Ucidere din culpă. Latura civilă.

Decizie 964/A din 15.05.2012


Ucidere din culpă. Latura civilă. Obligarea directă a societăţii de asigurare la plata despăgubirilor. Prejudiciu moral. Criterii de stabilire a despăgubirilor.

După adoptarea deciziei nr.I/2005 în recurs în interesul legii, au intervenit modificări ale Legii nr.136/1995, care, în prezent, prevede cu claritate nu numai că citarea asigurătorului în procesul penal este obligatorie, ci şi răspunderea directă a acestuia pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea de ucidere din culpă produsă în  urma unui accident de circulaţie, în limita unui plafon maxim care este stabilit anual printr-o hotărâre de guvern.

Astfel, conform art.49 din Legea nr.136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi tramvaie, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit art.50 alin.1 din acelaşi act normativ, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Având în vedere că prejudiciul moral suferit de părţi nu poate fi reparat în natură, devin incidente prevederile art.14 alin.3 lit.b) C. pr. pen., potrivit cărora „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă”.

Întrucât nu există criterii legale şi absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de părţile civile, trebuie avute în vedere consecinţele negative suferite de către cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării lor, intensitatea legăturii afective deduse din gradul de rudenie, relaţiile avute anterior, modul în care se reflectă absenţa defunctului în viaţa rudelor rămase, evaluarea bănească fiind una aproximativă, bazată pe consecinţe de echitate.

Astfel spus, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie nepărtinitoare fără a se atinge limita îmbogăţirii fără justă cauză ori să se ajungă la o comercializare a sentimentelor de afecţiune.

-art.49 şi 50 din Legea nr.136/1995; art.14 C. pr. pen.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A PENALĂ,

DECIZIA NR. 964/A din 15.05.2012)

Asupra recursului penal de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.204 din 22 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.31526/299/2011, astfel cum a fost modificată prin încheierea de şedinţă din 26.03.2012, în baza art.14 şi art.346 alin.1 Cod procedură penală rap. la art.998 şi următoarele Cod civil (în vigoare la data 13.11.2009) a fost admisă, în parte, acţiunea civilă promovată în cauză de părţile civile S.I.C. S.G. şi S.C.A.

A fost obligat inculpatul P.D.O. în prezent deţinut în cadrul Penitenciarului Jilava, condamnat prin sentinţa penală nr.710/2011 din data de 24.06.2011 pronunţată în dosarul nr.17558/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 2413/06.12.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I – a Penală, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 178 alin.1,2 şi 5 Cod penal), la plata următoarelor sume:

-435.000 lei către partea civilă S.I.C. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale;

-435.000 lei către partea civilă S.G. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale;

-200.000 lei către partea civilă S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale;

- 20.000 lei către părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale.

În baza art.14 şi art.346 alin.1 Cod procedură penală rap. la art.998 şi următoarele Cod civil (în vigoare la data 13.11.2009), a fost admisă, în parte, acţiunea civilă promovată în cauză de părţile civile S.V.P. şi S.V.S.

A fost obligat inculpatul P.D.A. la plata următoarelor sume:

-100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă S.V.P: cu titlu de despăgubiri pentru daune morale;

-100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă S.V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale;

-  15.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către părţile civile S.V.P. şi S.V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale.

Au fost respinse în rest celelalte pretenţii civile formulate în cauză de părţile civile S.I.C., S.G., S.C.A., S.V.P. şi S.V.V., ca neîntemeiate.

În baza art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.22 din OUG 61/2005, a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă SC „U.” Asigurări SA, ca societate corespondentă în România pentru M.F.C. De S R, la plata următoarelor sume: 435.000 lei către partea civilă S.I.C. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 435.000 lei către partea civilă S.G. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 200.000 lei către partea civilă S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 20.000 lei către părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale; 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă S.V.P. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă S.V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi 15.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către părţile civile S.V.P. şi S.V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale.

În baza art.193 Cod procedură penală cu aplicarea art. 274 alin.3 Cod procedură civilă, respectiv în baza contractului de asigurare şi art.55 din Legea nr. 136/1995, a fost obligat inculpatul şi respectiv asiguratorul la plata către părţile civile S.V.P: şi S.V.V. a sumei de 4.000 lei reprezentând onorariul apărătorului ales, potrivit facturii depuse la dosarul cauzei.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr.710/2011 din data de 24.06.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 17558/299/2011 definitivă prin decizia penală nr. 2431/06.12.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I – a Penală, inculpatul P.D.O. a fost condamnat în baza art.178 al.1, 2 şi al.5  Cod penal cu referire la art. 320 ind. 1 C.pr.pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpa, cu aplicarea art.71 C.pen. raportat la art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b din C.pen.

În baza art. 320 ind.1 alin.5 Cod procedură penală s-a disjuns  acţiunea civilă şi s-a format dosarul nr.31526/299/2011, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22.07.2011, având ca obiect latura civilă disjunsă.

În fapt, s-a reţinut că la  data de 13.11.2009, în jurul orelor 02,00, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului marca BMW 530 cu număr de înmatriculare 7395 BWL pe B-dul L.C. dinspre B-dul Gh. M. către Piaţa Victoriei, inculpatul P.D.O. a condus cu o viteză peste limita maximă admisă, respectiv cu cca. 137 km/h şi nu a adaptat viteza la condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, intrând în coliziune cu un  stâlp de beton, cauzând astfel decesul celor două pasagere ale autoturismului, numitele S.V.C. şi V.S.I.

Din procesul verbal de cercetare la faţa locului, instanţa a reţinut că la data de 13.11.2009, în jurul orelor 02,00, organele de poliţie din cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră au fost sesizate cu privire la faptul că pe b-dul L.C. nr.2, sector 1, Bucureşti s-a produs un accident de circulaţie, soldat cu decesul a două persoane.

Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a constatat că pe b-dul L.C. nr.2, circulaţia se desfăşura în ambele sensuri, suprafaţa părţii carosabile este din asfalt şi are o lăţime totală de 22,00 metri între borduri, având aplicate marcaje longitudinale cu linie simplă discontinuă de separare a sensurilor de circulaţie, fiecare bandă având o lăţime de 3,30 m. De asemenea, s-a stabilit că în zona producerii accidentului partea carosabilă era uscată, vizibilitatea era bună, specifică nopţii, iar iluminatul public funcţiona normal.

Instanţa a mai reţinut că în momentul în care a ajuns în mijlocul rondului din Piaţa Romană, datorită vitezei excesive de deplasare, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcţiei de mers a autoturismului, intrând într-un derapaj necontrolat, deplasându-se oblic către dreapta cu părăsirea carosabilului pe o direcţie de intersectare cu un stâlp de beton aflat pe trotuarul din dreapta sensului său de deplasare.

În urma impactului cu stâlpul de beton, autoturismul a fost proiectat pe spaţiul verde aflat pe mediana bulevardului, în urma coliziunii rezultând decesul pasagerelor autoturismului, numitele S.V.C. şi S.S.I., iar autoturismul a fost distrus în proporţie de 95%.

Accidentul rutier a fost surprins de camerele de supraveghere instalate în Piaţa Romană, imaginile aflându-se pe suportul digital aflat la dosarul cauzei.

Inculpatului i s-au recoltat probe biologice, din buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr.AI2/12350/2009 rezultând că în data de 13.11.2009, acesta avea o alcoolemie de 0 g %0.

Din raportul medico-legal de necropsie nr. A3/1584/2009 a rezultat că moartea numitei S.V.C. a fost violentă, ea datorându-se insuficientei cardio-respiratorii acute, consecinţă a unui traumatism toracic cu factură de stern, fracturi costale multiple, contuzii şi rupturi pulmonare, hemotorax bilateral consecutiv din cadrul unui politraumatism cu traumatism cranio-cerebral, fractură de bazin şi fractură de membru superior drept. Leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu şi de un corp/plan dur, posibil în condiţiile unui accident de circulaţie şi cu legatură directă imediată de cauzalitate cu decesul. Sângele recoltat nu conţine alcool etilic, iar moartea poate data din 13.11.2009 (f.52-55).

Potrivit raportului medico-legal de necropsie nr. A3/1585/2009 din data de 29.09.2010 moartea numitei S.S.I. a fost violentă, ea datorându-se şocului traumatic şi hemoragic consecutiv unui politraumatism soldat cu multiple fracturi, rupturi de organe interne şi evisceraţie. Leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu şi de un corp dur, posibil în condiţiile unui accident de circulaţie şi cu legatură directă imediată de cauzalitate cu decesul. Sângele recoltat nu conţine alcool etilic. Moartea poate data din 13.11.2009 (f.47-49).

Instanţa a mai reţinut că în cauză a fost întocmit şi un raport de expertiză tehnică auto de către d-nul ing.E.I., expert tehnic numit de organul de cercetare penală. (f. 72-77 dup).

Din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză a rezultat că în momentele premergătoare impactului, autoturismul BMW 530 cu număr de înmatriculare 7395 BWL condus de P.D.O. se deplasa pe B-dul L.C. dinspre bd. M. către Piaţa Victoriei cu o viteza de cca l37 km/h. Când a ajuns în rondul de la Piaţa Romană, pe fondul vitezei excesive de deplasare, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcţiei de mers a autoturismului, acesta intrând într-un derapaj necontrolat, deplasându¬-se oblic către dreapta cu părăsirea carosabilului pe o direcţie de intersectare cu un stâlp de beton aflat pe trotuarul din dreapta sensului său de deplasare. În urma impactului cu stâlpul de beton, autoturismul a fost proiectat pe o traiectorie oblic spre stânga, ajungând în final pe spaţiul verde aflat pe mediana bulevardului.

Expertul a constatat că starea de pericol a fost creată nemijlocit de conducătorul auto, inculpatul P.D.O., prin deplasarea cu viteză superioară limitei maxim admisă pe segmentul respectiv de drum, iar momentul apariţiei stării de pericol iminent pentru conducătorul auto a fost cel în care autoturismul marca BMW 530 cu număr de înmatriculare 7395 BWL a intrat în derapaj necontrolat. De asemenea, expertul a arătat că viteza limită maximă sub care s-ar fi putut opri autoturismul pe distanţa de 52,5 metri, între locul apariţiei pericolului şi cel al impactului (fără derapaj) este cca. 68 km/h.

S-a mai reţinut totodată că inculpatul P.D.O. ar fi avut posibilitatea tehnică a evitării impactului dacă circula cu o viteză cuprinsă până la limita maximă legal admisă, respectând prevederile art.121 alin.1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002 aprobat prin H.G.nr.1391/2006 iar accidentul de circulaţie din data de 13.11.2009 s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului P.D.O., cauza acestuia fiind viteza excesivă de deplasare.

Instanţa a mai reţinut că inculpatul P.D.O. nu a respectat dispoziţiile art.121 alin.1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002 aprobat prin H.G.nr.1391/2006 şi putea preveni sau evita producerea accidentului dacă ar fi circulat cu o viteză în limitele autorizate în localitate.

În drept, în soluţionarea laturii penale a cauzei, instanţa a arătat că fapta inculpatului P.D.O., care în data de 13.11.2009, în jurul orelor 02, 00, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului marca BMW 530 cu număr de înmatriculare 7395 BWL pe B-dul L.C. dinspre B-dul Gh. M. către Piaţa Victoriei, a condus cu o viteză peste limita maximă admisă, respectiv cu cca. 137 km/h, nu a adaptat viteza în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, intrând în coliziune cu un stâlp de beton, cauzând astfel decesul celor două pasagere ale autoturismului, numitele S.V.C. şi S.S.I., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 1,2 şi 5 Cod penal.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a luat act că partea vătămată S.I.C. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 25.000 lei daune materiale şi cu suma de 1.975.000 lei daune morale, S.G. şi S.A.C. s-au constituit părţi civile în cauză cu suma de 1.975.000 lei fiecare; de asemenea, partea vătămată SV.P. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 750.000 euro şi 20.000 euro daune materiale iar partea vătămată S.V.V. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 770.000 euro din care 750.000 euro daune morale şi 20.000 euro daune materiale şi a disjuns soluţionarea laturii civile.

Prin încheierea instanţei din data de 21.09.2011 dată în dosarul nr. 31526/299/2011, în baza art. 721 rap. la art.244 Cod procedură civilă s-a suspendat soluţionarea cauzei până la soluţionarea definitivă a laturii penale, în condiţiile în care împotriva sentinţei penale nr.710/24.06.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti fusese declarat recurs.

La solicitarea instanţei, părţile civile S.V.P. şi S.V.V. au depus copie xerox, certificată conform cu originalul, după dosarul nr.17558/299/2011 privind latura penală a cauzei, ulterior fiind repus pe rol dosarul nr.31526/299/2011 având ca obiect latura civilă disjunsă.

Cu privire la constituirile de părţi civile în cauza de faţă, instanţa a reţinut următoarele:

1. Partea vătămată S.I.C., tatăl persoanei decedate S.S.I., s-a constituit parte civilă în cauza de faţă cu suma de 2.000.000 lei despăgubiri civile, din care:

- 25.000 lei daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării şi a pomenilor ulterioare, cele deja efectuate precum şi care se vor efectua în viitor, conform tradiţiilor;

- 1.975.000 lei daune morale pentru durerea provocată de pierderea fiicei sale în urma accidentului cauzat de inculpat (filele 41-43 dosar instanţă).

De asemenea, părţile vătămate S.G. şi S.C.A., mama şi respectiv fratele persoanei decedate S.S.I., s-au constituit părţi civile în cauză, arătând că au suportat împreună cu partea vătămată S.I.C. cheltuielile determinate de înmormântare şi pomenile efectuate, precizând că se constituie de asemenea părţi civile cu suma de 1.975.000 lei fiecare, cu titlu de daune morale pentru durerea provocată de pierderea fiicei şi respectiv surorii, în urma accidentului cauzat de inculpat (filele 50-53 dosar instanţă).

2. Părţile vătămate S.V.P. şi S.V.V., părinţii persoanei decedate S.V.C., s-au constituit părţi civile în cauza de faţă solicitând suma de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale, reprezentând cheltuieli suportate de cei doi cu înmormântarea şi pomenile care au fost organizate pentru persoana decedată iar fiecare din cele două părţi vătămate a solicitat suma de 750.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale provocate de pierderea fiicei lor în urma accidentului cauzat de inculpat (filele 44-45 dosar instanţă).

Inculpatul a arătat în faţa instanţei în şedinţa din data de 18 ianuarie 2012 că nu doreşte să dea o nouă declaraţie în cauza de faţă.

În dovedirea pretenţiilor civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. au depus la dosarul cauzei înscrisuri – certificat de naştere pentru S.S., acte privind studiile efectuate, locul de muncă şi veniturile obţinute înainte de data producerii accidentului şi alte înscrisuri privind activitatea desfăşurată înainte de accident de S.S. (filele 86-116), fotografii, copii chitanţe privind cheltuielile efectuate, (filele 487-504, 506-536 dosar instanţă), copie factură pentru monumentul funerar ridicat – fila 505 dosar instanţă.

În dovedirea pretenţiilor civile S.V.P. şi S.V.V. au depus la dosarul cauzei contract pentru monumentul funerar ridicat şi fotografii (filele 482-486  dosar instanţă).

În cauză au fost audiaţi în calitate de martori C.N.M. şi N.G., încuviinţaţi de instanţă părţii civile S.I.C., declaraţiile martorilor fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei (filele 442 şi 445 dosar instanţă).

De asemenea, au fost audiaţi în calitate de martori G.L. şi F.D.C., încuviinţaţi de instanţă părţilor civile S.V.P. şi S.V.V., declaraţiile martorilor fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei (filele 443 şi 444 dosar instanţă).

Din referatul întocmit în cauză şi depus la fila 11 din dosarul nr. 17558/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a reţinut că societatea de asigurări M.F. din Spania, societate la care era asigurat autoturismul condus de inculpat la data producerii accidentului, are ca şi corespondent pe teritoriul României societatea de asigurări SC U. Asigurări SA, societate care a fost citată în cauza de faţă ca şi asigurator.

Asigurătorul a depus la dosarul cauzei note scrise (filele 457-459 dosar instanţă) în care a precizat că asigurătorul de răspundere civilă nu răspunde în solidar cu inculpatul, arătând că răspunderea asiguratorului este autonomă, indirectă şi obiectivă, şi se întemeiază pe dispoziţiile contractului de asigurare, pe când răspunderea inculpatului este o răspundere civilă delictuală. Prin aceleaşi concluzii s-a mai arătat că despăgubirile solicitate cu titlu de daune materiale nu au la bază documente justificative iar sumele solicitate cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu tind la dezdăunare ci mai mult la o îmbogăţire fără just temei.

Procedând la soluţionarea laturii civile care face obiectul cauzei de faţă, instanţa a reţinut că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a inculpatului se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prev.de art.14 Cod pr.penală cu referire la art.998 şi urm. vechiul Cod civil, în vigoare la data faptei, respectiv:

- existenţa unei fapte ilicite, săvârşită cu vinovăţie;

- existenţa unui prejudiciu;

- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În speţă, fapta ilicită există (respectiv infracţiunea prev.de art. 178 alin. 1,2 şi alin.5 Cod penal) şi a fost săvârşită cu vinovăţie, sub forma culpei, astfel cum s-a stabilit în mod definitiv prin sentinţa de condamnare a inculpatului P.D.O.

Legătura de cauzalitate în cauza de faţă rezultă din însăşi modul de săvârşire a faptei şi conţinutul ei.

Cu privire la prejudiciu, instanţa a reţinut că prin acesta se înţelege efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană. Totodată, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existentei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, reţinând totodată că prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.

Prejudiciul, a fost analizat separat, pe de o parte, raportat la prejudiciul material, pe de altă parte, raportat la cel moral pretins a fi fost cauzat părţilor civile prin fapta ilicită reţinută în sarcina inculpatului.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută prin sentinţa penală de condamnare, a rezultat că prin fapta inculpatului P.D.O., săvârşită la data de 13.11.2009  a rezultat decesul a două persoane – S.V.C. şi S.S., fiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reţinută în sarcina inculpatului prin hotărârea definitivă de condamnare fiind comisă din culpa exclusivă a inculpatului.

În stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor la plata cărora inculpatul a fost obligat, instanţa a avut in vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei si relatările martorilor audiaţi în această cauză.

1.În ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A., instanţa a reţinut că cele trei părţi civile au suportat cheltuielile cu înmormântarea precum şi cu pomenile ulterioare, potrivit chitanţelor depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la aceste cheltuieli, martora Chipăilă Nicoleta Mihaela a arătat că la înmormântarea fiicei şi respectiv surorii părţilor civile au participat în jur de 100 de persoane, fiind organizată şi o masă iar ulterior au fost efectuate toate pomenirile specifice religiei pentru fiecare din acestea cheltuindu-se 1.500 – 2.000 lei. Aceeaşi martoră a mai arătat în declaraţia dată că au fost efectuate cheltuieli cu lucrurile care au fost date de pomană precum şi cu un monument funerar din marmură făcut pentru persoana decedată.

Cu privire la aceleaşi aspecte martora N.G. a arătat că după aprecierea ei cheltuielile pricinuite de transportul persoanei decedate la F., înmormântare şi pomenirile făcute ulterior au fost într-un cuantum de 25.000-30.000 lei. Martora a arătat că la înmormântare au fost peste 100 de persoane pentru care s-a organizat şi o masă şi că au fost făcute pomenile potrivit religiei ortodoxe.

Instanţa de fond a reţinut că pentru cele mai multe din cheltuielile făcute pentru organizarea meselor la înmormântare şi la pomenirile ulterioare au fost depuse chitanţe fiscale, la dosar fiind depusă şi copie după factura fiscală şi dovada de plată a unei sume de 5.000 lei pentru monumentul funerar ridicat victimei (fila 505 dosar instanţă), instanţa considerând, în raport de probele efectuate, că aceste cheltuieli totale se ridică la suma de 20.000 lei, reprezentând despăgubiri pe care inculpatul P.D.O. a fost obligat să le plătească părţilor civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. pentru daunele materiale provocate.

În ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de daune morale, instanţa retine ca la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să aibă în vedere anumite criterii si anume :

- criteriul echităţii care presupune existenta unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii;

- criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv;

- criterii referitoare la importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.

Toate aceste criterii trebuie sa conducă la stabilirea unei sume care sa reprezinte o justă şi reală despăgubire a părţilor civile, cu efect de satisfacţie şi să nu reprezinte o sancţiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite părţilor civile.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Astfel, consecinţele negative suferite de către părţile civile, în plan psihic şi afectiv, cauzate prin pierderea fiicei, respectiv a surorii sunt foarte dificil de cuantificat, fiind de netăgăduit şi totodată notorie suferinţa provocată de o astfel de pierdere.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral produs în cauză prin săvârşirea infracţiunii, instanţa consideră că părţilor civile le-a fost cauzat de către inculpat un prejudiciu moral important constând în pierderea unei persoane foarte dragi, fiică, respectiv soră, o persoană tânără, în împrejurări dureroase pentru membrii familiei, în timpul desfăşurării cercetării judecătoreşti instanţa putând să perceapă durerea imensă a părinţilor din relatările martorilor audiaţi în cauză şi care au arătat că victima era sprijinul familiei iar părinţii au suferit foarte mult, mama purtând încă doliu după copilul pierdut, durere a cărei intensitate nu s-a diminuat de-a lungul timpului, fiind unanim acceptat în cercetări psihologice că decesul copiilor înaintea decesului părinţilor provoacă acestora din urmă traume imense, uneori ireversibile.

În acest sens este şi practica instanţei supreme care a statuat într-o speţă similară că este necesară repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de victimele indirecte, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, în cazul părinţilor şi fratelui victimei instanţa apreciind în cauza de faţă că legăturile de afecţiune strânse avute cu victima în momentul decesului justifică acordarea unor daune morale.

Prin noţiunea de prejudiciu moral, instanţa înţelege rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial ce definesc personalitatea umană.

Prejudiciul moral, fiind strâns legat de persoana umană, lezează direct şi nemijlocit sentimentele de dragoste şi afecţiune, cum este şi cazul de faţă.

În ceea ce priveşte suma solicitată de părţile civile cu titlu de daune morale, instanţa reţine că, evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Astfel, în privinţa întinderii prejudiciului moral, instanţa a apreciat în raport cu împrejurările comiterii faptei şi urmările acesteia, considerând că suma de 435.000 lei pentru fiecare din părţile civile S.I.C. şi S.G. şi suma de 200.000 lei pentru partea civilă S.C.A. reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea; instanţa justificând diferenţa între cuantumul daunelor morale ce se vor acorda părinţilor, respectiv fratelui prin aceea că, fratele victimei, aşa cum au arătat şi martorii, era plecat în străinătate de o perioadă de timp şi nu s-au oferit indicii relevante cu privire la relaţia afectivă dintre cei doi fraţi pentru a se face aprecieri cu privire la întinderea pagubei, suma stabilită fiind avută în vedere de instanţă pe considerentul că, în general, între fraţi există anumite legături afective, aceasta fiind o chestiune care nu poate fi tăgăduită.

În raport de toate criteriile arătate mai sus, analizând cuantumul daunelor morale solicitate de parţi, instanţa le-a considerat ca fiind nejustificat de mari ajungându-se prin sumele solicitate practic la o „comercializare a sentimentelor de afecţiune" motiv pentru care a admis în parte pretenţiile părţilor civile privind despăgubirile pentru daunele morale încercate.

Prin urmare, instanţa a obligat inculpatul să plătească părţilor civile S.I.C. şi S.G. câte 435.000 lei, fiecare reprezentând despăgubiri pentru daunele morale şi la plata către partea civilă S.C.A. a sumei de 200.000 lei, cu acelaşi titlu.

2.Cu privire la pretenţiile civile formulate de părţile civile S.V.P. şi S.V.V., instanţa a reţinut că cele două părţi civile au suportat cheltuielile cu înmormântarea precum şi cu pomenile ulterioare, potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză.

Cu privire la aceste cheltuieli, martora G.L. a arătat că a participat la efectuarea cumpărăturilor pentru înmormântarea persoanei decedate iar coşciugul a costat 2.000 lei, fiind cheltuită de asemenea suma de 1.400 lei pe haine şi transport. Martora a mai susţinut că la înmormântare au mai participat foarte multe persoane, că ea personal a schimbat suma de 2.000 euro pe care i-a cheltuit cu alimente, prosoape, brad, măsuţă, farfurii iar rochia de mireasă a costat aproximativ 1.300 lei.

Aceeaşi martoră a mai precizat că s-au făcut toate pomenirile conform religiei ortodoxe şi s-au cheltuit în jur de 2.000 lei pentru fiecare, fiind construit şi un monument funerar care a costat aproximativ 25.000 lei.

Referitor la aceleaşi aspecte, martora F.C. a arătat că a participat la efectuarea cumpărăturilor pentru înmormântare, că a schimbat personal suma de 2.000 euro, sumă cu care a efectuat cumpărăturile, precizând că la înmormântarea persoanei decedate au participat 500 de persoane. Martora a mai arătat că au fost făcute toate pomenirile tradiţionale şi a fost ridicat un monument funerar care a costat 25.000 lei.

Instanţa a reţinut că pentru cele mai multe din cheltuielile pretinse de părţile civile nu au fost depuse dovezi, însă martorele audiate au dat detalii privind sumele de bani cheltuite iar la dosar a fost depus un contract pentru monument funerar cu un preţ de lucrare de 15.000 lei din care a fost plătită ca avans suma de 3.000 lei iar ulterior suma de 11.000 lei.

Trecând peste lipsa chitanţelor privind cheltuielile efectuate cu înmormântarea şi pomenirile ulterioare precum şi peste împrejurarea că s-a depus o dovadă de plată pentru un monument funerar făcut atât pentru persoana decedată cât şi pentru părinţii acesteia, aspecte pe care instanţa este ţinută să le aibă în vedere în cauza de faţă, ţinând cont de susţinerile martorilor audiaţi, instanţa a apreciat că aceste cheltuieli totale se ridică la suma de 15.000 euro, reprezentând despăgubiri pe care inculpatul P.D.O. a fost obligat să le plătească părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. pentru daunele materiale provocate.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral produs în cauză prin săvârşirea infracţiunii, instanţa ţinând cont de toate criteriile arătate mai sus cu prilejul aprecierilor făcute de instanţă cu privire la daunele morale solicitate de părţile civile S., consideră că părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. le-a fost cauzat de către inculpat un prejudiciu moral important, constând în pierderea unei persoane foarte dragi, singurul copil, o persoană tânără, în împrejurări dureroase pentru membrii familiei, în timpul desfăşurării cercetării judecătoreşti instanţa putând să perceapă durerea imensă a părinţilor din relatările martorilor audiaţi în cauză şi care au arătat că părinţii au fost foarte afectaţi de pierderea unicului copil, înainte erau nişte oameni veseli iar după decesul fiicei sunt extrem de trişti, iar cimitirul a devenit pentru ei o a doua casă, durere a cărei intensitate nu  s-a diminuat de-a lungul timpului, fiind unanim acceptat în cercetări psihologice că decesul copiilor înaintea decesului părinţilor provoacă acestora din urmă traume imense, uneori ireversibile.

În acest sens este şi practica instanţei supreme care a statuat într-o speţă similară că este necesară repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de victimele indirecte, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, în cazul părinţilor victimei instanţa apreciind că legăturile de afecţiune strânse avute cu victima în momentul decesului justifică acordarea unor daune morale.

Prin noţiunea de prejudiciu moral, instanţa înţelege rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial ce definesc personalitatea umană.

Prejudiciul moral, fiind strâns legat de persoana umană, lezează direct şi nemijlocit sentimentele de dragoste şi afecţiune, cum este şi cazul de faţă.

În ceea ce priveşte suma solicitată de părţile civile cu titlu de daune morale, instanţa reţine că, evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Astfel, în privinţa întinderii prejudiciului moral, instanţa a apreciat în raport cu împrejurările comiterii faptei şi urmările acesteia, considerând că suma de câte 100.000 euro pentru fiecare din părţile civile S.V.P. şi S.V.V. reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea.

Prin urmare, instanţa a obligat inculpatul să plătească părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. câte 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, apreciind că sumele solicitate de părţile civile cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale sunt nejustificat de mari, motiv pentru care pretenţiile civile ale părţilor civile vor fi admise în parte.

Instanţa a respins în rest celelalte pretenţii civile formulate în cauză de părţile civile S.I.C., S.G., S.C.A., S.V.P: şi S.V.V., ca neîntemeiate.

Cu privire la asiguratorul de răspundere civilă  instanţa a reţinut următoarele:

La data producerii accidentului, autoturismul condus de inculpatul P.D.O. era asigurat la societatea de asigurări M.F. Compania De S. Y R. din Spania iar corespondentul acesteia pe teritoriul României societatea de asigurări SC U. Asigurări SA, societate care a fost citată în cauza de faţă în calitate de asigurator şi care răspunde în această calitate în cauza de faţă.

Potrivit art. 54  alin. 4 şi art. 57 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost interpretată prin decizia nr. 1/2005 pronunţată de ICCJ, răspunderea asigurătorului are natură contractuală,  având caracter limitat, derivat din contract.

Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule (denumită în continuare asigurare de răspundere civilă auto sau RCA) este, potrivit art.4 din Legea nr.136/1995 modificată, o asigurare  obligatorie. Expresia acestui caracter obligatoriu o reprezintă faptul că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia legală (art.48 alin.1 din legea menţionată) să încheie o astfel de asigurare, cât şi faptul că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege (art.3).

Prin urmare, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (prejudicii ale bunurilor, integrităţii corporale sau vieţii unor terţe persoane - art.49 şi art.50 din Legea nr.136/1995). Mai mult, despăgubirea se plăteşte de către asigurător chiar şi atunci când accidentul este produs de o altă persoană decât asiguratul, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nu şi a persoanei asigurate (art.51 alin.1).

Instanţa a reţinut că despăgubirea se plăteşte de către asigurător persoanei păgubite. Numai dacă asiguraţii au despăgubit ei persoanele prejudiciate despăgubirea se plăteşte asiguratului (art.55 din lege prevede expres aceste obligaţii ale asigurătorului).

Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art.58 din Legea nr.136/1995. Ipotezele art.58 reprezintă o situaţie de excepţie, derogatorie de la regula potrivit căreia, în această materie, asigurătorul nu are acţiune în regres.

Din această perspectivă analitică, se poate concluziona că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, totodată, o răspundere directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-şi asuma conduita (riscurile acesteia) asiguratului. Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terţul victimă a accidentului, nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de făptuitor, ci îşi îndeplineşte propria obligaţie asumată prin contractul de asigurare.

De la această concluzie cu caracter de regulă se derogă numai cazurile prevăzute de art.58 din Legea nr.136/1995 când despăgubirea plătită de către asigurător persoanei păgubite se recuperează de la persoana responsabilă de producerea accidentului.

Numai în aceste cazuri asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii, adică de regulă asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului.

Aceasta este natura juridică a răspunderii asigurătorului în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

În ceea ce priveşte obligarea asiguratorului la plata despăgubirilor civile în cadrul  procesului penal  in care inculpatul este cercetat pentru  săvârşirea infracţiunii care reprezintă in esenţă  tocmai  riscul asigurat prin contract, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Este cunoscut faptul că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Efectul constă în faptul că, în situaţia în care nu există o răspundere contractuală, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală. Aşadar, pentru angajarea răspunderii contractuale este necesară preexistenţa unui contract valabil încheiat. Însă, responsabilitatea contractuală poate fi invocată numai de părţile contractante, astfel că terţii pot apela, pentru acoperirea prejudiciilor civile, doar la răspunderea civilă delictuală. Tocmai de aceea, în cazul accidentelor de vehicule, Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, oferă posibilitatea terţului păgubit de a invoca contractul de asigurare, pentru acoperirea daunelor materiale şi morale, chiar pentru plata cheltuielilor de judecată. Ca atare, terţul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în faţa instanţei penale. Este adevărat că legiuitorul, în Codul de procedură penală, a enumerat, în mod limitativ, părţile în procesul penal, printre care nu se regăseşte asigurătorul de răspundere civilă, iar la art.54, alin.1 din Legea nr.136/1995 face referire la citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forţat,  făcând  deci prin urmare referiri la o instituţie specifica  procesului civil. Însă, interpretând în mod strict aceste dispoziţii legale, se pierde din vedere spiritul legii, care presupune rezolvarea la timp şi în mod complet a procesului penal, însemnând nu numai tragerea la răspundere penală a inculpatului, dar şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile cauzate prin fapta sa ilicită. Din toate reglementările procedurale cuprinse între art.19 Cod procedură penală şi art.22 Cod procedură penală, inclusiv, rezultă intenţia legiuitorului ca instanţa penală să soluţioneze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acţiuni, penală şi civilă. Este evident faptul că partea vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal urmăreşte ca, în cadrul acestuia, să-i fie soluţionate toate interesele sale legitime.

 În ipoteza în care s-ar limita părţii vătămate dreptul de a obţine obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor în cursul procesului penal s-ar crea situaţia injustă ca partea vătămată să nu se poată îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă decât în afara procesului penal, deşi interesul său procesual constă în rezolvarea simultană a celor două acţiuni. Totodată, această limitare ar constitui o inechitate nu numai faţă de partea vătămată dar şi faţă de inculpat, care, prin excluderea posibilităţii de opţiune a părţii vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracţiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de asigurătorul de răspundere civilă, care, potrivit art.58 din Legea nr.136/1995, are la îndemână acţiunea în regres împotriva inculpatului doar în cazul infracţiunii săvârşită cu intenţie. Desigur că partea vătămată are posibilitatea de a se îndrepta direct, printr-o manifestare de voinţă expresă, doar împotriva inculpatului, care, ulterior soluţionării definitive a procesului penal, poate recupera de la asigurător, în baza contractului de asigurare, despăgubirile civile pe care le-a plătit acesteia.

Având în vedere toate aceste considerente, inclusiv prin prisma art.6, paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, instanţa de fond a reţinut  că, pentru o justă şi operativă soluţionare a cauzei, care prevalează formalismului procedural, asigurătorul de răspundere civilă poate fi obligat, în cadrul procesului penal, la plata despăgubirilor civile către terţul păgubit prin infracţiunea din culpă comisă de asigurat. În acest mod, sunt evitate o serie de procese civile subsecvente, care tind la prelungirea nefirească şi păgubitoare a procesului penal.

Se mai impune precizarea că pentru restul despăgubirilor civile care depăşesc nivelul maxim stabilit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit art.53 din Legea nr.136/1995, inculpatul răspunde pentru fapta ilicită proprie, astfel că răspunderea contractuală coexistă cu răspunderea delictuală.

În aceste condiţii, ţinând cont de aspectele arătate mai înainte cu privire la răspunderea asiguratorului în procesul penal, instanţa, în baza art. 55 al.1 din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.22 din O.U.G. nr. 61/2005, a obligat asiguratorul de răspundere civilă la plata sumelor de bani, la care a fost obligat asiguratul său, inculpatul P.D.O., respectiv: 435.000 lei către partea civilă S.I.C. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 435.000 lei către partea civilă S.G. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 200.000 lei către partea civilă S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 20.000 lei către părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale; 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă S.V.P. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; 100.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către partea civilă Sandu V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi 15.000 euro în echivalent lei la data plăţii efective către părţile civile S.V.P. şi S.V.V. cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale.

În baza art.193 Cod procedură penală cu aplicarea art. 274 alin.3 Cod procedură civilă, respectiv în baza contractului de asigurare şi art.55 din Legea nr. 136/1995 a fost obligat inculpatul şi respectiv asigurătorul la plata către părţile civile S.V.P. şi S.V.V. a sumei de 4000 lei reprezentând cheltuielile cu onorariul apărătorului ales, potrivit facturii depuse la dosarul cauzei, apreciind că sumele cerute cu titlu de cheltuieli judiciare pentru onorariul apărătorului este disproporţionată în raport de volumul de muncă depus de apărător în cauza de faţă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri asigurătorul de răspundere civilă SC U. SA şi părţile civile S.V.P. şi S.V.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurentul asigurător SC U. SA consideră ca fiind exagerat cuantumul despăgubirilor acordate părţilor civile, atât din perspectiva prejudiciului material cât şi al celui moral. Astfel, se arată, pe de o parte, că părţile civile au solicitat daune materiale şi morale ce depăşesc limita de despăgubire prevăzută de către asigurător, iar pe de altă parte că daunele materiale nu au fost pe deplin dovedite iar cele morale depăşesc graniţa funcţiei pe care acestea trebuie să o aibă, aceea de justă reparaţie.

