Legea nr. 221/2009. Condamnat politic. Despagubiri pretinse de descendentii defunctului.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 si O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensatiile de ordin material acordate de statul român persoanelor carora li s-a recunoscut calitatea de victima a sistemului totalitar prin condamnarile cu caracter politic sau masurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însa calea  acordarii tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensatii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despagubiri pentru acele situatii în care fie nu au putut fi conferite despagubiri, fie masurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficienta satisfactie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin masurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista nu a fost repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci producerea unei satisfactii de ordin moral prin însasi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu reiesit din recomandarile normative internationale si la care statul român a înteles sa adere, prin chiar masurile adoptate odata cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost asadar acela de a acoperi acele situatii în care compensatia deja acordata celor definiti prin lege ca fiind victime nu a putut fi privita ca o satisfactie suficienta în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensatie prin actele normative deja în vigoare.  Nici la data intrarii în vigoare a Legii nr. 221/2009 si nici dupa modificarea adusa prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozitiile art. 5 al. 1 lit. a) sa se instituie un cadru extins si excesiv al compensatiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trait sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregasindu-se de altfel în Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

Curtea Constitutionala a stabilit ca legiuitorul putea sa stabileasca masuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul si legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vatamati de condamnarea cu caracter politic, compensatiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnarii si descendentii lor pâna la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui si în ce conditii se pot acorda masuri reparatorii.

Faptul ca defunctul nu a putut beneficia de despagubiri în timpul vietii în cuantumul pretins prin actiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu confera fiilor calea solicitarii unor sume dupa deces, pentru ca nu se poate imputa legiuitorului ca a înteles sa confere daune morale – dupa trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau sa le pretinda în nume propriu.

De altfel, masura reparatorie a vizat, în conceptia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politica, ci si pe sotul supravietuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul sau vatamat, iar în speta, sotia supravietuitoare a defunctului, C.E. (decedata la rândul sau la data de 22.01.2001) a beneficiat în conditiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizatie stabilita conform Hotarârii nr. 217/1993.

În concluzie, recunoasterea morala de catre stat a implicatiilor de ordin patrimonial si nepatrimonial asupra cetatenilor sai în aceasta perioada istorica a fost justificata de necesitatea înlaturarii efectelor acestor abuzuri si a fost materializata prin masurile dispuse pentru acordarea compensatiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat înca din anul 1990, însa în speta, copiii defunctului nu au, în acceptiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constitutiei, calitatea de victime ale masurii politice luate asupra tatalui lor si nu sunt îndreptatiti la acordarea de daune morale pentru situatia evocata.

Prin sentinta civila nr. 269/18.02.2010 a Tribunalului Constanta s-a admis în parte actiunea civila formulata de reclamanti, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Constanta, pârâtul fiind obligat la plata despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica a tatalui acestora, C.L., în suma de 150.000 euro în echivalent în lei la data efectuarii platii.

Au fost respinse ca nefondate celelalte pretentii.

Prima instanta a avut în vedere ca prin sentinta penala nr.7/5.01.1953 pronuntata de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti în dosarul penal nr.609/1952, definitiva prin decizia nr.1085/1953, numitul C.L. a fost condamnat la 12 ani temnita grea si 10 ani degradare civica, cu confiscarea totala a averii, pentru infractiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevazuta si pedepsita de art. 284 comb. cu art. 209 partea a III-a Cod penal. Tatal reclamantilor a fost arestat la data de 20.06.1952, decedând în închisoare la 6.06.1960, dupa 8 ani de executare a pedepsei.

Judecatorul fondului s-a raportat la declaratiile testimoniale administrate în cauza, privitoare la conditiile inumane de detentie, care erau în fapt unele de exterminare, ele fiind de altfel si cauza decesului survenit în închisoare; s-a retinut si situatia familiei condamnatului, compusa la acea data din sotie si 3 copii, precum si repercusiunile asupra acestora aduse de masura condamnarii politice a tatalui.

