Despăgubiri

Or, dispoziţiile art. 504 Cod Procedură Penală vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter efectiv, neputându-se admite în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se aşadar, din interpretarea teleologică a dispoziţiilor procesual penale analizate.

Adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptăţirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligaţiile procesuale fireşti într-un proces penal, obligaţii edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis.

Domeniu – despăgubiri

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.14123/3/2007* – DECIZIA CIVILĂ NR.15 A/24.01.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III a  Civilă sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000.000 lei/ron cu titlu de daune morale pentru săvârşirea unei erori judiciare.

S-a arătat că la data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II a Penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a II a Penală, prin încheierea de şedinţă pronunţată în dosarul nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanţa din 12 februarie 2007, pronunţată de D.I.I.C.O.T. – B.T.B. în dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracţiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 alin. 1 şi alin. 5 din Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului , art. 52 alin. 3 din Constituţie, precum şi art. 504 – 506 Cod de procedură civilă.

În susţinerea cererii a fost depus dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. – B.T.B.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a  Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.C., fiul lui I. şi M., născut la 16 martie 1974 – la Penitenciarul Jilava, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.; a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 50.000 lei daune morale; a respins cererea de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a analizat actele şi lucrările dosarului, reţinând următoarele:

La data de 28 septembrie 2005 a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II a Penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a II a Penală, prin încheierea de şedinţă pronunţată în dosarul penal nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanţa din 12 februarie 2007, pronunţată de D.I.I.C.O.T. – B.T.B., în dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracţiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

Potrivit art. 504 Cod de procedură penală, invocat de reclamant ca temei al acţiunii, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetarea a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept – indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea – a decurs din raporturile de drept public şi îşi au drept cauză eroarea judiciară.

Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie, după cum acesta este material sau moral. În privinţa prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub forma bănească şi în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onorare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant, că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenţiei (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.

Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacţie echitabilă.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat cererea ca întemeiată în parte, considerând că suma de 50.000 lei acordată cu titlu de daune morale acordă satisfacţie, în raport de durata unei arestări preventive.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt dovedite astfel încât a respins această cerere.

Văzând şi dispoziţiile art. 282 Cod de procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., prin care solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că sentinţa civila atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

1. Apelantul solicită să se observe faptul că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, rezulta fără putinţa de tăgadă faptul că reclamantul a solicitat suma de 5.000.000 lei exclusiv cu titlu de daune materiale, arătând că datorită procesului penal în care a fost angrenat, a trebuit să facă cheltuieli considerabile pentru a asigura existenţa sa şi a familiei sale împrumutând sume de bani şi semnând contracte dezavantajoase, precum şi că pentru a se apăra pe parcursul procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea apărătorilor.

Astfel că reclamantul în motivarea cererii sale de chemare judecată a S.R. şi obligarea acestuia la daune pentru privarea sa nelegală, a prezentat doar aspecte ce ţin de latura materială a aşa zisului prejudiciu şi nicidecum aspecte care să contureze eventualul prejudiciu moral suferit de către acesta.

Ca urmare, faţă de cum a fost formulată şi motivată acţiunea reclamantului, prin admiterea în parte a acţiunii şi obligarea S.R. la plata de daune morale, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, principiu de drept procesual civil care conferă reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului şi de părţile cu care înţelege să se judece.

În virtutea principiului disponibilităţii judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării. În acest cadru trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în materie civilă.

Totodată apelantul a solicitat instanţa de judecată să constate faptul că este într-un caz de „extra petita” când instanţa de fond a acordat ce nu s-a cerut, încălcând astfel şi principiul disponibilităţii care guvernează dreptul procesual.

Apelantul solicită să se observe faptul că în sistemul legislaţiei române procesuale instanţa este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, iar în privinţa obiectului litigiului trebuie să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie. Orice altă statuare contravine dispoziţiilor imperative ale artr.129 alin. 6 Cod de procedură civilă.

2. În altă ordine de idei, chiar şi dacă obiectul judecaţii ar fi fost obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant, din afirmaţiile acestuia făcute prin cererea de chemare în judecată potrivit căruia, în urma arestării sale a trebuit să nu se predea organelor de urmărire penală deoarece „în afara unui loc de detenţie” a putut să-şi organizeze mai bine apărarea” – rezultă însăşi atitudinea subiectivă şi culpabilă a reclamantului care nu putea duce decât la agravarea stării psihologice a acestuia şi a familiei sale, prin aceea că se sustrăgea de la executarea măsurii dispuse într-o astfel de procedură.

Este adevărat că, în plan psihologic poţi fi afectat, daca trăieşti cu teama de a nu fi găsit de instituţiile abilitate ale statului să ducă la îndeplinire măsurile dispuse de organele de cercetare penală.

Numai că, în cazul de faţă, starea de frică a reclamantului a fost indusă prin însăşi decizia sa de a nu se supune legii şi de a continua ignorarea acesteia şi a organelor statului chemate să pună în executare.

Totodată, apelantul mai solicită să se observe că aşa cum rezultă din înseşi actele dosarului, cât şi din practicaua hotărârii judecătoreşti atacate, reclamantul a înţeles să-şi dovedească acţiunea în despăgubire formulată în temeiul art. 504 – 506 Cod de procedură penală, prin administrarea unei singure probe în cauză, respectiv prin ataşarea dosarului penal nr. 3361D/P/2005 în care prin ordonanţa din 12 februarie 2007 pronunţată de DIICOT-BTB s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului privind infracţiunea prevăzută de art. 249 Cod penal în baza art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. a Cod de procedură penală.

Având în vedere faptul că singura probă administrată în vederea pretenţiilor reclamantului a fost ataşarea dosarul de urmărire penală, solicită instanţei de apel să constate faptul că suma de 500.000 lei acordată de către instanţa de fond cu titlu de daune morale, apare ca nejustificată.

Astfel că apelantul solicită instanţei de apel să aibă în vedere faptul că în considerentele hotărârii atacate instanţa se mulţumeşte să definească daunele morale ca şi instituţie de drept, fără să şi poată motiva efectiv şi pe baza probatoriului administrat, în ce au constat consecinţele vătămării reclamantului  sau măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a acestuia.

Hotărârea apare ca nemotivată şi sub aspectul drepturilor subiective nepatrimoniale pretins încălcate, pentru care reclamantului au fost acordate aceste despăgubiri, mai ales în condiţiile în care prin petitul acţiunii el însuşi nu a afirmat astfel de încălcări, pretenţiile afirmate de acesta fiind pur materiale.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1169 Cod civil: „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Totodată potrivit alin.1 art. 505 Cod de procedură penală: „ la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă (…)”. 

Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menţionate, rezultă faptul că una din cerinţele prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate.

Or, în cauza de faţă, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului creat reclamantului şi cu atât mai puţin, probe care să determine legătura de cauzalitate, dintre măsura privativă de libertate şi eventualele consecinţe ale acestei măsuri nelegale asupra reclamantului.

Instanţa de fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportându-se doar la faptul că există o ordonanţă de revocare a măsurii privative de libertate şi la perioada cât reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an şi şase luni.

Din considerentele hotărârii atacate, rezultă faptul că reclamantul nu şi-a dovedit pretenţiile formulate, astfel că susţinerile făcute prin cererea de chemare în judecată, modul în care i-a fost afectată viaţa personală, constituie fapte personale care potrivit normelor procedurale în vigoare, nu puteau fi dovedite decât prin administrarea probei testimoniale. Ca urmare, pretenţiile reclamantului s-au dovedit a fi neîntemeiate, iar instanţa de fond a acordat daune morale mai mult în considerarea faptului că privarea nelegală de libertate a reclamantului trebuie să-şi găsească o reparaţie prin acordarea de despăgubiri, prezumând aşa zisul prejudiciu cauzat.

Art. 1203 Cod civil statuează în termeni categorici faptul că „prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunile magistratului”.

Totuşi, raţiunea prezumţiilor rezidă în mod incontestabil în necesitatea de a descoperii adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţiile probe directe.

Or, nu este cazul în speţă, când instanţa avea posibilitatea a audia martori şi solicita înscrisuri din care să rezulte temeinicia pretenţiilor reclamantului.

Astfel, apreciază că aşa zisul prejudiciu moral cauzat reclamantului, pentru restrângerea libertăţii sale pe o perioadă de aproximativ un an şi jumătate, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supusă victima, cât şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către acesta şi familia sa.

Într-o altă cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă, prin decizia civila nr. 3812 din 05 decembrie 2000, s-a pronunţat în sensul: „... pentru că instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin starea ilegala şi pe cale de consecinţa, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul”.

 În aceasta ordine de idei, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiţii, apreciază că obligarea la plata daunelor morale a instituţiei apelante este nejustificată.

Având în vedere cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză şi nu crede că aceasta a fost intenţia legiuitorului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 504 şi următoarele Cod de procedură penală.

Apelantul invocă, în acest sens şi prevederile deciziei civile nr. 1095/1994 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă, potrivit cărora: „principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit instituţia răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi”.

Este de principiu de observat că, diferit de situaţia daunelor materiale când întinderea lor se stabileşte precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale funcţionează reguli şi criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinata prin apreciere, în temeiul unei motivaţii şi al unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele şi motivaţia menţionate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcţionează libera apreciere, fără o bază raţională de explicaţie care, pe lângă fundamentare, să dea şi posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare, şi nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probaţiune.

Pentru aceste considerente, apelantul solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinţei apelante în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, şi-a întemeiat motivarea pe baza dispoziţiilor art. 504 – 506 Cod de procedură penală, precum şi toate dispoziţiile legale invocate în cuprinsul apelului.

Prin decizia civilă nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelul formulat de apelantul – pârât S.R. prin M.E.F., împotriva sentinţei civile nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a Civilă în dosarul nr. 14123/3/2007, în contradictoriu cu intimatul – reclamant M.C.; a schimbat în parte sentinţa în sensul că stabileşte cuantumul daunelor morale la 25.000 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 30 decembrie 2010 a declarat recurs S.R. prin M.F.P., împotriva deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a formulat critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

La data de 03 ianuarie 2011 a declarat recurs şi M.C., împotriva aceleaşi decizii.

Prin decizia nr. 2335 din 29 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că prin hotărârea recurată, Curtea de Apel nu a analizat condiţiile de aplicare a prevederilor art. 504 Cod de procedură penală şi nu a indicat care au fost, în cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului pretins produs, rezumându-se să se raporteze la un prejudiciu moral prezumat, la vârsta şi la comportamentul reclamantului.

Or, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani şi în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 alin. 5 Cod de procedură civilă,  care sunt considerentele pentru care a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 504 Cod de procedură penală, că reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat în condiţiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile lezate prin pretinsa eroare judiciară săvârşită în privinţa reclamantului şi care sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.

La data de 14 iunie 2012 cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie sub nr. 14123/3/2007*.

În rejudecare, au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului întocmite în penitenciar.

Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă şi art. 282 şi urm. Cod de procedură civilă.

Verificând sentinţa apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect, Curtea reţine că obiect al prezentei cauze îl reprezintă şi acordarea de daune morale, contrar celor susţinute de către apelant în cadrul motivelor sale de apel.

Astfel, intimatul nu a precizat în mod expres, în cadrul cererii sale de chemare în judecată, natura despăgubirilor solicitate, însă aceasta rezultă indubitabil din conţinutul cererii promovate. Astfel, în ultimul paragraf al primei pagini din acţiune, s-a arătat că în toată perioada arestării a trăit un coşmar, cu consecinţe afective dezastruoase (nu a putu să îşi vadă copilul). Nu mai puţin, în finalul acţiunii, intimatul a precizat că a suferit enorm, fiind hărţuit din toate părţile, ştiindu-se nevinovat.

Este adevărat că în cuprinsul cererii, sunt şi menţiuni referitoare la prejudiciul material cauzat, însă acestea nu înlătură şi manifestarea inechivocă de voinţă a intimatului de a solicita şi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

Din această perspectivă, nu se poate afirma în mod temeinic, că instanţa de fond s-a pronunţat asupra a altceva decât s-a cerut.

Dimpotrivă, Curtea observă că întrucât împotriva sentinţei de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat apel, astfel încât soluţia de neacordare a despăgubirilor aferente daunelor materiale, a rămas definitivă şi irevocabilă.

2. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că depunerea la dosar, a dosarului penal, poate fi suficientă în context probator, pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel puţin din perspectiva identificării concrete a criteriului legal al duratei deţinerii nelegale. Aşadar, eventuala neadministrare a unor alte probe, în afara dosarului penal unit cu aspecte general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerentă, inevitabilă pe care orice persoană ar resimţi-o la momentul luării împotriva sa a unei măsuri de privare de libertate) nu este apreciată nici de către prezenta instanţă de apel, în mod similar fondului, ca reprezentând un impediment în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice. Din această perspectivă, chiar practica juridică a instanţei supreme invocate de apelant, vizează un minim de argumente sau indicii, concluzie valabilă şi din punct de vedere procesual.

3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că potrivit art. 504 Cod Procedură Penală, „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)”.

Având în vedere pe de o parte, faptul că potrivit filelor 58, 60 din volumul II al dosarului de urmărire penală, împotriva intimatului s-a luat şi executat efectiv măsura reţinerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent la momentul propunerii de arestare preventivă, în stare de reţinere, în temeiul ordonanţei de reţinere emise, iar pe de altă parte, faptul că ulterior, prin ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, emisă de procuror, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile pentru care a fost reţinut, în temeiul art. 10 lit.a din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că în referire la durata reţinerii de 15 ore, sunt incidente dispoziţiile procesuale anterior evocate, această durată reprezentând o privare de libertate în mod nelegal, care dă dreptul la despăgubiri potrivit procedurii speciale prezente, dată fiind afectarea efectivă a dreptului fundamental la libertate, inerent oricărei persoane.

Având în vedere durata reţinerii (doar 15 ore), Curtea apreciază că vătămarea cauzată în concret, acestei valori fundamentale a persoanei, nu a fost una gravă care să impună acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum ridicat.

Având în vedere totodată, şi celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor, ilustrate de art. 505 al.2 Cod Procedură penală, în afara celui al duratei privării de libertate, respectiv consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, Curtea observă în temeiul unor elemente îndeobşte şi general cunoscute, de notorietate, că o astfel de măsură privativă de libertate este de natură să creeze din punct de vedere psihologic, o afectare a persoanei în cauză, cu consecinţe negative cel puţin asupra stării sale de spirit.

Din această perspectivă, a coroborării tuturor criteriilor incidente dezbătute ilustrate, Curtea apreciază că suma de 100 lei este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reţinerii sale pe interval de 15 ore.

Sub acelaşi aspect, Curtea mai observă că într-adevăr, în privinţa familiei sale, intimatul nu a realizat nici o dovadă a eventualelor consecinţe negative suferite, aserţiunile apelantului din această perspectivă fiind întemeiate.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că actele medicale prezentate în rejudecarea apelului, sunt toate aferente perioadei de deţinere prezente, din executarea unei pedepse definitive distincte, ce a început în 2012, ele fiind toate emise în anul 2012, atestând diverse afecţiuni medicale, fără însă a se realiza dovada unei legături de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15 ore din data de 13.09.2005. De altfel, pe verso-ul acestor înscrisuri cu caracter medical, se atestă în mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza în vederea vindecării, de a urma prescripţiile medicale, inclusiv de a oferi probe de sânge, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual şi tratarea sa.

 4. Sub un ultim aspect, Curtea prezentă apreciază că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de şedinţă din 28.09.2005 a instanţei şi al actului de executare mandatul de arestare preventivă nr.9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal.

Aşadar, întreaga perioadă 28.09.2005 – 13.03.2007 (dată când măsura arestării preventive a fost revocată judiciar), a fost aceea a unei arestări în lipsă. Cu alte cuvinte, întrucât măsura nu a putut fi pusă în executare ca urmare a sustragerii, ascunderii intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare în judecată prezentă), măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizată exclusiv prin caracter formal.

Or, dispoziţiile art. 504 Cod Procedură Penală vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter efectiv, neputându-se admite în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se aşadar, din interpretarea teleologică a dispoziţiilor procesual penale analizate.

Pentru eventualele daune suferite în perioada sustragerii sale de la executarea măsurii arestării preventive dispuse, intimatul avea la îndemână procedura de drept comun prevăzută de art. 998-999 Cod Civil, în condiţiile în care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

Aşa cum în mod corect a invocat şi apelantul, obligaţia procesuală a intimatului, era aceea de a se supune dispoziţiilor procesuale judiciare luate faţă de el şi consecutiv, de a încerca – inclusiv prin apărarea calificată de care a beneficiat, să îşi probeze nevinovăţia, astfel cum de altfel, a şi procedat în cauza respectivă penală. Din această perspectivă, se poate concluziona şi în sensul că prin acţiunea sa de sustragere, intimatul a împiedicat aflarea adevărului în cauza penală, fiindu-i într-o oarecare măsură, chiar imputabilă menţinerea măsurii arestării în lipsă, până la momentul revocării sale.

În fine, adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptăţirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligaţiile procesuale fireşti într-un proces penal, obligaţii edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis.

Aşadar, atât timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, ci singur (exclusiv prin propria voinţă) şi-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăţi, atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situaţie de fapt pe care singur a configurat-o, situaţie distinctă de cea impusă ca regulă de stat, prin măsurile preventive luate de organele judiciar penale.

În consecinţă, pentru perioada 28.09.2005 – 13.03.2007, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504 Cod Procedură Penală, astfel încât nu va acorda nici o despăgubire aferentă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, apelul promovat, va schimba în parte sentinţa în sensul că va diminua cuantumul daunelor la suma de 100 lei şi va menţine celelalte dispoziţii.

În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare