Despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor sau a drepturilor conexe.

APEL . Despăgubiri  pentru  încălcarea drepturilor de autor  sau a drepturilor conexe. Criterii  de stabilire a despăgubirilor. Caracterul subsidiar al criteriilor prevăzute de  litera b  a art.  139  din legea  8/1996 în raport de criteriile de la litera a  din acelaşi text.

art. 139 din Legea nr. 8/1996

Domeniu: proprietate intelectuală (134)

Din  modalitatea de redactare a  prevederilor art. 139 alin. 2 lit. b din Legea 8/1996 – potrivit căreia „La stabilirea despăgubirilor, instanţa ia în considerare, fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a)” – reiese în mod neechivoc caracterul subsidiar al recurgerii la această modalitate de cuantificare a despăgubirilor, respectiv numai pentru situaţiile în care nu este posibilă aplicarea criteriilor menţionate la lit. a din aceeaşi normă.

Criteriile  prevăzute de art. 139 alin. 2  litera a la stabilirea despăgubirilor  sunt consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, şi alte elemente precum daunele morale cauzate titularului dreptului .

Imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a art. 139 alin. 2 din Legea 8/1996 trebuie privită ca una obiectivă, independentă de voinţa părţilor, pentru că în caz contrar s-ar da posibilitatea părţii ce pretinde reparaţia unui prejudiciu să se sustragă de la obligaţia de probaţiune ce îi incumbă în puterea prevederilor art. 129 alin. 1 din C.pr.civ., dar şi a principiului general de drept actori incumbit probatio.

Lipsa de diligenţă a reclamantei în propunerea şi administrarea unui probatoriu pertinent pentru a dovedi prejudiciul material pretins încercat ca efect al faptei ilicite a pârâtei, nu o îndreptăţeşte pe aceasta să se prevaleze de dispoziţiile art. 139 alin. 2 lit. b) din Legea 8/1996 – dispoziţii care au caracter de excepţie şi, astfel, sunt de strictă interpretare şi aplicare. ( Decizia civilă nr. 23A/ 7 februarie 2012CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A IX-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă sub nr. 6290/3/ 18.02.2009, reclamanta  (S.R.Tv.) a  chemat în judecată pe pârâta S.C. C T  S.R.L., pentru ca prin hotărârea pe care se va pronunţa să fie obligată pârâta la: plata în  echivalent în lei  la data efectuării  plăţii, a sumei  de 300.000 Euro, reprezentând despăgubiri; publicarea în trei mijloace de comunicare în masă a hotărârii instanţei şi la plata cheltuielilor  de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta, deşi nu avea drepturi de transmitere televizată integral a unor partide de fotbal Seniori – drepturi deţinute exclusiv de reclamantă - şi prin încălcarea beneficiului exclusivităţii deţinut de reclamantă, a difuzat înregistrat meciul România – Lituania disputat în data de 06.09.2008 prin postul de televiziune GSP TV, în dimineaţa zilei de 07.09.2009, precum şi un rezumat al acestuia, fără a avea acordul S.R.Tv. şi fără ca secvenţele difuzate să poarte sigla postului de televiziune TVR1, încălcând astfel beneficiul exclusivităţii şi producând un prejudiciu real şi de imagine reclamantei.

Apreciază reclamanta că respectivul prejudiciu se ridică la suma de 300000 euro, prin raportare la dispoziţiile art. 139 alin. 1 şi 2 lit. B din legea nr. 8/1996.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 - 999 Cod.civil, Legea nr. 8/1996 modificată şi  completată, Legea nr. 504/2002 (în special, art. 85).

Prin întâmpinare pârâta S.C. C  Trust S.R.L a solicitat ca instanţa să respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Romana de Televiziune.

În motivarea cererii s-a arătat că, pornind de la însuşi temeiul juridic pe care reclamanta îşi motivează cererea, să se constate ca inadmisibile în prezenta speţă dispoziţiile art.139, alin.2, lit. b) din Legea nr.8/1996, text de lege în cadrul căruia, în mod expres se specifică faptul că aplicarea sa este posibilă “în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a)”.

În mod tendenţios reclamanta încearcă să supună prezenta cauză sferei de reglementare a art. 139, alin.2, lit. b), în condiţiile în care criteriile prevăzute de art.139, alin.2, lit. a) din lege sunt posibile şi  identificabile: “criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului”.

Reclamanta face trimitere la drepturile sale patrimoniale şi  invocă prejudiciul suferit. Or, în aceste condiţii, dovedirea „consecinţelor economice negative, în special câştigul nerealizat” ar fi elemente mai mult decât facil de probat.

Aceasta probaţiune ar învedera însă netemeinicia cuantumului daunelor-interese solicitate, întrucât transmiterea înregistrării partidei de fotbal România-Lituania a fost un act economic cu o valoare mai mult decât redusă.

