Art. 251 din Legea nr. 53/2003. Nerespectarea dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 53/2003 privind efectuarea cercetării disciplinare. Nulitate absolută decizie de concediere.

Decizie 4199 din 11.09.2013


DREPTUL MUNCII

Art. 251 din Legea nr. 53/2003.

Nerespectarea dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 53/2003 privind efectuarea cercetării disciplinare. Nulitate absolută decizie de concediere.

Potrivit art. 251 din Legea nr. 53/2003, sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură nu poate fi demisă, mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare, sens în care salariatul trebuie convocat în scris, de persoana împuternicită de către angajator, să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Decizia civilă nr. 4199/11.09.2013-R (dosar nr. 4653/83/2012)

 Prin sentinţa civilă nr. 1278/LMA din 14 noiembrie 2012 pronunţată de T. S.M. în dosar nr. 4653/83/2012, s-a admis acţiunea civilă exercitată de reclamantul H.G., în contradictoriu cu pârâta SC „U” SRL.

S-a dispus anularea Deciziei de concediere nr. 5564/2012 emisă de pârâtă.

S-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior concedierii.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului  drepturi egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de car ar fi beneficiat reclamantul, de la data concedierii până la data reintegrării.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a desfăcut contractul  de muncă prin Decizia nr.5564/ 9 mai 2012 pe motive disciplinare .

Potrivit art.251 Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare. În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul trebuie convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data ora şi locul întrevederii.

De asemenea, convocarea reprezintă prima etapă a cercetării disciplinare, neregularitatea convocării atrăgând nulitatea absolută a procedurii de cercetare.

În cauză, convocarea emisă la 19 martie 2012 a fost expediată conform dovezilor de la filele 56, 57 la adresa din str. Balta Blondă nr.76, fiind returnată cu menţiunea destinatar mutat, în condiţiile în care, anterior, unitatea pârâtă a comunicat reclamantului alte acte (decizia de delegare, filele 44, 45, răspuns reclamaţie fila 20), atât la adresa de mai sus, cât şi la adresa din str. I. L. Caragiale nr.41, adresă pe care o cunoştea şi la care se şi face referire în răspunsul la reclamaţie emis la 1 martie 2012 sub nr.3108.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că atât timp cât convocarea nu a fost efectiv adusă la cunoştinţa reclamantului, figurând ca mutat de la adresă, pârâta avea obligaţia de a o recomunica şi la adresa mandatarei,  pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare şi legalitatea cercetării disciplinare.

Totodată, nulitatea convocării atrage nulitatea actelor subsecvente, inclusiv a deciziei de concediere, cu consecinţele legale referitoare la drepturile salariale şi la reintegrarea solicitată, instanţa admiţând acţiunea astfel cum a fost formulată, conform art.78, 80 Codul muncii.

S-a mai reţinut că, deşi nota de constatare ce a premers sancţionării prin decizie a fost emisă de angajator la 30 martie 2012, aplicarea efectivă a sancţiunii desfacerii contractului individual de muncă a avut loc cu depăşirea termenului calendaristic de 30 de zile, doar la 9 mai 2012, ceea ce contravine prevederilor legale.

Împotriva acestei sentinţe, în termen a declarat recurs pârâta-recurentă SC U. SRL Vetiş solicitând în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei  spre rejudecare, la instanţa de fond, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs au fost formulate următoarele critici:

-soluţia primei instanţe este nelegală, fiind dată cu încălcarea  dispoziţiilor legale în materia instituţiei mandatului, în concret, dispoziţiile art. 2012 alin. 1, 2017 alin. 1 şi 2018 alin. 1 Cod procedură civilă: conform contractului individual de muncă şi a actului adiţional încheiat la acest contract, adresa de domiciliu declarată de angajat, precum şi cea care figurează în cartea sa de identitate, este adresa din  str. Balta Blondă, nr. 76, judeţul Satu Mare; în toată corespondenţa adresată angajatorului de către angajat, premergătoare litigiului, reclamantul nu a indicat o altă adresă de comunicare decât cea mai sus arătată; se mai precizează că desemnarea unui domiciliu procedural ales de către reclamant s-a făcut abia la momentul promovării acţiunii în instanţă; prin urmare, în mod greşit prima instanţă a apreciat că angajatorul avea obligaţia recomunicării deciziei de concediere şi la adresa mandatarei, întrucât prin această procură mandantul nu şi-a desemnat un domiciliu ales la adresa mandatarei, în cuprinsul acesteia fiind individualizate în mod expres activităţile pe care aceasta este împuternicită să le efectueze în raporturile cu recurenta (să ridice în numele reclamantului de la locul de muncă: salariul, statul de plată şi dovada punctajului); este adevărat că în cuprinsul procurii se precizează că mandatara „va putea ridica corespondenţa” reclamantului, însă înţelesul unei astfel de dispoziţii nu poate fi acela că terţii sunt obligaţi să trimită corespondenţa  la adresa mandatarei, ci dimpotrivă că mandatara este cea care poate să ridice corespondenţa adresată mandantului, inclusiv la adresa de domiciliu;

-deşi prima instanţă arată că recurenta, cunoscând adresa mandatarei ar fi trebuit să comunice convocarea şi la adresa acesteia, pentru a se asigura de respectarea dreptului la apărare, se precizează că, inclusiv corespondenţa care se circumscrie limitelor mandatului şi care a fost expediată atât la adresa mandatarei, cât şi la adresele mandantului, cu rea-credinţă nu a fost preluată de nici una din aceste persoane.

-în măsura în care instanţa de recurs, apreciind ca legală procedura de convocare la cercetarea prealabilă, urmează să reţină  cauza spre judecată, solicitându-se respingerea acţiunii introductive, măsura concedierii dispunându-se ca urmare a încălcării de către reclamant a prevederilor înscrise la pct. M, al. 2, lit. a,g,e din contractul colectiv de muncă;

S-a mai arată că decizia de concediere a fost operată corespunzător, conform dispoziţiilor legale, fiind înregistrată la ITM Satu Mare, sub nr. 407089/15.12.2009.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 251 alin. 3; art. 248 lit. e din Codul Muncii; art. 2012; 2017; 2018 Cod civil; art. 299 Cod procedură civilă, art. 300 alin. 23; 3 Cod procedură civilă .

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu conform art. 306 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 251 din Legea nr. 53/2003 prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare, sens în care salariatul trebuie convocat, în scris, de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Referitor la regularitatea convocării s-a reţinut că este de observat că, într-adevăr adresa de domiciliu indicată de reclamant prin contractul individual de muncă, respectiv în corespondenţa adresată angajatorului  este aceea din str. Balta Blondă, nr. 76, judeţul Satu Mare, adresă la care a şi fost expediată convocarea emisă la 19 martie 2012, convocare ce a fost însă returnată cu menţiunea „destinatar mutat”.

În atare situaţie, şi având în vedere faptul că însăşi recurenta a mai comunicat reclamantului o serie de acte şi la o altă adresă (aceea a mandatarului din strada I.L.Caragiale, nr. 41), se impunea ca şi convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare să fie recomunicată şi la această adresă, pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare a reclamantului.

În acest sens, s-a reţinut că în lipsa unor dispoziţii exprese privitoare la comunicarea convocării, sunt aplicabile dispoziţiile procedurale generale care prevăd că înmânarea actelor de procedură se face la  domiciliul sau reşedinţa celui citat, sau în orice alt loc de care are cunoştinţă cel care face comunicarea, în aşa fel încât persoana vizată să ia efectiv la cunoştinţă  despre actul respectiv.

În altă ordine de idei, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa de fond nerespectarea de către pârâta-recurentă a dispoziţiilor art. 252 alin. 1 Codul Muncii, privind termenul de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare.

Astfel, potrivit acestui text de lege angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei .

În cauză, se prezumă că angajatorul a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare (neprezentarea la locul de muncă) încă de la data producerii acesteia (08.03.2012-19.03.2012).

Însă, chiar dacă s-ar lua în considerare –aşa cum a procedat instanţa de fond- data de 30 martie 2012, când s-a emis nota de constatare (fila 51 dosar de fond), şi într-o astfel de ipostază aplicarea sancţiunii disciplinare s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de lege, de 30 de zile.

Faţă de considerentele ce preced, Curtea  în temeiul art. 304 ind.1 şi art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă,  a respins recursul ca nefondat, fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate de intimat.