Recurenţii părţi civile S.V.P. şi S.V.V. au solicitat admiterea pretenţiilor astfel cum au fost iniţial formulate şi obligarea inculpatului şi a asigurătorului (în calitate de garant), la plata daunelor morale şi materiale, respectiv câte 750.000 euro pentru fiecare parte civilă reprezentând daune morale şi suma de 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării, organizarea parastaselor şi  pomenilor prezente şi viitoare până la 7 ani de la deces. În susţinerea recursului, părţile civile arată că instanţa a acordat cu titlu de daune morale părinţilor victimei sume exagerat de mici, sume care alături de cele stabilite cu titlu de daune materiale nu ating pragul unei reparaţii echitabile a prejudiciului nepatrimonial suferit de cei doi – pierderea bruscă a unicei fiice, prejudiciu a cărui existenţă şi întindere a fost dovedit cu prisosinţă.

Examinând sentinţa penală atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art.3856 pct.3 Cod procedură penală, Curtea reţine următoarele:

Sub aspectul laturii penale, cauza a fost soluţionată definitiv prin sentinţa penală nr.710 din 24 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr.2413 din 06 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti Sectia I-a Penală, prin care inculpatul P.D.O. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prev.de art.178 alin.1,2 şi 5  Cod penal cu referire la art.3201 Cod pr.penală, constând în aceea că la data de 13.11.2009, în jurul orelor 02.00, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului marca BMW 530 cu număr de înmatriculare 7395 BWL pe bd. L.C. dinspre bd. Gh.M. către Piaţa Victoriei, inculpatul a condus cu o viteză de depăşea limita maximă admisă şi nu a adaptat viteza la condiţiile de drum astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, în urma impactului cu stâlpul de beton cauzând decesul celor două pasagere ale autoturismului, numitele S.V.C. şi S.S.O.

În baza propriului examen al actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea, reţinând întrunirea cumulativă a condiţiilor în care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuale, reglementate de art.998-999 Cod civil (reglementări în vigoare la momentul comiterii faptei) – fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăţie – dar şi pe cele ale exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal, apreciază că soluţia atacată prin prezentul recurs este eronată astfel cum rezultă din considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, pe de o parte, Curtea constată că despăgubirile morale prin cuantumul acordat depăşesc sfera unei satisfacţii echitabile proporţională cu caracterul profund şi ireversibil al prejudiciului suferit  de către părţile civile iar pe de altă parte, pentru plata despăgubirilor acordate acestora, instanţa nu a dispus, conform art.14 şi 346 al.1 Cod pr.penală cu referire la art.969 Cod civil şi art.49, 50, 54 şi 55 din Legea nr.136/1995, obligarea doar a asigurătorului la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale şi morale acordate părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. (părinţii victimei S.V.C.), S.I.C., S.G. şi S.C:A. (părinţii şi respectiv fratele victimei S.S.O.).

Privitor la despăgubirile civile materiale acordate părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. pe de o parte şi respectiv S.I.C. şi S.G., pe de altă parte, se constată că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, prejudiciul material suferit de aceste părţi civile fiind dovedit în limita acordată, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, motiv pentru care aceste dispoziţii vor fi menţinute.

Privitor la prejudiciul material acordat părţii civile S.C.A., instanţa de recurs constată, aşa cum rezultă din declaraţia martorei C.N.M. (fila 442 dosar fond – „….ştiu că …… părinţii victimei au efectuat toate pomenirile specifice religiei ortodoxe…….), că acesta nu a contribuit la efectuarea cheltuielilor materiale (necesare înmormântării şi pomenirii victimei), drept pentru care se apreciază că acesta nu era îndreptăţit la repararea unui astfel de prejudiciu.

Aşa fiind, Curtea va înlătura obligaţia de plată cu titlu de despăgubiri materiale acordate părţii civile S.C.A..

 În plus, instanţa reţine că susnumitul a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de parte civilă la data de 26.05.2011, constituindu-se parte civilă cu suma de 1.975.000 lei pentru daune morale pricinuite de moartea violentă a surorii sale, S.S.O., urmare a faptei comise de către inculpatul P.D.O. (filele 35-38 dosar fond prim ciclu procesual nr.17558/299/2011, filele 50-52 vol.I dosar fond nr.31526/299/2011).

Sub acest aspect, susţinerile reprezentantului asigurătorului SC U SA - în sensul că în privinţa victimei S.S.O. doar tatăl acesteia (S.I.C.) s-ar fi constituit parte civilă în prezenta cauză iar părţilor civile S.G. şi S.C.A. li s-ar fi acordat despăgubiri nesolicitate, prima instanţă acordând astfel ceea ce nu s-a cerut - nu pot fi primite, Curtea constatând că la dosarul cauzei există constituire de parte civilă a numiţilor S.G. şi S.C.A., formulată anterior momentului până la care, conform legii, aceştia se puteau constitui părţi civile – citirea actului de sesizare, conform art.15 Cod pr.penală. În plus, se constată că, audiat fiind în faţa primei instanţe, inculpatul nu s-a opus (fila 22, dosar nr.17558/299/2011), prin atitudinea adoptată pe parcursul procesului penal manifestându-şi chiar disponibilitatea de a despăgubi părţile civile.

Fără a nega vreun moment prejudiciul moral încercat de către cele cinci părţi civile în prezenta cauză, cărora li s-au produs, fără putinţă de tăgadă, traume psihice ireversibile, acestea încercând sentimente de profund regret, amărăciune şi trăiri ce le vor marca în continuare existenţa, Curtea constată că prin cuantumul acordat daunele morale depăşesc limita unei satisfacţii echitabile, juste şi proporţionale cu caracterul profund şi ireversibil al prejudiciului suferit.

Având în vedere că prejudiciul moral suferit de părţi nu poate fi reparat în natură, devin incidente prevederile art.14 alin.3 lit.b) Cod pr.penală, potrivit cărora „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă”.

Deşi nu există criterii legale şi absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de părţile civile, practica judiciară în materie relevă că instanţele au în vedere consecinţele negative suferite de către cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării lor, intensitatea legăturii afective deduse din gradul de rudenie, relaţiile avute anterior, modul în care se reflectă absenţa defunctului în viaţa rudei rămase, evaluarea bănească fiind una aproximativă bazată pe considerente de echitate.

Altfel spus, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie nepărtinitoare fără a se atinge limita superioară a îmbogăţirii fără justă cauză ori la o comercializare a sentimentelor de afecţiune.

Ţinând seama de toate acestea, Curtea apreciază că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor civile pentru daune morale, după cum urmează :

-cu privire la părţile civile S.V.V. şi P. de la câte 100.000 euro în echivalent lei la câte 50.000 euro echivalent în lei de la data efectuării plăţii;

-cu privire la părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A. de la câte 435.000 lei la câte 200.000 lei în cazul părţilor civile S.I.C., S.G. (ambii părinţi ai victimei) şi de la 200.000 lei la 50.000 lei în cazul părţii civile S.C.A.(fratele victimei).

Potrivit art.14 şi urm. Cod pr.penală, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale se exercită împotriva inculpatului fiind guvernată de regulile ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Soluţionând acţiunea civilă, instanţa penală trebuie să stabilească mai întâi îndeplinirea tuturor cerinţelor legale de obligare a inculpatului şi, după caz, a inculpatului solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor şi numai după aceea, să stabilească - în conformitate cu Legeanr.136/1995 - că sumele datorate de către debitorul principal sunt plătite de către asigurator, în baza contractului de asigurare.

Astfel, prin Legea nr.136/1995 este reglementată obligativitatea încheierii de către proprietarii de autovehicule, de poliţe de asigurare de răspundere civilă obligatorie. Raţiunea obligării la încheierea de astfel de poliţe este aceea de a înlătura riscul insolvabilităţii celui ce se face vinovat de producerea unui accident rutier, astfel încât victima sau succesorii acesteia, să poată fi despăgubiţi de către asigurător, în cazul în care cel ce se face vinovat de producerea unui accident rutier este în incapacitate de a plăti.

În procesul penal, în cazul în care există un asigurător, acesta trebuie obligat la plata despăgubirilor civile, chiar dacă această plată are ca temei un contract, întrucât acest raport contractual se grefează pe raportul civil de răspundere civilă delictuală. Cele două răspunderi, cea contractuală şi cea delictuală trebuie, de altfel, să coexiste, pentru ca mecanismul răspunderii asigurătorului să se declanşeze.

După adoptarea deciziei I/2005 în recurs în interesul legii, au intervenit modificări ale Legii nr.136/1995 care, în prezent, prevede cu claritate nu numai că citarea asiguratorului în procesul penal este obligatorie, ci şi răspunderea directă a acestuia pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea de ucidere din culpă produsă in urma unui accident de circulaţie, desigur, în limita unui plafon maxim care este stabilit anual printr-o hotărâre de guvern.

Astfel, conform art.49 din Legea nr.136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit art.50 alin.1 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Pe cale de consecinţă, în cadrul procesului penal, asiguratorul are toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor, putând invoca excepţii, având posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere inclusiv asupra laturii penale, bineînţeles asupra legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor exprimate de părţile civile, putând exercita şi căile de atac prevăzute de lege, aşa încât participarea sa la proces este integrală, hotărârea fiindu-i opozabilă, dar nu în sensul formal.

În materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terţul victimă a accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

De la această regulă, cu valoare de principiu, se derogă numai în cazurile reglementate în art.58 din Legea nr.136/1995, unde sunt prevăzute cazurile de recuperare de către asigurător, de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, a sumelor plătite ca despăgubiri. Numai în asemenea cazuri asigurătorul are rol doar de garant al plăţii despăgubirilor, pe care însă nu va trebui să le suporte cu caracter definitiv,  cât timp el are posibilitate să-şi recupereze sumele avansate, în acest scop, prin recurgerea la calea acţiunii în regres.

Pe de altă parte, între asigurator şi inculpat nu există solidaritate. Regula obligaţiilor civile o constituie divizibilitatea, iar solidaritatea trebuie prevăzută în mod expres de lege. O atare solidaritate există numai între inculpat şi partea responsabilă civilmente, în temeiul art.1000 alin.3 Cod civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pe când izvorul obligaţiei asiguratorului este contractual (contractul de asigurare de răspundere civilă) şi legal (Legea nr.136/1995).

Drept urmare, în mod corect instanţa de fond trebuia să dispună  obligarea directă doar a asigurătorului la plata daunelor materiale şi morale.

În raport de considerentele ce preced şi în limitele mai sus arătate, Curtea, în temeiul art.38515 pct.2 lit.d  Cod pr.penală, va admite recursul declarat de asigurătorul de civilă SC ASIGURARE U. SA, va casa în parte sentinţa penală nr.204/22 februarie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 şi rejudecând:

Va reduce cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate părţilor civile S.V.P. şi S.V.V. de la câte 100.000 euro în echivalent lei la câte 50.000 euro echivalent în lei de la data efectuării plăţii, menţinând dispoziţiile de plată în privinţa daunelor materiale în cuantumul stabilit.

Cu privire la părţile civile S.I.C., S.G. şi S.C.A.:

- va înlătura obligaţia de plată cu titlu de despăgubiri materiale în favoarea părţii civile S.C.A.;

-  va reduce cuantumul despăgubirilor pentru daune morale de la câte 435.000 lei la câte 200.000 lei în cazul părţilor civile S.I.C., S.G., menţinând dispoziţiile de plată în privinţa daunelor materiale stabilite în favoarea lor;

-va reduce cuantumul despăgubirilor pentru daune morale de la 200.000 lei la 50.000 lei în cazul părţii civile S.C.A.

Va înlătura obligaţia de plată stabilită în sarcina inculpatului P.D.O. cu acelaşi titlu (despăgubiri pentru daune materiale şi morale) către părţile civile, sume ce se vor plăti direct de asigurător în cuantumul stabilit, în baza raportului de asigurare dintre inculpat şi SC ASIGURARE U. SA.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

Conform art.38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală, vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile S.V.P. şi S.V.V..

În baza art.192 alin.2  Cod pr.penală, vor fi obligaţi recurenţii S.V.P. şi S.V.V. la plata a câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat.