Procedura insolvenţei

Faliment. Procedura insolvenţei. Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, pentru aprecierea nulităţii contractului de cesiune de creanţă nu prezintă relevanţă faptul că cedentul nu ar fi avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul cesionar.

-Legea nr. 85/2006, art. 46

-Domeniu: Faliment. Procedura insolvenţei.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 2089 din 08.11.2012)

Prin acţiunea înregistrată, în mod distinct, sub nr.47883/3/2011, în data de 15.06.2011 la Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială, în contextul derulării pe rolul acestei instanţe a procedurii insolvenţei deschisă faţă de debitorul SC E P SRL, administratorul judiciar P B R S SPRL, în calitate de reclamant, a chemat în judecată pârâţii SC E P SRL, prin administrator special Ţ.V. şi C.T., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate, în temeiul art.46 din Legea nr.85/2006, nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâţi în data de 16.08.2010 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii în patrimoniul pârâtei debitoare a sumei de 7.000 lei, reprezentând preţul pentru care C.T. a transmis prin cesiune către societatea pârâtă, întreaga sa creanţă în valoare de 11.591,14 lei deţinută împotriva SC U SA.

Prin sentinţa civilă nr.6447 pronunţată la 05.06.2012 în dosarul nr.47883/3/2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Civilă, prin judecătorul-sindic, a respins excepţia lipsei de interes, a admis cererea administratorului judiciar, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă din data de 16.08.2010 şi a repus părţile în situaţia anterioară încheierii actului, obligând pârâtul C.T. la restituirea sumei de 7.000 lei în patrimoniul debitoarei SC E P SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut, mai întâi în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată de pârâta-debitoare SC E P SRL, prin administratorul special Ţ.V., că reclamanta face dovada unui interes juridic recunoscut şi ocrotit de lege, născut şi actual, personal şi direct, justificat de dispoziţiile art.20 lit.h) din Legea nr.85/2006, de faptul că atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar şi de împrejurarea că pentru achitarea preţului cesiunii a cărei nulitate se invocă s-au efectuat plăţi din averea debitorului în frauda drepturilor creditorilor.

Pe fondul cererii, aceasta este întemeiată în raport cu dispoziţiile art.46 şi 49 din Legea nr.85/2006 şi având în vedere că procedura insolvenţei s-a deschis împotriva debitorului SC E P SRL la data de 11.02.2012, cesiunea de creanţă încheiată la 16.08.2010 între pârâţi a intervenit după deschiderea procedurii insolvenţei, nu a fost autorizată de judecătorul-sindic şi nu a fost încheiată în condiţiile art.49 din lege, fiind lovită de nulitate absolută. Dacă administratorul debitoarei ar fi fost de bună credinţă şi ar fi urmărit doar interesele debitoarei, ar fi adus la cunoştinţa creditorilor şi instanţei încheierea cesiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul C.T., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, în raport cu prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, că recurentul nu a avut cunoştinţă, la data încheierii cesiunii, despre deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC E P SRL, fiind de bună credinţă. Preţul cesiunii (7.000 lei) a fost mai mic decât valoarea creanţei cesionate (11.591 lei) şi, prin urmare, a fost făcută în interesul tuturor creditorilor, cu respectarea principiului maximizării averii debitorului, în averea debitoarei intrând o creanţă cu valoare mai mare decât preţul plătit.

Dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006 au în vedere nulitatea relativă, având în vedere că judecătorul-sindic poate confirma actul, dacă apreciază că nu au fost încălcate interesele creditorilor.

Intimatul administrator judiciar SC P B R S SPRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În acest sens intimata a arătat că recurentul avea cunoştinţă despre starea juridică a debitoarei, contractul de cesiune micşorează, în realitate, averea debitorului şi nu a avut acordul comitetului creditorilor sau confirmarea judecătorulu-sindic. În dovedirea acestor susţineri s-au depus înscrisuri la dosarul cauzei.

Faţă de acestea, analizând actele dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC E P SRL s-a dispus prin încheierea pronunţată la 22.02.2010 în dosarul nr.7817/3/2010 de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Comercială, prin judecătorul-sindic, iar contractul de cesiune cu privire la care s-a solicitat în cauză constatarea nulităţii a intervenit ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, la 16.08.2010. Potrivit dispoziţiilor art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afara cazurilor prevăzute de art.49 sau cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Recurentul a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei şi a încheiat de bună-credinţă cu aceasta contractul de cesiune, pretinzând astfel că actul respectiv nu este nul. Or, din formularea art.46 din Legea nr.85/2006 rezultă în mod expres intenţia legiuitorului de a stabili sancţiunea nulităţii doar pe criteriul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor, în mod specific domeniului insolvenţei, fără a avea în vedere şi vreun aspect în legătură cu terţul cocontractant, ca în dreptul comun. Prin urmare, în raport cu dreptul special – în speţă, dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006, pentru aprecierea nulităţii contractului de cesiune nu prezintă relevanţă faptul că recurentul nu ar fi avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitor. Oricum, în contextul în care legiuitorul prezumă cunoaşterea, de către orice persoană, a legii – inclusiv a dispoziţiilor art.46 din legea insolvenţei, recurentul trebuia să-şi manifeste în mod inerent buna-credinţă în sensul de a verifica dacă faţă de cocontractantul-debitor s-a deschis sau nu procedura insolvenţei, mai ales că în acest scop legiuitorul a asigurat şi mijlocul necesar, Buletinul Procedurilor de Insolvenţă în care a fost publicată, pentru opozabilitate, încă din anul 2010 hotărârea prin care s-a deschis procedura insolvenţei faţă de SC E P SRL. Practic, recurentul nu-şi poate invoca propria neglijenţă drept bună-credinţă.

Nu este valabilă nici susţinerea recurentului în sensul că cesiunea de creanţă ar fi avut ca urmare mărirea iar nu micşorarea averii debitorului, în favoarea, iar nu împotriva intereselor creditorilor. Astfel, scopul procedurii insolvenţei deschisă împotriva debitoarei este acoperirea pasivului acesteia – adică plata creditorilor acesteia, ceea ce înseamnă că suma plătită de debitoare drept preţ al cesiunii a avut alt scop, împotriva intereselor creditorilor şi cu consecinţa, la momentul încheierii cesiunii, a micşorării evidente a averii debitorului. Eventuala recuperare ulterioară de către debitoare a creanţei astfel plătite într-un cuantum mai mare decât preţul achitat nu s-a dovedit a constitui o certitudine. În aceste condiţii scopul direct pentru care debitoarea a încheiat cesiunea de creanţă, rămâne şi singurul obiectiv al acesteia, acela de a participa la procedura insolvenţei deschisă împotriva SC U SA, ceea ce poate corespunde interesului debitoarei prin prisma faptului că societatea menţionată îi este asociat, dar nu se probează că ar servi interesele creditorilor debitoarei SC E P SRL, aceasta aflându-se în situaţia de anu-şi putea plăti proprii creditori.

Susţinerea recurentei referitoare la posibilitatea instanţei de a confirma actul este inutilă în condiţiile în care nici nu există o sesizare sub acest aspect şi, oricum, se dovedeşte în cauză că cesiunea de creanţă fraudează interesele creditorilor, nefiind nici autorizate de judecătorul-sindic sau de natura actelor proprii activităţii curente la care se referă dispoziţiile art.49 din Legea nr.85/2006.

Având în vedere considerentele arătate şi reţinând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat

Domenii speta

Spete similare