesul verbal, B.I., ci a fost amendat B.I., face ca în prezenta cauză să nu aibă calitate procesuală.

Solicită  să se constate prin încheierea procesului verbal în lipsa sa şi a martorilor s-au încălcat alte norme imperative ale O.G. nr.2/2001.

Agentul  constatator nu i-a comunicat procesul verbal în termen de o lună de la data aplicării amenzii, ci doar cu ocazia prezentei cauze,  astfel  că  înţelege să invoce excepţia prescrierii executării sancţiunilor cuprinse în procesul verbal de constatare.

De asemenea, o altă excepţie pe care a invocat-o în fond, şi pe care instanţa de fond nu a pus-o din oficiu în discuţie, este aceea a prescrierii constatării faptei, potrivit art.26 din Legea nr.50/1991.

Faptul că instanţa de fond a concluzionat că nu a fost atacat procesul verbal şi că această apărare de fond nu este întemeiată, duce la constatarea unui alt motiv de apel al hotărârii atacate.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile legale susmenţionate şi pe dispoziţiile art. 282 C.pr.civ.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare în apel. 

Prin decizia civilă nr.705/A/05.09.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul B.I. împotriva sentinţei primei instanţe.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că apelantul pârât a realizat fără autorizaţie lucrări de construcţie constând în modificarea şi extinderea celor două vestibule 9 şi 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule; totodată, s-a reţinut în sarcina sa zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi vestibulul 5, zidirea golului de uşă dintre camera 2 şi holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte, potrivit procesului-verbal de contravenţie seria A 175 nr. 85915 din 09.11.2009, prin care s-a dispus sancţionarea pârâtului cu amendă contravenţională.

Prin acelaşi proces-verbal s-a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de a intra în legalitate, prin obţinerea autorizaţiei de construire, până la data de 10.02.2010, în caz contrar pârâtul fiind obligat să desfiinţeze construcţiile realizate ilegal până la data de 10.03.2010.

În aceste condiţii, după expirarea termenului acordat apelantului pârât prin procesul-verbal menţionat, reclamanta a formulat prezenta cerere, in temeiul art. 32 alin. 1 din Legea nr.50/1991, prin care a solicitat obligarea acestuia din urmă să desfiinţeze lucrările executate fără autorizaţie de construire.

Conform dispoziţiilor art.1 alin.1 din Legea nr.50/1991, executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel, iar pârâtul nu deţinea autorizaţia prevăzută de lege la data întocmirii procesului-verbal, astfel cum rezultă din cuprinsul actului de constatare a contravenţiei întocmit de reclamantă.

Cum în mod corect a apreciat prima instanţă, în prezentul litigiu nu se mai poate pune în discuţie legalitatea şi temeinicia procesului verbal de contravenţie, în condiţiile în care nu s-a probat exercitarea unei plângeri contravenţionale.

Apelantul pârât a formulat în primă instanţă o întâmpinare, astfel cum reiese cu claritate din denumirea şi din cuprinsul acesteia  iar nu o cerere reconvenţională având ca obiect plângere contravenţională împotriva procesului verbal prin care s-a reţinut edificarea construcţiei în litigiu fără autorizaţie de construire. Nimic din modalitatea de formulare a întâmpinării nu conducea la concluzia existenţei unei cereri reconvenţionale, pentru ca prima instanţă să „deducă” aceasta. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 4 şi alin. 5 Cod de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să dovedească rol activ în soluţionarea cauzei, dar, într-un proces al intereselor private, cum este procesul civil, instanţa nu se poate transforma în avocatul uneia dintre părţi şi nu o poate favoriza, indicându-i ce anume cereri să formuleze pentru a avea câştig de cauză.

Ceea ce s-a invocat pe calea întâmpinării în primă instanţă constituie, într-adevăr, apărări raportat la legalitatea şi temeinicia procesului verbal de contravenţie, dar care nu pot fi analizate în prezentul litigiu, ci doar pe calea unei plângeri contravenţionale, pe care apelantul pârât nu a făcut dovada că a exercitat-o. În mod similar, toate susţinerile din apel, prin care apelantul detaliază cele arătate în întâmpinarea depusă în prima instanţă, au aceeaşi natură – a unor apărări ce privesc procesul verbal de contravenţie întocmit, care însă nu face obiectul cauzei. Întrucât partea invocă necomunicarea procesului verbal de contravenţie, are şi în prezent posibilitatea de a formula plângere contravenţională, aspectul unei eventuale tardivităţi urmând a se discuta în cadrul acestei acţiuni.