S-a stabilit ca în speta este vorba în mod neechivoc de o condamnare politica, efectele sentintei penale fiind înlaturate de drept conform legii, reclamantii fiind descendenti de gradul I – fii ai condamnatului, fiind asadar îndeplinite si conditiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instantei de judecata obligarea statului la acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat de catre instanta de fond ca recunoasterea prin lege a  posibilitatii de reparare a prejudiciului moral nu trebuie însa interpretata în sensul obtinerii unor sume exorbitante, fara corespondent cu ceea ce ar trebui sa se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 euro solicitata de reclamanti prin actiune. De principiu, suma de bani stabilita cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situatie similara cu cea avuta anterior, cât de a-i procura satisfactii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata.

Prin urmare, a aratat judecatorul fondului, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmeaza a se avea în vedere perioada arestarii - 8 ani, împrejurarea survenirii decesului în timpul detentiei, afectarea reputatiei condamnatului si familiei sale în comunitatea din care faceau parte si stigmatul de condamnat politic, atingerea adusa drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, lipsirea de venituri corespunzatoare pentru familia sa; ca sotia condamnatului a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990, primind o indemnizatie lunara, începând cu anul 1993 si pâna la decesul acesteia, survenit în 2001.

S-a luat în considerare si faptul ca persoana condamnata a decedat în anul 1960, prin urmare nu este beneficiarul direct al despagubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se în principal asupra sa si într-o mai mica masura asupra familiei sale, ca s-a scurs o perioada îndelungata de timp de la data producerii prejudiciului si pâna în prezent – 50 de ani, astfel ca nu se poate nega o atenuare semnificativa a vatamarii prin trecerea timpului.

Instanta de fond a apreciat ca în raport de toate aceste criterii, suma de  150.000 euro, în echivalent în lei la data platii efective, poate reprezenta o valoare acordata cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei hotarâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Constanta, cât si reclamantii, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocata si motivata pe larg, de catre pârât, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicata în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 11.06.2009, în sensul neconformitatii sale cu dispozitiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. 1, art. 148 alin. 1 si art. 16 din Constitutie.

Prin încheierea din 14.06.2010 a fost dispusa sesizarea Curtii Constitutionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza – suspendata potrivit art. 29 al. 5 din lege – fiind repusa pe rol dupa comunicarea deciziei 1462/9.11.2010 a Curtii Constitutionale.

În apelul formulat de reclamanti s-a criticat solutia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferintele suportate de autorul lor pe durata condamnarii politice.

Apelantii au sustinut ca acordarea unei sume atât de reduse nu tine seama de consecintele negative suferite în plan fizic si psihic ca urmare a condamnarii, precum si de  importanta valorilor morale lezate, câta vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atesta faptul ca în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost fortati sa traiasca într-un univers închis, represiv si umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a aratat ca prin probele administrate s-a dovedit ca închisoarea devenise în România comunista locul în care s-a urmarit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea si distrugerea fizica si psihica a tuturor oponentilor regimului, motiv pentru care au fost înfiintate coloniile sau unitatile de munca.

S-a conchis în sensul ca nu au fost corect apreciate sub aspectul situatiei de fapt elementele concrete dovedite în cauza, instanta trebuind sa ia în considerare la determinarea despagubirilor perioada îndelungata a condamnarii si a executarii efective pâna la intervenirea decesului, suferintele inimaginabile la care a fost supus tatal apelantilor, consecintele masurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încalcate, excluziunea sociala a copiilor condamnatului, considerati ,,dusmani ai poporului’’, ca si împrejurarea ca acestia nu si-au mai vazut niciodata tatal, crescând cu amintirea lui si cu trauma pierderii unui parinte.

Apelantii reclamanti au solicitat, în consecinta, admiterea caii de atac si schimbarea hotarârii primei instante, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 800.000 euro.

Împotriva aceleiasi hotarâri a declarat apel, în termen legal, STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentat de  D.G.F.P. Constanta, care a criticat-o în considerarea acordarii unei sume cu titlu de daune morale câta vreme nu s-a facut dovada ca numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, în conditiile aratate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infractiunea de favorizare a infractorului putând sa se refere la orice fapta penala, fara ca prin aceasta sa se deduca natura politica a condamnarii.

Apelantul pârât a mai sustinut ca în speta nu se justifica acordarea unei sume atât de mari, pentru ca inexistenta unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se considera îndreptatite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implica limite ale reparatiei lui, pentru ca raspunderea statului sa nu se transforme într-un izvor de îmbogatire fara just temei.

Analizând criticile de nelegalitate si de netemeinicie formulate în apelul partilor si constatând ca apelantii au criticat legalitatea hotarârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discutie si consecintele declararii pe parcursul procesului a neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea va analiza aceste apeluri împreuna, urmând a le solutiona printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la ratiunea recunoasterii de catre Statul Român, dupa 22 Decembrie 1989 si instaurarea unui regim democratic, a consecintelor produse în sfera drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sai de catre regimul totalitar comunist, precum si de la necesitatea asumarii si atenuarii acestor consecinte produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât si a celor care intereseaza valorile supreme ale personalitatii umane, legiuitorul român a înteles sa adopte – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite sa raspunda acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si a celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri, republicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanta de urgenta nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savârsite din motive politice, persoanelor împotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, publicata în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724/21 decembrie 2005, abrogata ulterior prin H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009 privind înfiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicata în Monitorul Oficial Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).

Toate aceste prevederi au urmarit sa raspunda interesului public în asumarea de catre stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral si material generate prin actele normative emise în perioada de referinta (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin Rezolutia 1096 (1996) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, adoptata la 3 iunie 1996, s-a recomandat – printre masurile prefigurate de obiectivul desfiintarii mostenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratica nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensatii materiale” care nu ar trebui sa fie cu mult mai mici decât compensatia conferita celor condamnati pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o maniera declarativa, ci ca pe o realitate juridica cu efecte clare în planul social.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 si O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensatiile de ordin material acordate de statul român persoanelor carora li s-a recunoscut calitatea de victima a sistemului totalitar prin condamnarile cu caracter politic sau masurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însa calea  acordarii tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensatii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despagubiri pentru acele situatii în care fie nu au putut fi conferite despagubiri, fie masurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficienta satisfactie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin masurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista nu a fost asadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci producerea unei satisfactii de ordin moral prin însasi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu reiesit din recomandarile normative internationale si la care statul român a înteles sa adere, prin chiar masurile adoptate odata cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensatii l-a constituit în esenta raspunderea în materie civila fondata pe dispozitiile art. 998 si 999 Cod civil, statul asumându-si prin actele normative edictate obligatia repararii pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetatenilor sai într-o anumita perioada istorica. Data fiind natura acestei raspunderi, atragerea ei presupune si în acest caz întrunirea simultana a celor trei elemente privind:

1. existenta unei fapte culpabile a unei persoane – în speta, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;

2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vatamat;

3. legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.

Daca în privinta faptelor prejudiciante, legiuitorul a facut trimitere explicita, prin actele normative adoptate, la acele masuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor si libertatilor fundamentale, chestiunea existentei unui prejudiciu cert (material si moral) este una care implica probe sub aspectul întinderii si conditiilor producerii lui, întrucât relatia de cauzalitate dintre fapta si vatamarea adusa este guvernata de o prezumtie relativa ce poate fi înlaturata prin orice mijloc de proba care infirma producerea unor consecinte negative asupra celui pretins vatamat.

Nu se poate porni de la o prezumtie absoluta a vatamarii prin însasi instaurarea regimului comunist, câta vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, pâna în decembrie 1989, statul putând doar sa recunoasca si sa tinda la atenuarea consecintelor negative ale masurilor represive impuse în acea perioada istorica unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei parti din buget pentru sustinerea financiara a acestui demers.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost asadar acela de a acoperi acele situatii în care compensatia deja acordata celor definiti prin lege ca fiind victime nu a putut fi privita ca o satisfactie suficienta în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensatie prin actele normative deja în vigoare.  Nici la data intrarii în vigoare a Legii nr. 221/2009 si nici dupa modificarea adusa prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozitiile art. 5 al. 1 lit. a) sa se instituie un cadru extins si excesiv al compensatiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trait sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregasindu-se de altfel în Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egala masura, aceasta perspectiva a fost înlaturata prin mecanismul de control al constitutionalitatii normelor, Curtea Constitutionala aratând ca asumându-si obligatia atenuarii prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunista, statul a urmarit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situatie similara cu cea avuta anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfactii prin recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit ca în conditiile în care în legislatia româna existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietatilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vatamate drepturi compensatorii de natura materiala, stabilirea unor despagubiri suplimentare pentru daune morale nu rezulta dintr-o obligatie impusa statului în a le acorda, ci din intentia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însa de catre Curtea Constitutionala ca fiind incompatibil cu principiile de proportionalitate, echitate si rezonabilitate care trebuie sa guverneze raspunderea civila delictuala).

În considerarea acestor argumente, nu se va putea sustine ca situatia declararii neconstitutionalitatii textului art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum si a modificarilor aduse prin art. I si II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 si 1354/2010 ale Curtii Constitutionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guverneaza raspunderea pentru fapta culpabila în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin vointa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însa trebuie analizata îndeplinirea conditiilor generale ale raspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de alta parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciata la momentul judecarii cauzei, ci la data sesizarii instantei, or, în speta, litigiul s-a nascut sub imperiul prevederilor art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, norma cu caracter special care a complinit în sensul aratat cadrul general de asumare a raspunderii statului, în contextul enuntat.

Înlaturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformitatii ei cu legea fundamentala, realizata de Curtea Constitutionala, nu creeaza în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizarii – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – daca persoana pretins vatamata prin condamnarea si/sau masurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituita sa obtina si alte compensatii decât cele acordate pe dreptul comun.

În egala masura, eliminarea unei norme prin controlul constitutionalitatii nu echivaleaza cu modificarea textului legal prin interventia legiuitorului si pierderea unei ,,sperante legitime’’ conferite de textul legii, Curtea retinând sub acest aspect ca dispozitia din lege referitoare la obtinerea compensatiilor nu a fost anulata prin abrogarea ei de catre legiuitor – neputându-se invoca asadar o procedura neechitabila, prin schimbarea normelor legale în timpul desfasurarii procesului declansat de reclamanti – ea încetându-si efectul ca rezultat al unei operatiuni normale, realizate pe calea exercitarii controlului de constitutionalitate. Solutia este în acord cu jurisprudenta  C.E.D.O. (Cauza Slavov s.a. contra Bulgariei, Hotarârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotarârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotarârea din 18 februarie 2009), instanta de contencios european retinând  ca art. 1 din Protocolul 1 la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor si proportiei în care urmeaza a se asigura repararea prejudiciilor produse cetatenilor sai de un regim politic totalitar anterior, iar pe de alta parte este necesar ca repararea acestor prejudicii sa se realizeze în asa fel încât atenuarea vechilor violari sa nu creeze noi nedreptati (Hotarârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova si Pinc contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia ca, într-un asemenea litigiu, raspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vatamata prin asemenea masuri de natura politica trebuie analizata în strânsa corelare cu conditiile raspunderii instituite prin art. 998 si 999 Cod civil si cu principiile de drept care reclama evitarea unei duble reparatii, asigurarea proportionalitatii si echitatii în acordarea acestor compensatii si nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise retinute de astfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curtii Constitutionale.

În speta, reclamantii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnarii politice a tatalui lor, decedat în penitenciarul Aiud la 06.06.1960.

Sustinerile apelantului pârât legate de inexistenta caracterului politic al condamnarii sunt înlaturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronuntat sentinta penala 7/5.01.1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucuresti, care încadreaza fapta retinuta în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cât si din conferirea post mortem a calitatii de luptator în rezistenta anticomunista conform deciziei nr. 2864/29.11.2007.

Prin urmare, acest motiv de critica formulat de apelantul Statul român urmeaza a fi respins ca nefondat.

Considerentele sus-citate releva însa faptul ca situatia descrisa nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferintele tatalui lor, pentru ca în acord cu principiile de proportionalitate, echitate si rezonabilitate care trebuie sa guverneze raspunderea civila delictuala si la care s-a referit si Curtea Constitutionala prin decizia nr. 1358/21.10.2010, acordarea posibilitatii mostenitorilor de gradul I si II de a beneficia de despagubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii sai prin persecutiile regimului comunist reprezinta o îndepartare a legiuitorului de la principiul echitatii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeasi îndrituire la astfel de despagubiri ca si cei supusi masurilor represive.

În concret, Curtea Constitutionala a stabilit ca legiuitorul putea sa stabileasca masuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul si legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vatamati de condamnarea cu caracter politic, compensatiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnarii si descendentii lor pâna la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui si în ce conditii se pot acorda masuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legata de vatamarea personala adusa valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin vointa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv si, prin urmare, sunt îndreptatite la masuri reparatorii – neputându-se prezuma o vatamare colectiva, aplicata in extenso tuturor persoanelor care au trait experienta trista a perioadei comuniste.

Pe de alta parte, faptul ca defunctul nu a putut beneficia de despagubiri în timpul vietii în cuantumul pretins prin actiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu confera fiilor calea solicitarii unor sume dupa deces, pentru ca nu se poate imputa legiuitorului ca a înteles sa confere daune morale – dupa trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau sa le pretinda în nume propriu.

De altfel, masura reparatorie a vizat, în conceptia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politica, ci si pe sotul supravietuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul sau vatamat, iar în speta, sotia supravietuitoare a defunctului, C.E. (decedata la rândul sau la data de 22.01.2001) a beneficiat în conditiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizatie stabilita conform Hotarârii nr. 217/1993.

La aceste masuri direct pecuniare s-au adaugat si cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente în mod gratuit si prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport – în cazul societatilor cu capital privat – integral de la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale de domiciliu; douasprezece calatorii gratuite anuale, pe cale ferata cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibila si de catre însotitori, membri de familie, în cadrul numarului de calatorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o statiune balneoclimaterica; scutire de la plata taxelor de abonament radio si televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanta în plan patrimonial aceste compensatii de alta natura conferite prin lege acestei persoane, câta vreme ele  contureaza interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus masurii politice, si aceasta indiferent daca beneficiarul lor a înteles sa le solicite ori sa le valorifice efectiv.

În fine, nu poate fi ignorata nici împrejurarea ca prin decizia nr. 2864/29.11.2007 i-a fost  recunoscuta defunctului C.L. si calitatea de luptator în rezistenta anticomunista conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileste în ce conditii poate fi valorificata în prezent, dar si potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie, recunoasterea morala de catre stat a implicatiilor de ordin patrimonial si nepatrimonial asupra cetatenilor sai în aceasta perioada istorica a fost justificata de necesitatea înlaturarii efectelor acestor abuzuri si a fost materializata prin masurile dispuse pentru acordarea compensatiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat înca din anul 1990, însa în speta, copiii defunctului nu au, în acceptiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constitutiei, calitatea de victime ale masurii politice luate asupra tatalui lor si nu sunt îndreptatiti la acordarea de daune morale pentru situatia evocata.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 296 cod proc. civila, se va respinge apelul reclamantilor si se va admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, cu consecinta schimbarii în tot a sentintei apelate, în sensul respingerii actiunii, ca nefondata.

Domenii speta

Spete similare