Simpla invocare a preţului contractului dintre S.R.Tv. şi  Federaţia Romana de Fotbal nu reprezintă o dovedire a vreunui prejudiciu suferit de reclamantă şi  cu atât mai puţin o dovedire a întinderii acestuia.

Legea priveşte cesiunea de drepturi patrimoniale de autor ca pe o activitate economică aşa cum este şi  în realitate. Iar specificul cesiunii drepturi lor patrimoniale de autor în scopul exploatării - cu atât mai mult de transmisiune a înregistrării - asupra unei serii de partide de fotbal este un act aleatoriu din punct de vedere economic.

A mai arătat pârâta că, la momentul când s-a transmis înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania, echipa de fotbal a României se afla la cel de al treilea eşec consecutiv, cu fiecare înfrângere interesul publicului faţă de preliminariile Campionatului Mondial scăzând exponenţial, în condiţiile epuizării oricăror şanse de calificare.

Prin urmare, valoarea economică a pachetului de transmisiuni de înregistrări de partide de fotbal dobândit de reclamantă nu se situa la momentul 07.09.08 nici pe departe la nivelul invocat de aceasta.

Cât despre eventualele daune morale suferite de către reclamantă, aceasta sunt, până în prezent doar invocate, nu şi  demonstrate, iar existenta şi  întinderea lor sunt chiar îndoielnice, întrucât cele doua motivări de la punctele c. şi  d. de la pagina 5 din acţiune sunt complet nefondate.

În ceea ce priveşte pierderea beneficiului exclusivităţii, susţinerea este contrazisă chiar  de susţinerile reclamantei însăşi, care, pe tot parcursul acţiunii introductive invocă încălcarea în data de 07.09.2008 a exclusivităţii, şi  nicidecum pierderea acesteia, fapt care s-ar putea produce numai printr-o formă de uzurpare de drept.

 „Nevoia” de publicitate a reclamantei a fost deja satisfăcută pe calea legală reglementată de Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, CNA emiţând către pârâtă o somaţie publică, al cărei text a fost difuzat de pârâtă în 3 rânduri, la ore de maximă audienţă.

Consideră pârâta că obligarea sa la faptul personal constând în „publicarea în trei mijloace de comunicare în masă a hotărârii instanţei” ar fi nelegală, ce reiese din faptul că însăşi reclamanta nu indică un temei legal sau contractual în baza căruia pârâtei să-i fie aplicată o asemenea „pedeapsă”  civilă.

Conform art. 1073 şi  art. 1075 C. civ., creditorul are dreptul de dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar preschimbarea acesteia în daune-interese.

Prin sentinţa civilă nr. 610/27.04.2010, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 300.000 euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de exclusivitate ale reclamantei.

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul 2 al cererii principale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 39 lei.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:

Federaţia Română de Fotbal, în calitate de deţinător principal al drepturilor de televiziune pentru meciurile disputate de echipele naţionale de fotbal masculin seniori U21 şi U18 ale României  pe teren propriu, a organizat o licitaţie publică pentru a cesiona exclusiv drepturile de difuzare de către televiziuni, printre altele, a meciurilor oficiale disputate de echipa naţională de fotbal a României în vederea calificării la Campionatul Mondial de Fotbal, care va avea loc în 2010 în Africa de Sud.

Pachetul cuprinzând dreptul de a transmite înregistrat (în  concret, începând chiar de la 90 de minute  de la fluierul final al fiecărui meci  de  seniori), inclusiv rezumate („high-lights”), meciurile oficiale ale echipei naţionale de fotbal,  a fost câştigat  de  postul de televiziune S.R.Tv.

De esenţa unor astfel de achiziţii de drepturi sportive este „beneficiul exclusivităţii” dobândit de radiodifuzor – organismul de televiziune – prin încheierea contractului de cesiune a dreptului de radiodifuzare a meciurilor, cel mai valoros, dar şi cel mai costisitor din punct de vedere economic şi ca portofoliu. Astfel, preţul cesiunii are întotdeauna la baza exclusivitatea acordată de federaţia sportivă organismului de televiziune cu privire la transmiterea meciului, exclusivitate care conduce la atragerea unui număr cât mai mare de telespectatori, şi implicit la creşterea audienţei, cu consecinţa încasării unor venituri importante din publicitate, fiind cunoscut că publicitatea tv se vinde în raport de punctul de audienţă. Niciun radiodifuzor nu ar fi interesat, şi nu ar plăti un preţ semnificativ al cesiunii dreptului de radiodifuzare a meciului de fotbal, în cazul în care deţinătorul de drepturi ar permite şi altor televiziuni să difuzeze respectivele meciuri (deci ar cesiona neexclusiv dreptul de radiodifuzare), tocmai pentru că valoarea radiodifuzării este indisolubil legată de exclusivitatea ei acordată organismului de televiziune.

Între S.R.Tv. și Federaţia Română de Fotbal s-a încheiat contractul nr. , de cesiune exclusivă a drepturilor de difuzare înregistrat, prin intermediul televiziunii, a meciurilor echipei naţionale de fotbal masculin – Seniori – disputate pe teren propriu, din cadrul campaniei de calificare a echipei naționale la Campionatul Mondial de Fotbal 2010 Africa de Sud, inclusiv a unor rezumate, respectiv: România – Franţa; România – Serbia; România – Lituania disputat în data de 06.09.2008: Romania – Austria; România – Insulele Feroe.

Preţul plătit de S.R.Tv. pentru achiziţionarea dreptului de radiodifuzare menţionat a fost de 600.000 Euro plus TVA - în total suma de 714.000 Euro -beneficiul exclusivităţii difuzării înregistrate, la 90 de minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori, fiind garantat reclamantei S.R.Tv. de Federaţie prin acest contract.

În preambulul acestui contract, părţile  au prevăzut ca legi aplicabile acestuia Legea nr. 504/2002, dar şi Legea nr. 8/1996, considerând deci aceste meciuri şi dreptul de radiodifuzare cesionat ca fiind supuse regimului juridic al protecţiei dreptului de autor, având în vedere caracterul exemplificativ al enumerării de la art. 7 din Legea nr. 8/1996.

În aceste condiţii, Televiziunea Publică deţinea, (conform art. 39 alin. 4 din Legea nr. 8/1996) un drept exclusiv de a transmite înregistrat aceste meciuri, drept reglementat şi protejat şi de art. 84 şi  urm. din Legea nr. 504/2002, privind dreptul de exclusivitate al radiodifuzorului primar, dobândit prin contract.

În pofida exclusivităţii conferite S.R.Tv. privind difuzarea meciurilor menţionate, în data de 07.09.2008 postul de televiziune GSP TV a transmis integral, înregistrat, meciul de fotbal România – Lituania, cu o durată totală de cel puţin 90 de minute, precum şi un rezumat al acestuia, fără acordul S.R.Tv. şi fără ca secvenţele să poarte sigla postului de televiziune TVR 1.

Meciul a fost radiodifuzat de către postul de televiziune GSP TV în dimineaţa zilei de 07.09.2009, mai înainte ca S.R.Tv. să-şi fi exercitat dreptul exclusiv de a transmite prima dată înregistrat acest meci. În acest fel, GSP TV a încălcat grav prevederile legii şi dreptul de exclusivitate al TVR, creând reclamantei prejudicii, atât materiale, cât şi morale şi de imagine. De altfel, în acel moment, esenţa contractului de cesiune încheiat între S.R.Tv. şi  Federaţia Româna de Fotbal şi anume exclusivitatea de a transmite înregistrat acest meci la scurt timp după transmiterea lui în direct de către Antena 1 pentru a obţine o audienţă semnificativă, şi-a pierdut raţiunea de a fi, şi  implicit valoarea economică şi  de imagine.

Ca urmare a acestei încălcări de către pârâtă a dreptului exclusiv al Televiziunii Publice de a transmite meciul înregistrat, drept protejat atât de art. 39 din Legea nr. 8/1996, cât şi de art. 84 şi urm. din Legea nr. 504/2002, în data de 08.09.2008, S.R.Tv. a trimis o sesizare către Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Consiliul Naţional al Audiovizualului, constatând încălcarea de către postul GSP TV a prevederilor Legii nr. 504/2002 a decis «sancţionarea postului de televiziune GSP TV, întrucât a difuzat integral meciul de fotbal România-Lituania, meci pentru care postul public de televiziune TVR 1 deţinea drept exclusiv de transmisie.», conform Deciziei CNA nr.786/2008. Aşadar, sub aspect probatoriu şi al încălcării prevederilor legale referitoare la protecţia dreptului de exclusivitate privind difuzarea unor evenimente, CNA a constatat încălcarea comisă de către pârâtă – deţinătoare a licenţei asupra postului GSP TV – prin difuzarea meciului şi  a rezumatului, şi  chiar a dispus sancţionarea acesteia potrivit legii audiovizualului.

Prin transmiterea înregistrată a acestui meci, pârâta a încălcat şi  prevederile Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 privind cesiunea exclusivă (art. 39 alin. 4), şi  deci dreptul patrimonial exclusiv al S.R.Tv., în calitate de cesionar exclusiv, de a autoriza sau interzice, radiodifuzarea şi  reproducerea integrală sau parţială, permanentă sau temporară, directă sau indirectă, prin orice mijloc şi  sub orice formă  a meciului şi/sau a rezumatelor - în acord cu art.13 lit. a) şi  q) al Legii nr.8/1996. De asemenea, după cum a constatat şi  CNA, nu suntem în prezenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 33 din Legea nr. 8/1996 (utilizării fără consimţământul titularului de drepturi şi  fără plata vreunei remuneraţii), nefiind vorba de scurte extrase sau citate din operă, utilizate în scopul informării privind probleme de actualitate, însuşi art. 85 din Legea nr. 504/ 2002 definind ce se înţelege prin extras informativ (scurtă succesiune de imagini şi  sunete cu privire la un eveniment de interes public, în scopul informării publicului asupra aspectelor esenţiale ale evenimentului respectiv), iar difuzarea realizându-se cu evident scop comercial, pentru obţinerea de venituri din publicitate, fiind vorba despre o televiziune privată.

La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată a luat în considerare criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor si, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

Cuantumul acestor despăgubiri se raportează deci la cheltuielile pe care S.R.Tv. le-a efectuat pentru obţinerea acestor drepturi, în condiţii de exclusivitate, de transmitere a meciurilor, şi  se situează oricum sub valoarea de piaţă la care ar fi fost negociată acordarea de către S.R.Tv. a dreptului de transmitere a meciului şi  a rezumatelor de către pârâtă. A mai avut în vedere dispoziţiile finale ale art.139 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că titularii de drepturi încălcate pot pretinde despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, apreciind că suma pretinsă de reclamantă este rezonabilă.

 Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a admis cererea în parte, capătul al doilea al acesteia fiind respins ca neîntemeiat, avându-se în vedere că, acoperirea prejudiciului de imagine s-a făcut prin sancţiunea aplicată de către CNA.

S-a făcut aplicarea prevederilor art. 274 C.pr.civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

În motivarea apelului se arată în esenţă că:

In ciuda faptului ca nu a fost administrata niciun fel de proba din care sa reiasă cuantumul pretenţiilor solicitate de intimata, dar şi a faptului că intimata insasi nu a considerat suma de 100.000 Euro (al cărei triplu 1-a solicitat cu titlu de despăgubiri) ca fiind una certa, instanţa de fond, in mod netemeinic, a admis cererea în despăgubiri.

Susţine apelanta că sentinţa atacată nu conţine nicio motivare, in drept sau in fapt, a soluţiei pronunţate, instanţa limitandu-se a relua in cadrul considerentelor dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996. făra a menţiona insa modul in care acesta se aplica propriu-zis in speţa. Sentinţa a fost pronunţata in condiţiile in care instanţa de fond a refuzat administrarea singurei probe care ar fi putut stabili cuantumul despăgubirilor datorate de pârâtă, respectiv expertiza contabila.

Obligarea apelantei pârâte la plata despăgubirilor, indiferent dacă este întemeiată pe prevederile art139 alin. 2 lit. a sau b din Legea 8/1996, trebuia să fie întemeiată pe existenţa unui prejudiciu.

În speţă, intimata-reclamantă nu a făcut absolut nicio dovada a existentei unui prejudiciu.

Întregul demers judiciar al acesteia s-a circumscris exclusiv dovedirii săvârşirii faptei, respectiv difuzarea fara drept a înregistrării partidei de fotbal Romania-Lituania, aspect inutil, având in vedere recunoaşterea acestei fapte de către apelantă încă dinaintea începerii procesului.

Dispoziţiile art. 1169 Cod civil sunt aplicabile si in sistemul Legii nr.8/1996, respectiv intimata-reclamanta avea obligaţia probatiunii existentei unui prejudiciu, legea nestabilind nicio derogare de la aceasta regula.

Susţine apelanta că obligarea sa la plata despăgubirilor s-a realizat in condiţiile in care prejudiciul a fost prezumat, iar apelantei pârâte i-ar fi revenit obligaţia de a răsturna aceasta prezumţie.

Intimata nu a suferit – în susţinerea apelantei - niciun fel de consecinţe economice negative, urmare a difuzării de catre apelantă a înregistrării partidei de fotbal. Aceste consecinţe negative ar fi putut consta exclusiv in pierderea unor venituri de natura publicitara, respectiv fie retragerea unor comenzi de publicitate, care ar fi fost difuzata de SRTv in timpul transmisiei inregistrarii partidei de fotbal, fie nefinalizarea unor asemenea comenzi de publicitate. Având in vedere insa faptul ca intre cele doua difuzări au fost numai 8 ore, intr-o zi de sâmbăta, aceste prejudicii erau imposibil de realizat, motiv pentru care nici nu au fost invocate.

Pe de alta parte, apelanta nu a realizat venituri urmare a difuzării inregistrarii partidei de fotbal, aspect cunoscut de intimata.

Difuzarea înregistrării s-a produs – în susţinerea apelantei - in mod accidental, din eroare, sâmbăta dimineaţa, difuzarea înregistrării nefiind anunţata in prealabil publicului.

Precizează apelanta ca eventuala cerere de plata a unor despăgubiri trebuia intemeiata pe dispoziţiile art.139, alin.2, lit.a din Legea nr.8/1996, conform unor “criterii cum ar fi consecinţele economice negative, in special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor si, atunci când este cazul, alte elemente in afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului”.

Acestea sunt, de altfel, si criteriile avute in vedere de către intimata prin cererea de chemare in judecata, criterii absolut admisibile si temeinice, la care insa ulterior a renunţat.

Numai in măsura in care criteriile de mai sus nu ar fi fost posibile, dispoziţiile art.139, alin.2, lit.b) din Legea nr.8/1996 ar fi fost aplicabile, in subsidiar, legea stipulând in mod expres acest lucru.

Aceasta interpretare a aplicării legii a fost consacrata de insasi Curtea Constituţionala, care in Decizia 504/2007 a stabilit: “opţiunea legiuitorului de a institui posibilitatea acordării unui cuantum al despăgubirii echivalent cu triplul sumei ce ar fi fost legal datorata pentru utilizarea fara drept a operelor [...] reprezintă doar alternativa pentru instanţa de judecata, aplicabila doar in cazul in care nu se pot lua in considerare criteriile stabilite prin art. 139 alin. (2) lit. a)”

În ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate de intimata reclamantă – triplul sumei de 100.000 euro – se arată că a fost unul absolut arbitrar, nedovedit şi acceptat de instanţa de fond fără a exista un minim de probe în acest sens.

Intimata nu a făcut nicio precizare referitoare la modalitatea în care a fost determinată suma solicitată cu titlu de despăgubiri..

Preţul total al contractului incheiat de SRTv cu F.R.F a fost de 600.000 euro, iar aferent acestei sume SRTv a dobândit dreptul de a difuza înregistrarea a aproximativ 20 de partide de fotbal, precum si dreptul de a difuza extrase (rezumate) ale acestora, intr-un număr nedeterminat, astfel că nu poate fi justificată – în opinia apelantei - suma de 100.000 euro, al cărei triplu, 300.000 euro, este solicitat.

Mai mult. probatoriul administrat de insasi intimata dovedeşte ca suma de 100.000 euro este una arbitrara, întrucat la intrebarea nr. 9 pusa de insasi SRTv in cadrul interogatoriului, se menţionează ca “SRTv a plătit in jur de 100.000 euro pentru radiodifuzarea meciului”. Deci însăsi intimata a apreciat ca fiind nedeterminata suma pe care o solicita.

Precizează apelanta că, şi in măsura in care s-ar considera ca art.139, alin.2, lit.b) din Lege este aplicabil spetei, intimatei ii revenea obligaţia de a demonstra suma rezultata in urma aplicării criteriului stabilit de art.139 alin.2 lit.b) din lege.

Referitor la daune morale invocate de către intimata, se arată că acestea au fost doar afirmate, nu si demonstrate, iar existenta si întinderea lor, nu pot fi prezumate, ci trebuie dovedite. Cu toate aceasta, instanţa de fond nu a invalidat in niciun fel susţinerea intimatei referitoare la daunele morale, ca parte a criteriilor in baza cărora s-au acordat despăgubirile.

Prin memoriul depus la data de 23.06.2011, apelanta a formulat completări la motivele de apel, în sensul că:

Secţia civilă a Tribunalului Bucureşti nu avea competenţa funcţională de a soluţiona pricina, natura litigiului fiind comercială şi nu civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 2, art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cadrul curţilor de apel şi tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Aceste dispoziţii legale sunt nu numai norme de organizare, ci şi norme de competenţă, respectiv norme de competenţă materială funcţională, care reglementează competenţa unei secţii sau a alteia (respectiv complet specializat) de la nivelul unei instanţe în funcţie de natura litigiului dedus judecăţii.

Prin urmare, dacă la nivelul unei instanţe există o secţie sau un complet specializat (iar la nivelul Tribunalului Bucureşti există atât secţii civile, cât şi secţii comerciale) o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secţia (sau completul specializat) corespunzătoare naturii litigiului dedus judecăţii.

Or, prezenta cauză este de natură comercială, şi nu civilă, fiind vorba despre încălcare unui drept de exclusivitate dobândit de intimată cu privire la drepturile comerciale - dreptul de a difuza înregistrările unor partide de fotbal, dobândite prin cumpărare de la Federaţia Română de Fotbal.

Faptul că drepturile de a difuza înregistrările unor partide de fotbal, drepturi ce formează obiectul Contractului nr. 14058/28.07.2008 de cesiune exclusivă a drepturilor de difuzare înregistrat a meciurilor echipei naţionale de fotbal masculin - Seniori - disputate pe teren propriu, sunt drepturi comerciale, şi nu drepturi de autor sau drepturi conexe care să intre sub protecţia dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, rezultă – în susţinerea apelantei - atât din prevederile art. 7, 49 alin. 3 lit. b şi art. 51 alin. 2 lit. c din Statutul Federaţiei Române de Fotbal, cât şi din poziţia Consiliului Concurenţei cu privire la vânzarea drepturilor asupra competiţiilor fotbalistice.

Din documentul intitulat „Consultare publică cu privire la angajamentele formulate de către Federaţia Română de Fotbal şi Liga Profesionistă de Fotbal în cadrul investigaţiei declanşate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 119/15.04.2009”, precum şi din cuprinsul Deciziei nr. 13 din data de 19.04.2011 şi al angajamentelor asumate de Federaţia Română de Fotbal, constituite în Anexă la Decizia nr. 13 din data de 19.04.2011, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că drepturile aparţinând Federaţiei Române de Fotbal prevăzute în art. 51 din Statut (dreptul de reclamă, de publicitate, de transmisii televizate şi/sau radiofonice etc) sunt drepturi comerciale.

Pe de altă parte, având în vedere faptul că Consiliul Concurenţei s-a declarat competent să analizeze modalităţile de valorificare a drepturilor asupra competiţiilor fotbalistice de către Federaţia Română de Fotbal, iar potrivit dispoziţiilor Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei, rezultă – în opinia apelantei - că drepturile dobândite de intimată prin Contractul nr. 14058/28.07.2008 de cesiune exclusivă a drepturilor de difuzare înregistrat a meciurilor echipei naţionale de fotbal masculin - Seniori - disputate pe teren propriu, sunt drepturi comerciale, nu drepturi de autor sau drepturi conexe în legătură cu o operă de creaţiei intelectuală, astfel cum acestea sunt definite de dispoziţiile Legii nr. 8/1996.

Faţă de acest aspect, având în vedere că prin cerere de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar s-a solicitat plata unor despăgubiri pentru încălcarea dreptului de exclusivitate cu privire la drepturile comerciale - dreptul de a difuza înregistrările unor partide de fotbal, dobândite de Intimată de la Federaţia Română de Fotbal, consideră apelanta că instanţa competentă să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată era Tribunalul Bucureşti, Secţia Comercială şi nu Tribunalul Bucureşti, Secţia Civilă, motiv pentru care se solicită casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, Secţia Comercială.

In drept, sunt invocate prevederile: Legii nr. 8/1996, Legii nr. 304/2004, art. 136, art. 284 şi urm. Cod procedură civilă, precum şi celelalte dispoziţii legale menţionate în completarea la motivele de apel.

Intimata apelantă a formulat întâmpinare, pe această cale susţinând în esenţă că:

Susţinând necompetenţa funcţională a secţiei civile, apelanta face confuzie între manifestarea sportivă însăşi şi înregistrarea tv realizată ce conţine această manifestare sportivă. Pentru organizatorii manifestărilor sportive – cum este FRF – valorificarea prin vânzare a dreptului de transmisie tv a meciurilor pe care le organizează are o natură comercială, dar odată realizată o înregistrare audiovizuală a acestei manifestări sportive, titularul drepturilor asupra înregistrării se bucură de protecţia Legii 8/1996 asupra programului tv al cărui titular de drepturi exclusive este. În speţă, fapta ilicită imputată apelantei priveşte tocmai acest drept exclusiv asupra transmisiei înregistrării tv.

În condiţiile în care litigiul de faţă se poartă între două organisme de televiziune, cu privire la dreptul de radiodifuzare asupra unui program de televiziune, acesta are natură civilă şi, astfel, în mod corect a fost judecat de secţia civilă  Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la aspectele care privesc fondul cauzei, arată intimata că prejudiciul efectiv minim economic, urmare directă a faptei ilicite recunoscute de apelantă, constă tocmai în costul dreptului de radiodifuzare a programului achiziţionat din bani publici, cheltuială pe care intimata nu ar fi făcut-o pentru un drept neexclusiv. La determinarea cuantumului prejudiciului pretins prin acţiunea introductivă, a fost avut în vedere criteriul costului efectiv suportat de TVR pentru un drept neexclusiv de  radiodifuzare a înregistrării tv a partidei de fotbal, precum şi alte consecinţe economice negative, cum ar fi eventualele câştiguri din publicitate nerealizate, şi alte elemente cum ar fi daunele morale.

Se mai arată că, pentru determinarea cuantumului prejudiciului a fost avut în vedere şi faptul că suma de 714.000 euro a fost plătită de TVR pentru pachetul de drepturi achiziţionat de la FRF cu precădere pentru interesul prezentat de înregistrările tv ale celor 5 partide de fotbal ale seniorilor contând pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal 2010, şi nu pentru partidele de fotbal ale copiilor.

Cum nici celelalte consecinţe economice negative ale încălcării exclusivităţii nu puteau – în susţinerea intimatei – să fie comensurate, criteriile de la art. 139 alin. 2 lit. a din Legea 8/1996 nu puteau fi aplicate.

În apel, părţilor le-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi expertiză contabilă.

Prin decizia civilă nr. 23 A /  7 februarie 2012 a fost admis apelul şi ,  în consecinţă , s-a dispus  schimbarea  în tot a sentinţei apelate ,  în sensul că: „Admite în parte acţiunea. Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii efective. Respinge cererea în rest. „

Analizând apelul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 295 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Susţinerile apelantei relative la necompetenţa funcţională a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea litigiului pendinte sunt nefondate pentru considerentele care succed:

Prin raportare la susţinerile formulate prin acţiunea promovată de reclamanta intimată, şi la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, în speţă, instanţa de judecată a fost investită a analiza raporturile juridice ce au luat naştere între părţile din proces ca efect al difuzării de către pârâtă a înregistrării unui meci de fotbal cu încălcarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări.

Federaţia Română de Fotbal este terţ faţă de raporturile juridice astfel deduse judecăţii, iar reglementările din Statutul acestui organism se adresează exclusiv Federaţiei, nefiind apte a produce vreun efect cu privire la entităţi juridice distincte.

Odată cu încheierea contractului de cesiune a dreptului exclusiv de difuzare a înregistrărilor meciurilor de fotbal ce formează obiectul pachetului achiziţionat de reclamanta SRTv, acesta din urmă a devenit titulara unui drept propriu de difuzare care, în raporturile cu FRF este supus coordonatelor stabilite prin convenţia astfel încheiată, iar în relaţia cu pârâta-apelantă (care este terţ faţă de menţionatul contract, şi nu se află într-un raport juridic de natură contractuală cu societatea reclamantă) este corelativ obligaţiei generale ce incumbă terţilor – în condiţiile dreptului comun - de a se abţine de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivului drept de difuzare. 

Astfel, atâta vreme cât litigiul pendinte nu poartă asupra exerciţiului unor drepturi deţinute de Federaţia Română de Fotbal, sau asupra modalităţii în care această Federaţie a valorificat drepturi legate de competiţiile fotbalistice, nici prevederile din Statutul ce îi reglementează organizarea şi funcţionarea, şi nici poziţia adoptată de Consiliul Concurenţei în legătură cu activitatea aceleaşi Federaţii nu pot fi reţinute ca fundament al susţinerilor apelantei potrivit cu care instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa soluţionării cauzei ar fi cea comercială.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea constată că este just reproşul făcut instanţei de fond în sensul că a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 139 alin. 2 lit. b din Legea 8/1996.

Din însăşi modalitatea de redactare a acestei norme – potrivit căreia „La stabilirea despăgubirilor, instanţa ia în considerare, fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a)” – reiese în mod neechivoc caracterul subsidiar al recurgerii la această modalitate de cuantificare a despăgubirilor, respectiv numai pentru situaţiile în care nu este posibilă aplicarea criteriilor menţionate la lit. a din aceeaşi normă.

Imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a art. 139 alin. 2 din Legea 8/1996 trebuie privită ca una obiectivă, independentă de voinţa părţilor, pentru că în caz contrar s-ar da posibilitatea părţii ce pretinde reparaţia unui prejudiciu să se sustragă de la obligaţia de probaţiune ce îi incumbă în puterea prevederilor art. 129 alin. 1 din C.pr.civ., dar şi a principiului general de drept actori incumbit probatio.

Or, în speţă, însăşi reclamanta a circumscris prejudiciul invocat unor criterii concrete constând în cheltuielile pentru achiziţionarea dreptului încălcat, şi venitul (pretins superior despăgubirilor solicitate) pe care l-ar fi obţinut SRTV în situaţia exprimării acordului pentru transmiterea înregistrării meciului de fotbal România-Lituania şi a unor rezumate ale acestuia, iar elementele astfel înfăţişate ca repere de cuantificare a prejudiciului erau susceptibile a fi dovedite prin propunerea şi administrarea de probe referitoare atât la modalitatea de evaluare a meciurilor din pachetul ce conţinea, alături de meciul de fotbal menţionat, multiple manifestări sportive de acelaşi gen, precum şi la coordonatele în care ar fi fost purtate eventuale negocieri - cu pârâta, sau chiar cu alte organisme de televiziune – în scopul exprimării acordului de difuzare a înregistrărilor pentru care reclamanta intimată a dobândit dreptul exclusiv de difuzare.

Lipsa de diligenţă a reclamantei în propunerea şi administrarea unui probatoriu pertinent pentru a dovedi prejudiciul material pretins încercat ca efect al faptei ilicite a pârâtei, nu o îndreptăţeşte pe aceasta să se prevaleze de dispoziţiile art. 139 alin. 2 lit. b) din Legea 8/1996 – dispoziţii care au caracter de excepţie şi, astfel, sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Pe de altă parte, Curtea constată că instanţa fondului a reţinut temeinicia solicitării reclamantei de a-i acorda despăgubiri în cuantum de 300.000 euro (ce constituie triplul sumei de 100.000 reprezentând triplul remuneraţiei achitate conform contractului de cesiune), luând în considerare „criterii cum sunt consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, şi late elemente precum daunele morale cauzate titularului dreptului”.

Or, în condiţiile în care aceste criterii sunt tocmai cele stabilite prin art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea 8/1996, acordând reclamantei despăgubiri într-un cuantum apreciat ca reprezentând „triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite”, Curtea constată că prima instanţă a făcut o aplicare cumulativă a prevederilor de la litera a) şi litera b) din art. 139 alin. 2 din Legea 8/1996, ceea ce este contrar acestor reglementări – din al căror conţinut reiese în mod neechivoc faptul că ele au fost concepute ca modalităţi alternative de stabilire a despăgubirilor la care se referă.

Curtea notează că, în etapa apelului, intimatei reclamante i-a fost încuviinţată proba cu înscrisuri sub aspectul beneficiului pretins nerealizat ca efect al difuzării fără drept de către pârâta apelantă a meciului de fotbal România Lituania, însă nu a depus vreo dovadă în acest sens. Mai mult, prin precizările depuse la data de 13.10.2011  a subliniat faptul că prejudiciul reclamat de SRTv constă în cheltuiala realizată pentru dobândirea dreptului exclusiv de radiodifuzare a înregistrării meciului de fotbal respectiv, şi absenţa unui acord/licenţe prin care să fi autorizat societatea pârâtă să difuzeze această înregistrare.

Or, atâta vreme cât intimata reclamantă nu a fost în măsură să ofere elemente pertinente (şi verificabile) de natură a susţine modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci de fotbal dintr-un număr mult mai mare de asemenea manifestări (numai meciurile oficiale ale echipei de seniori fiind în număr de 5, acesta adaugându-se atât meciurile oficiale cât şi cele amicale ale echipelor de juniori), Curtea apreciază că nu poate fi reţinută ca îndeplinită condiţia ca prejudiciul material solicitat să fie determinat sau determinabil, astfel că pârâtei nu îi poate fi pusă în sarcină obligaţia de a repara un atare prejudiciu incert.

Apărarea intimatei reclamante în sensul că întregul preţ – de 714.000 euro - al pachetului de meciuri ce face obiectul contractului de cesiune nr. 14058/2008 ar fi fost plătit în considerarea meciurilor de seniori nu poate fi primită în condiţiile în care este lipsită de orice suport probator (existând în mod obiectiv posibilitatea de a se administra dovezi legate de pretinsa lipsă de audienţă în cazul radiodifuzărilor meciurilor echipelor de tineret/juniori), şi nici nu este de natură a oferi vreun indiciu legat de modalitatea de împărţire a acestui preţ chiar între meciurile de seniori.

Pe de altă parte, Curtea constată că reclamanta intimată a susţinut şi dimensiunea morală a prejudiciului încercat ca efect al difuzării de către pârâta apelantă, cu încălcarea dreptului exclusiv deţinut de cea dintâi, a înregistrării şi rezumatului meciului România-Lituania.

Sub acest aspect, pretenţiile reclamantei sunt apreciate ca justificate în raport de faptul că informaţiile legate de organismele de televiziune ce au dobândit drepturi privind difuzarea de meciuri de fotbal având ca miză calificarea la competiţiile mondiale sunt unele de interes pentru iubitorii acestui gen de sport, care sunt preocupaţi de cunoaşterea achizitorului unor asemenea drepturi de difuzare spre a urmări în programele specifice manifestările sportive respective şi care, în acest mod, asigură audienţa ce reprezintă un indicator de performanţă în activitatea de televiziune.

Pârâta apelantă, difuzând înregistrarea unui meci de fotbal despre care existau informaţii cunoscute publicului interesat în sensul că un organism de televiziune concurent este îndreptăţit în mod exclusiv a-l transmite înregistrat, a adus reclamantei intimate un prejudiciu de imagine, creând un dubiu asupra seriozităţii/credibilităţii acesteia.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că reprezintă o reparaţie adecvată a prejudiciului moral astfel încercat  suma de 30.000 euro, sumă în determinarea căreia Curtea are în vedere şi împrejurarea că ea trebuie să constituie atât o pârghie de sancţionare a pârâtei pentru încălcarea obligaţiei de a respecta drepturile reclamantei şi de a se abţine de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivelor drepturi, cât şi un mijloc de descurajare în a repeta fapta ilicită astfel sancţionată.

Domenii speta

Spete similare