În mod corect a respins prima instanţă şi proba testimonială solicitată de către reclamant pentru a dovedi că modificarea construcţiei a fost realizată în anul 2005, acest fapt privind tot legalitatea procesului verbal de contravenţie neatacat. De asemenea, prima instanţă a calificat excepţia inadmisibilităţii ca fiind o apărare de fond şi ulterior, prin sentinţa apelată, a arătat că acest aspect, alături de celelalte invocate, priveşte temeinicia şi legalitatea procesului verbal de contravenţie, putând fi valorificat exclusiv pe calea plângerii contravenţionale. Reţinând şi că excepţia prescrierii executării sancţiunilor cuprinse în procesul verbal de contravenţie nu poate fi invocată pentru prima oară în apel, faţă de prevederile art. 294 alin.1  din Codul  de procedură  civilă, precum şi că, oricum, dispoziţiile art. 14 alin. 1 din OG nr. 2/2001, incidente dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii, privesc doar prescrierea executării sancţiunii amenzii contravenţionale, cu observarea tuturor considerentelor expuse, s-a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Bârdan Ion, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, precum şi anularea în tot a sentinţei civile nr.4427 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti la data de 01.04.2011, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca netemeinică şi admiterea cererii reconvenţionale, care greşit a fost intitulată ca fiind "Întâmpinare", respectiv, admiterea plângerii (care este în termen) împotriva procesului verbal de contravenţie susmenţionat, în subsidiar, admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului, a excepţiei inadmisibilităţii, a excepţiei prescripţiei constatării contravenţiei şi excepţiei prescripţiei executării sancţiunii; cu cheltuieli de judecată.

Invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurentul pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul său ca nefondat, menţinând soluţia instanţei de fond prin admiterea cererii de chemare în judecată fără a analiza cererea reconvenţională, intitulată în mod greşit „întâmpinare", deoarece, aşa cum rezultă din motivarea dată de avocatul său la fond, a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiilor nr.85915/09.11.2009, emis de intimata - reclamantă, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei constatării contravenţiei.

Tot din conţinutul motivelor „întâmpinării" rezultă că a formulat apărări exclusiv pe întocmirea cu încălcarea legii a procesului verbal de contravenţie precum şi a comunicării, ce i-a parvenit în cursul procesului în faza de fond, o dată cu comunicarea cererii de chemare în judecată.

Recurentul consideră că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art.129 alin.4 şi alin 5. Cod de procedură civilă, aplicând greşit aceste dispoziţii la speţa de faţă.

Recurentul apreciază că, în mod greşit instanţa de apel a interpretat faptul că într-un proces al intereselor private nu poate să aplice dispoziţiile art.129 alin.4 şi alin. 5 Cod de procedură civilă, căci dacă ar face acest lucru într-un proces civil şi ar califica întâmpinarea ca fiind o cerere reconvenţională, s-ar transforma în avocatul uneia dintre părţi, favorizând-o prin inducerea a ce anume cereri să formuleze pentru a avea câştig de cauză.

În opinia recurentului, legiuitorul a dat judecătorului posibilitatea de a le cere părţilor explicaţii, în cazul în care din actele depuse la dosar rezultă situaţii de fapt şi de drept pe care părţile le-au arătat, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Aşadar, în speţa de faţă, se poate observa că din apărările formulate în întâmpinare instanţa era îndreptăţită, în cazul în care ar fi considerat că este nelămurită, să-l întrebe dacă întâmpinarea cuprindea plângere contra procesului verbal contravenţional, şi să constate că întâmpinarea acestuia cuprinde o veritabilă cerere reconvenţională, fără ca prin aceasta să se transforme în avocatul unei părţi, aşa cum în mod greşit a interpretat instanţa de fond norma legală în discuţie.

Recurentul apreciază că instanţa de apel avea destule temeiuri de fapt şi de drept, pentru a constata că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129  alin. 5 din Codul  de procedură  civilă,  prin faptul că nu a analizat şi nu a cerut explicaţii în cazul în care ar fi considerat acest lucru.

În opinia recurentului, corect şi legal era ca instanţa de apel să analizeze aceste apărări la procesul verbal de contravenţie, ce conţinea neadevăruri şi nelegalităţi şi să administreze probe pentru aflarea adevărului.

Consideră că în mod greşit instanţa de apel a constatat că excepţia prescrierii executării sancţiunilor cuprinse în procesul verbal de contravenţie nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, fiind o excepţie de ordine publică, conform art.18 din Decretul nr.167/1958.

Faţă de aceste aspecte, consideră că instanţa de apel a respins excepţia prescrierii executării sancţiunilor cuprinse în procesul verbal în mod nelegal şi netemeinic.

Consideră că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 şi  art.5 din O.G. nr.2/2001, prescripţia priveşte atât sancţiunea amenzii contravenţionale care este sancţiune principală conform art.5 din O.G nr.2/2001 aşa cum a fost completată şi modificată prin Legea nr.180/2001 cât şi sancţiunea secundară - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Invocă  şi  dispoziţiile art.14 alin.1 din O.G. nr.2/2001 susţinând că prin constatarea doar a prescripţiei executării amenzii contravenţionale, separate de sancţiunea secundară, instanţa de apel a aplicat greşit legea. Consideră că instanţa de apel trebuia să admită proba cu martori, pentru că nici procesul verbal contravenţional nu era semnat de vreun martor, fapt ce era necesar ca apărările pârâtului de fond să fie probate cu acest mijloc de probă, prin care a dorit să dovedească că a făcut acele infime modificări de construcţie în anul 2005, fiind intervenită prescripţia de 2 ani prevăzută de Legea nr.50/1991.

Fiind apărări de fond, aşa cum au fost constatate de cele două instanţe, acestea nu erau nevoite să constate nulitatea acestui proces verbal contravenţional, însă aveau posibilitatea şi obligaţia legală de a analiza pe baza unui probatoriu corect administrat, dacă procesul verbal putea sau nu sta la baza dovedirii pretenţiilor intimatei-reclamante şi în funcţie de constatările legale şi putea admite sau respinge în mod legal acţiunea intimatei-reclamante.

O altă încălcare a Legii nr.50/1991, constă în faptul că, prin pronunţarea unei hotărâri de admitere a unei astfel de acţiuni nu poate să suplinească obligaţia intimatei reclamante de a obţine o autorizaţie de demolare a modificărilor pe care pârâtul le-a făcut. Recurentul a subliniat acest aspect de nelegalitate având în vedere că, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.50/1991 executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe bază de autorizaţie de construire sau de desfiinţare.

Procedând în modul nelegal, recurentul consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art.1 din Legea nr.50/1991.

Un alt aspect de nelegalitate constă în faptul că recurentului i s-a respins în mod nejustificat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, prin care a arătat că a fost sancţionat o altă persoană, respectiv B.I.. Or, numele recurentului este B.I., fapt pentru care consideră că nu poate sta legal la baza desfiinţării modificărilor infime pe care le-a făcut în anul 2005.

Un ultim aspect al nelegalităţii hotărârii atacate constă în acela că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că imobilul este coproprietatea recurentului şi a soţiei sale, fapt pentru care consideră că neincluzându-o în procesul verbal contravenţional, aceasta va fi cea care va fi prejudiciată grav în dreptul său de proprietate, încălcând toate normele interne şi internaţionale privind apărarea şi garantarea dreptului de proprietate a oricărui cetăţean.

Recurentul consideră că prin respingerea excepţiei acţiunii ca inadmisibilă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea tuturor legilor susmenţionate, fapt pentru care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata reclamantă P.S. 2 B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că prima instanţă a considerat că susţinerile pârâtului legate de faptul că imobilul din strada A.C. nr. 23 este proprietatea sa şi a soţiei sale; lucrările de construcţie neautorizate şi sancţionate au fost executate de fapt în anul 2005 şi nu în 2009, iar obligaţia de a obţine Autorizaţia de construire este imposibil de executat, precum şi celelalte aspecte legate de temeinicia şi legalitatea procesului verbal de contravenţie - nu sunt întemeiate, ele putând fi analizate exclusiv pe calea plângerii contravenţionale, neexercitată de către pârât, motiv pentru care procesul verbal a devenit titlu executoriu.

Motivele  invocate pe calea întâmpinării în prima instanţă, constituie apărări raportat la legalitatea şi temeinicia procesului verbal de contravenţii care nu puteau fi analizate în litigiul în cauză, ci doar pe calea unei plângeri contravenţionale, pe care pârâtul nu a exercitat-o - Ia fel cum şi toate susţinerile din apel, prin care apelantul a detaliat cele arătate în întâmpinarea depusă în prima instanţă aveau aceeaşi natură, şi anume a unor apărări ce priveau procesul verbal de contravenţie întocmit, care însă nu făceau obiectul cauzei supuse judecăţii.

În ceea ce priveşte respingerea de către prima instanţă a administrării probei testimoniale solicitate de către pârât pentru a dovedi că lucrările de construcţie executate neautorizat au fost realizate în anul 2005, intimata consideră că în mod corect instanţa de apel a decis că acest fapt privea tot legalitatea şi temeinicia procesului verbal de contravenţie neatacat.

În recurs, a fost administrată proba cu  înscrisuri  fiind ataşată  la dosar  în copie, cartea de identitate a numitei B.V..

Analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin raportare la criticile concrete cu care a fost legal sesizată, Curtea reţine următoarele:

 Referitor la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor înscrise în art. 129 alin. 4 şi 5  din Codul de  procedură civilă.

 Critica este  nefondată.

Curtea apreciază că în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că cererea formulată de pârât, în faţa primei instanţe, la data de 12.11.2010, a avut natura unei întâmpinări, instanţele de fond raportându-se în mod judicios la natura litigiului, denumirea şi cuprinsul concret al acestei cereri.

Astfel, art. 119 din Codul de procedură civilă, reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvenţională dacă are pretenţii în legătură cu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului. O asemenea cerere se soluţionează, de regulă, odată cu acţiunea principală, asigurându-se prin aceasta o mai bună administrare a justiţiei, precum şi evitarea unor soluţii contradictorii referitoare la pretenţii reciproce strâns legate între ele.

Pentru admisibilitatea unei cereri reconvenţionale, legea impune existenţa unei legături între aceasta şi cererea principală, adică să izvorască din aceeaşi cauză, din acelaşi raport juridic.

În cauză, reclamantul şi-a configurat exerciţiul dreptului de acces la instanţa de judecată, în scopul valorificării pretenţiei sale concrete, deduse din calitatea sa de autoritate publică cu atribuţii în materia autorizării edificării de construcţii - aducerea unui imobil la starea  anterioară  efectuării asupra sa a unor  lucrări de construcţie, în mod ilegal, fără autorizaţie - prin formularea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă a pârâtului - acţiune personală, întemeiată  pe prevederile art.  32 alin. 1 lit. b  din Legea  nr.50/1991, din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de acest text de lege având natura unei răspunderi delictuale şi reprezentând o aplicaţie particulară a prevederilor art. 998 -999 din Codul civil.

Astfel, în considerarea interesului de ordin general care constă în necesitatea edificării unor construcţii care să respecte exigenţele impuse de normele tehnice în vigoare, legea impune în toate cazurile condiţia prealabilă de obţinere a autorizaţiei de construire urmate de începerea lucrărilor (chiar şi în cazuri urgente).

 În acest sens, Curtea are în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr.50/1991, executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire, emisă în condiţiile acestei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel şi cu respectarea prevederilor acesteia, art. 11 din acelaşi act normativ, enumerând, în mod limitativ, lucrările care pot fi executate fără autorizaţie de construire următoarele, stipulând în mod expres că  aceste lucrări  sunt  doar cele care nu modifică structura de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor. Totodată, art. 32 din lege stabileşte că în cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.

Executarea lucrărilor de construcţii prevăzute de 3 din Legea nr. 50/1991 republicată este permisă numai în temeiul unei autorizaţii prealabile de construire sau desfiinţare, împrejurare ce corespunde tezei a doua din primul alineat al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, condiţionarea dreptului de construire urmărind un scop legitim, recunoscut ca atare şi respectat în toate sistemele de drept ale statelor membre la Convenţie, şi anume asigurarea aplicării măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor, deci atât interesul public, constând în principal în securitatea clădirilor învecinate, menţinerea valorii acestora prin păstrarea cadrului urbanistic şi arhitectural, dar şi interesul privat al proprietarului actual şi al proprietarilor viitori, prin verificarea respectării exigenţelor tehnice ce vizează înlăturarea riscul prăbuşirii clădirilor, cu posibile consecinţe asupra vieţii sau integrităţii sănătăţii celor ce se afla înăuntrul sau în afara acestora.

Or, prin cererea formulată, pârâtul a formulat doar apărări vizând pe de o parte inadmisibilitatea acţiunii reclamantului, calitatea sa de coproprietar al imobilului care a făcut obiectul modificărilor realizate fără autorizaţie de construire, lipsa dreptului său de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată construcţia neautorizată şi implicit imposibilitatea obţinerii autorizaţiei de construire, utilitatea lucrărilor realizate în raport de gradul minim de confort al construcţiei şi al condiţiilor igienico sanitare precare ale acesteia iar pe de altă parte tardivitatea constatării contravenţiei.

Prin această cerere, pârâtul nu a înţeles să deducă analizei instanţei o pretenţie proprie împotriva reclamantului care să aibă aceeaşi cauză şi să izvorască din acelaşi raport juridic, apărările  sale vizând legalitatea unui  proces verbal de contravenţie, care contrar susţinerilor recurentului nu constituia, pentru  argumentele anterior menţionate, cauza acţiunii reclamantului, astfel cum dispune art. 119  din Codul de  procedură civilă.

Or, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege şi în legătură indisolubilă cu principiul disponibilităţii, în temeiul căruia părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea unui anumit proces civil, instanţa de judecată fiind obligată să statueze omnia petita, numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în procesul civil, rolul activ al judecătorului, în ipostazele concretizate prin art. 129 din Codul de procedură civilă, nu înseamnă nici parţialitate, nici ingerinţă în domeniul drepturilor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese, judecătorul neputându-se  substitui părţilor pentru stabilirea cadrului procesual, întrucât ar încălca unul dintre principiile de bază ale procesului civil, cel al disponibilităţii.

Doar în situaţia în care cererile părţilor sunt formulate confuz, împiedicând determinarea naturii şi obiectului cererii, instanţa, în baza rolului activ, instanţa avea obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, pentru stabilirea cadrului corect al litigiului şi pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererii formulate, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului disponibilităţii, un ultra sau minus petita.

 Astfel, principiul disponibilităţii, alături de cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, se circumscrie noţiunii de proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare, ci pot determina conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Or, în cauză, o atare situaţie nu este incidentă, cererea  formulată de pârât având un obiect şi o denumire clară şi bine conturată. Mai mult, la momentul depunerii acestei cereri la dosarul cauzei, pârâtul beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales, astfel cum rezultă din împuternicirea avocaţială anexată la fila 17 dosar fond, astfel că acesta a putut beneficia de competenţele în materie ale apărătorului  angajat, inclusiv la momentul formulării acestei  întâmpinări.

 De altfel, verificând practicaua sentinţei civile nr. 4427/01.04.2011, Curtea constată că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ, punând în discuţie natura apărării formulate în întâmpinare care viza tardivitatea constatării contravenţiei, apărare care fusese formulată în directă legătură cu procesul verbal de contravenţie prin care pârâtul fusese sancţionat pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 26 lit. a din Legea nr. 50/2001, iar acesta, care a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui avocat ales, a precizat că această susţinere reprezintă o simplă apărare de fond.

 De altfel, chiar în recurs, recurentul arată neechivoc că în cadrul acestei cereri a formulat apărări vizând încălcarea legii la momentul întocmirii procesului verbal de contravenţie, or, simpla formulare a unor apărări de fond în legătură cu cererea dedusă judecăţii nu evidenţiază intenţia acestuia de a supune analizei instanţelor o cerere care să cuprindă pretenţii proprii.

 Aşa fiind, nu poate fi primită critica vizând omisiunea instanţelor de fond de a analiza cererea formulată de pârât ca fiind o cerere reconvenţională, din circumstanţele cauzei, anterior reliefate, neputându-se deduce o eroare a acestuia în ceea ce priveşte intitularea greşită a cererii în lipsa unei manifestări de voinţă neechivoce a acestuia de a formula pretenţii proprii, având ca izvor acelaşi raport juridic cu dreptul invocat de reclamant, pe cale reconvenţională.

Referitor la celelalte critici, Curtea are în vedere că art.  13 din OG 2/2001, modificată şi completată, reglementează  excepţia prescripţiei dreptului de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile contravenţionale şi  că  aceste norme se impun a fi  corelate cu  cele înscrise în art. 37  alin. 5 din Legea nr. 50/2001, potrivit cu care: „Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege”.

 Această excepţie nu se referă la dreptul de a solicita desfiinţarea  lucrărilor neautorizate, ci la dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiunile corespunzătoare.

 Or, având în vedere natura şi obiectul litigiului cu care a fost sesizată instanţa de fond prin acţiunea introductivă, Curtea reţine că în mod corect a apreciat  instanţa de apel că  această excepţie reprezintă o apărare specifică prin care se tinde la anularea actelor constatatoare şi sancţionatoare de fapte contravenţionale şi care, pe cale de consecinţă,  nu poate  fi invocată decât în litigiile în care se contestă legalitatea şi temeinicia proceselor-verbale, pe calea specială a plângerii contravenţionale.

 Recurentul susţine că  în mod eronat instanţa de apel a apreciat că aceste apărări nu puteau fi invocate decât în cadrul unei plângeri contravenţionale.

  Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept consacrat în art. 129 alin. 1  Codul de procedură civilă, potrivit cu care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1  din Codul  de procedură  civilă.

Or, în cauză  pârâtul avea la îndemână o procedură specială în cadrul căreia are posibilitatea de a formula  apărări împotriva  procesului  verbal de contravenţie, procedură specială, care are caracter obligatoriu, în temeiul principiului ,,specialia generalibus derogant”.

Astfel, potrivit  prevederilor înscrise în art. 35  alin. 2 din actul normativ de referinţă: ,,împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”.

Acest text de lege consacră aşadar în mod expres posibilitatea contravenientului de a contesta procesul verbal de contravenţie întocmit  în baza Legii nr.50/1991, în cadrul unei proceduri speciale - a  plângerii  contravenţionale, or, câtă vreme pentru contestarea procesului verbal de  contravenţie, s-a stabilit, prin lege, o procedura specială, recurentul avea  obligaţia  de a urma această  cale.

 În aceeaşi ordine de idei, Curtea retine jurisprudenţa  constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaş împotriva României, Cauza Beian, împotriva României Curtea, a statuat cu valoare de principiu că art.6 paragraful 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanţă de judecată să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, respectiv că restricţiile aplicate sa nu restrângă accesul deschis acestei persoane în aşa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanţa sa intrinsecă.

În acelaşi sens, s-a apreciat că  dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei cereri, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere însă, pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a preocupat sa verifice, „in lumina ansamblului circumstanţelor cauzei”, dacă gradul de acces oferit de legislaţia naţionala, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza „dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică”, în aşa fel încât partea să nu fie  lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.

Verificând  din perspectiva conduitei procesuale a  recurentului această posibilitate, Curtea reţine că procedura instituită de prevederile art. 35 din Legea nr. 50/1991,  permitea  în mod obiectiv şi efectiv acestuia să formuleze apărări împotriva procesului verbal de contravenţie,  inclusiv excepţiile  la care se face referire în recurs şi aceasta cu atât mai mult cu cât susţinerile recurentului se întemeiază pe lipsa procedurii de comunicare a procesului verbal de contravenţie.

Curtea reţine totodată că, litigiul de faţă are cu totul alt obiect decât cel al analizării legalităţii întocmirii procesului-verbal, pentru a se putea pune în discuţie excepţia la care recurentul face referire. Obligaţia de desfiinţare a lucrărilor neautorizate este întemeiată pe săvârşirea unei fapte ilicite a recurentului - de a edifica lucrări  de construcţie  fără autorizaţia impusă  de lege.

Prin urmare, faptul că în dovedirea acestei fapte ilicite, intimatul reclamant se întemeiază pe constatările din procesul-verbal de contravenţie, câtă vreme  cu privire la acest  proces-verbal,  recurentul nu a susţinut şi nici nu a dovedit că ar fi fost anulat de o instanţa de judecată, nu este de natură să creeze în  persoana reclamantului un fine de neprimire al acţiunii de faţă.

Pe de altă parte în mod judicios a  reţinut instanţa de apel  că  invocarea prescripţiei dreptului de a executa sancţiunile contravenţionale, ce i-au  fost  aplicate de către pârât,  în apel, reprezenta o  cerere nouă, în sensul  art. 294 din Codul  de procedură  civilă,  argumentele anterior prezentate în ceea ce  priveşte calea de atac specială pe care pârâtul avea obligaţia să  o exercite, fiind pe deplin aplicabile.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanţa de apel nu a cercetat fondul cererii de apel, aceasta neavând însă posibilitatea să verifice legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse prin procesul – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor împotriva căruia contravenientul putea exercita dreptul de a formula plângere în condiţiile O.G. nr.2/2001, modificată şi completată.

Câtă  vreme probele cu  martori, solicitate de pârât,  tindeau  la a proba susţinerile acestuia referitoare la nelegalitatea procesului  verbal de contravenţie,  nu  se poate reţine nici o  aplicare greşită  în cauză  a prevederilor art. 167 din Codul  de procedură  civilă  şi  nici  încălcarea dreptului  la apărare al  pârâtului.

Referitor la susţinerile în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a  recurentului,  dedusă din redactarea numelui acestuia  în procesul verbal de  contravenţie B. iar nu B., Curtea reţine caracterul nefondat al acestora, în cuprinsul procesului verbal numele recurentului fiind completat  B..

 Totodată, se reţine că prin nici una dintre cererile formulate, recurentul nu contestă că a  efectuat lucrările de construcţie, menţionate în procesul verbal de contravenţie şi că, acesta, doar ulterior declanşării litigiului a făcut demersuri pentru obţinerea titlului de proprietate pentru terenul pe care au fost edificate lucrările neautorizate, cererea acestuia nefiind soluţionată favorabil întrucât acest imobil face obiectul unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,  fiind supus aşadar restricţiilor prevăzute de art. 21 alin. 5 din acest act normativ.

Pe de altă parte, Curtea apreciază, strict prin raportare la obiectul litigiului de faţă, că o conduită prudentă şi diligentă ar fi presupus abţinerea recurentului de la efectuarea oricărui act de construire şi nu ridicarea unor construcţii prin care se aduc modificări structurii unui imobil, inclusiv desfiinţarea unor pereţi, fără ca anterior acestea să facă obiectul unor  expertize/ avize  de specialitate, impuse de procedura eliberării autorizaţiei de construire, singurele în măsura să stabilească dacă aceste lucrări îndeplinesc standardele de calitate şi cele impuse de normativele tehnice în materie, în special cele care reglementează siguranţa construcţiilor.

Or, în condiţiile în care nu se contestă efectuarea lucrărilor de modificare la care se face referire în nota de control  nr. 16784/10.03.2009, respectarea legii ar fi presupus să se abţină de la a construi în lipsa autorizării.

De vreme ce recurentul a optat să nu utilizeze căile legale, reţinând totodată că obţinerea autorizaţiei de construire constituie o obligaţie legală premergătoare efectuării oricăror lucrări de asemenea natură, nerespectarea acesteia atrăgând obligaţia de a desfiinţa lucrările de construcţie executate nelegal, acesta nu se mai poate prevala de apărări prin care să susţină o eventuală prescripţie a dreptului de a fi aplicată/executată  sancţiunea  contravenţională  ce i-a fost aplicată, întemeiate însă pe considerente care pot fi invocate doar în procedura specială a plângerii contravenţionale.

Curtea reţine, totodată, că în cauză nu s-a făcut dovada obţinerii nici pe parcursul soluţionării recursului, a  unei autorizaţii de construire, certificatul de urbanism, având doar natura  unui  act administrativ prealabil şi necesar obţinerii autorizaţiei de  construire - în accepţiunea Legii nr.50/1991, certificatul de urbanism fiind definit doar ca un act de informare prin care autoritatea emitentă face cunoscut solicitantului elementele privind regimul juridic economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, stabileşte cerinţele urbanistice care urmează a fi îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile necesare în vederea autorizării.

Nu poate fi primită nici critica vizând netemeinicia acţiunii  reclamantului  şi  aplicarea greşită  a art. 1  din Legea nr. 50/1991,  dată  fiind  lipsa  obţinerii anterioare a  unei  autorizaţii  de demolare a construcţiilor edificate fără  autorizaţie, câtă  vreme textul  de lege  pe care reclamantul  şi-a fundamentat pretenţiile  şi care are caracter special  şi  de strictă interpretare - art. 32  din Legea nr. 50/1991-  nu  impune  o  atare  condiţie.

Tot astfel,  întrucât verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului verbal este posibilă doar în cadrul  căii  de atac speciale, reprezentate de plângerea contravenţională (art. 35 alin. 2 din Legea nr. 50/1991), tăgăduirea situaţiei reţinute în cuprinsul acestuia, nu este posibil  a fi  făcută ulterior pe cale incidentală în cursul soluţionării unei cereri  cu  alt obiect, deoarece s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor ce reglementează contestarea acestuia, îndeosebi a celor referitoare la termenul în care se poate introduce contestaţia.

Or, în considerarea menţiunilor din procesul verbal de contravenţie, având în vedere faptul  că  acesta nu  a fost contestat,  concluzia este aceea că pârâtului îi revine obligaţia de a  readuce imobilul  la starea iniţială.

 Aşa fiind, criticile recurentului în sensul că nu are calitatea de unic proprietar  al  imobilului  care a suferit modificările constructive  ci  deţine acest  drept în  devălmăşie cu  soţia sa,  nu pot constitui  în raport de textul  de lege sus menţionat, un temei pentru respingerea acţiunii reclamantului, ca inadmisibilă,  o  atare apărare vizând  executarea  hotărârii  prin care s-a stabilit obligaţia de a face  dispusă de instanţa de fond în sarcina recurentului, care ar  putea fi  invocată de către coproprietarul, terţ  faţă  de prezentul  litigiu  singurul care s-ar  putea plânge de o eventuală  ingerinţă  în dreptul  său  de proprietate.

Având în vedere caracterul nefondat  al  criticilor cu care a fost  sesizată,  în temeiul  art. 274 din Codul  de  procedură  civilă, Curtea  va respinge şi  solicitarea recurentului având ca obiect  obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, acesta aflându-se în culpă  procesuală.

Faţă de toate considerentele anterior expuse, întrucât în cauză nu este incident  motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.  9  Codul de procedură civilă, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 312 Codul de procedură civilă, va dispune respingerea recursului ca nefondat.

 Totodată, în ceea ce priveşte cererea intimatei având ca obiect obligarea recurentului  a plata cheltuielilor de judecată, Curtea  urmează  a o  respinge  ca nefondată.

 Astfel,  pe de o parte, se constată  că  prin sentinţa civilă  pronunţată  în primă  instanţă, acestei părţi i-au  fost  acordate cheltuielile de judecată  în suma de 8,3  lei, soluţie menţinută  în apel  şi  necontestată  în recurs.

 Or, în măsura în care intimata era nemulţumită de cuantumul acestor pretenţii, astfel acordate, avea posibilitatea de a exercita calea de atac a apelului,  posibilitatea de care însă  nu  a înţeles să  uzeze.

 Tot astfel, intimata nu  a înţeles să  exercite calea de atac a recursului, în  ceea ce priveşte soluţia adoptată în apel.

Pe  de altă  parte, în recurs, intimata nu  a probat  că  ar fi  avansat  vreo sumă  cu  titlul  de  cheltuieli  de judecată,  prin depunerea de înscrisuri doveditoare,  astfel  că,  în aplicarea art. 274  din Codul  de procedură civilă, raportat  la art. 1169  din Codul  civil, cererea sa nu  poate fi  apreciată ca fiind întemeiată. 

Domenii speta

Spete similare