Dreptul familiei

Determinarea competenţei de soluţionare a cererii de divorţ şi partaj are loc în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, ca fiind câştigată pe tot parcursul procesului. În cauză fiind incident şi un element de extraneitate acesta atrage incidenţa Legii nr.105/92 şi aplicarea corespunzătoare a Regulamentului CE nr.2201/2003.

Domeniu – dreptul familiei

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.8269/299/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.1115/17.06.2013)

Prin sentinţa civilă nr. 3368 din 13 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul nr. 2419/254/2011, s-a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată din oficiu; s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile având ca obiect divorţ, partaj bunuri comune şi stabilire program vizitare minor, acţiune formulată de reclamantul M.F.M. în contradictoriu cu M.M.L., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2011, pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 2419/254/2011, reclamantul M.F.M. a chemat-o în judecată pe pârâta M.M.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei din culpă comună şi fără motivare, fiind de acord ca minorul M.D.A. să fie încredinţat spre creştere şi educare pârâtei, fiind de acord cu plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului în cotă procentuală de 25% din venitul minim pe economia naţională, de la data introducerii acţiunii, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, acela de „J.” şi partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. A solicitat totodată reclamantul ca instanţa să încuviinţeze să aibă legături personale cu minorul şi în consecinţă să stabilească un program de vizită al minorului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat faptul că părţile s-au căsătorit la data de 29 decembrie 2000 iar din căsătorie a rezultat un copil minor.

S-a arătat de către reclamant faptul că în ultima perioadă de timp, respectiv un an de zile, între părţi au apărut opinii divergente în ceea ce priveşte organizarea vieţii familiale, având grave repercusiuni asupra climatului conjugal. Atât discuţiile contradictorii cât şi certurile frecvente porneau de la atitudinea pasivă a pârâtei în ce priveşte dijmuirea veniturilor cât şi a cheltuielilor, al nepăsării şi se terminau cu neîndeplinirea obligaţiilor patrimoniale şi personale. Atmosfera conjugală în ultima perioadă de timp a devenit stresantă, apăsătoare şi pe acest fond insuportabil, orice dialog este practic inexistent, existând între părţi o răceală relaţională, iar orice contact se transformă imediat în certuri la iniţiativa pârâtei.

A precizat în continuare reclamantul, că în scopul asigurării unui climat financiar stabil în familie, a desfăşurat activităţi lucrative în Italia, iar acest aspect a contribuit la o degradare esenţială a raporturilor de familie, deşi pârâta lucra temporar şi cu intermitente în această ţară.

Cu privire la capătul de cerere privind încredinţarea minorului reclamantul a arătat că de la naştere şi până în prezent a contribuit şi a vegheat la creşterea şi educarea minorului, a făcut tot posibilul ca acesta să trăiască într-o familie normală, dar şi pârâta a manifestat totodată, aceeaşi atitudine faţă de copil. În această situaţie şi având în vedere vârsta fragedă a minorului, acesta fiind puternic ataşat atât de reclamant cât şi de pârâtă, a solicitat să-i fie încredinţat spre creştere şi educare pârâtei, fiind de acord să achite în favoarea minorului o pensie de întreţinere în cotă procentuală de 25% din venitul minim pe economie, întrucât în prezent reclamantul nu prestează o muncă în Italia cu caracter permanent, ci cu caracter aleatoriu, în funcţie de necesităţile pe piaţa locurilor de muncă, fiind în căutarea unei activităţi lucrative stabile.

Cu privire la capătul de cerere privind încuviinţarea reclamantului să aibă legături personale cu minorul, a solicitat instanţei să stabilească un program de vizită, astfel: a doua şi a patra săptămână din luna calendaristică în curs, de sâmbăta ora 1000 până duminică ora 1800 cu luarea minorului de la domiciliul pârâtei, prima zi de sărbătoare a Crăciunului şi prima zi de sărbătoare a Paştelui, cu luarea minorului la domiciliul său, fără prezenta pârâtei, o săptămână, în perioada vacanţei de iarnă, intervalul 22 decembrie – 07 ianuarie  cu luarea minorului la domiciliul său precum şi luarea minorului în concediu sau vacanţă, o lună de zile în perioada vacanţei de vară, intervalul 15 iunie – 15 septembrie.

Cu privire la partajul bunurilor comune, s-a arătat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei două apartamente situate în Mangalia, reclamantul manifestându-şi voinţa, în sensul încheierii unei tranzacţii judiciare.

Cu privire la partajarea bunurilor imobile, s-a solicitat împărţirea lor în cote procentuale, reclamantului să-i revină cota de 70% iar pârâtei 30%, atribuirea celor două imobile, urmând să achite pârâtei sultă de 30% din valoarea acestor  imobile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 37 şi art. 42 alin. 1 şi 3 din Codul familiei,  art. 613 din Codul de procedură civilă, art. 36 alin. 1 din Codul familiei şi art. 673 alin.1 şi următoarele Cod de procedură civilă.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Cererii i-au fost anexate în copie: certificat de naştere al minorului M.A.D., originalul certificatului de căsătorie al părţilor şi copii de pe cărţile de identitate ale acestora, procură judiciară autentificată sub nr. 3756 din data de 17 august 2011 prin care l-a mandatat pe avocat B.L. să îi suplinească consimţământul cu privire la desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, dovada reşedinţei din Italia a părţilor, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 149 din 02 februarie 2004 la Biroul Notarilor Publici „J.V.” şi contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 391 din 21 august 2003 la Biroul Notarilor Publici „C.B.”.

Pârâta, legal citată, nu a depus întâmpinare, dar a depus la dosar înscrisuri traduse din limba italiană, inclusiv procură judiciară pentru avocat S.C., prin care a solicită soluţionarea cauzei de către instanţele judecătoreşti din Italia.

În şedinţa publică din data de 06 decembrie 2011, faţă de dispoziţiile art. 607 Cod de procedură civilă instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cauzei, invocată de pârâtă la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2011 şi a invocat din oficiu excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

În drept, potrivit art. 137 Cod de procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În vederea soluţionării excepţiei invocate din oficiu, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Părţile s-au căsătorit la data de 29 decembrie 2000 şi au locuit împreună, pentru o scurtă perioadă de timp, în municipiul Mangalia, judeţ Constanţa, apoi părţile au plecat la muncă în Italia, unde au în prezent reşedinţa permanentă.

Din căsătoria părţilor a rezultat minorul M.D.A., născut la data de 24 iunie 2006, la Verona în Italia.

Cu privire la excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, instanţa a reţinut că potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare, instanţele române sunt competente să judece: „1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”.

Cum actul căsătoriei a fost încheiat la Mangalia şi înregistrat în Registrul stării civile sub nr. 352 din 29 decembrie 2000, instanţa a constatat, având în vedere dispoziţiile mai sus menţionate, că instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza.

Faptul că art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabileşte că sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, nu înlătura competenţa instanţelor române, întrucât articolul menţionat nu stabileşte o competenţă exclusivă.

Pentru aceste considerente a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată din oficiu.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, instanţa a reţinut că potrivit art. 607 Cod de procedură civilă, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.

În speţă, părţile locuiesc de peste cinci ani în Italia, copilul rezultat din căsătoria părţilor este născut în Italia, astfel că niciunul dintre soţi nu are domiciliul în România.

Textul menţionat nu are în vedere ipoteza în care niciuna dintre părţi nu are domiciliul sau reşedinţa în România, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare.

Conform acestui articol „în cazul în care instanţele române sunt competente, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol, şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit-regulilor de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti”.

Aşa cum s-a arătat, instanţele române sunt competente să soluţioneze cauză, iar competenţa materială aparţine judecătoriilor, conform art. 607 Cod de procedură civilă.

Cum, în speţă, competenţa teritorială nu poate fi determinată potrivit art. 607 Cod de procedură civilă, instanţa a apreciat că este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de divorţ formulată de reclamantul M.F.M. în contradictoriu cu pârâta M.M.L., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 8314 din 08 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 8269/299/2012, s-a admis excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române şi a declinat competenţa în favoarea instanţei mai întâi sesizată, respectiv Tribunalul din Verona.

Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut următoarele considerente:

La termenul din data de 24 aprilie 2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea cauzei, rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Analizând excepţia invocată în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanţa a apreciat că este întemeiată, admiţând-o pentru considerentele care urmează:

În primul rând, s-a reţinut că în stabilirea instanţei competente să hotărască în problemele privind divorţul, Regulamentul nr. 2201/2003 (act  normativ comunitar, aplicabil direct după integrarea României în Uniunea Europeană, la 01 ianuarie 2007) prevede că sunt competente alternativ să hotărască în problemele privind divorţul, fie instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa ambilor soţi fie, potrivit art. 3 lit. b, instanţele de cetăţenie a celor doi soţi.

În temeiul acestui regulament şi având în vedere faptul că părţile aveau stabilită reşedinţa pe teritoriul statului Italian, pârâta a sesizat instanţa italiană cu o cerere de separare (nefiind posibilă, potrivit legislaţiei italiene, introducerea unei cereri de divorţ, fără parcurgerea acestei proceduri).

Acest lucru a reieşit din cuprinsul înscrisului depus de către pârâtă la fila 47 din dosarul de fond (dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia), prin care Ordinul Avocaţilor din Verona încunoştinţează pârâta, Preşedintele Tribunalului din Verona şi Biroul Financiar din Verona cu privire la faptul că a fost admisă solicitarea pârâtei de asistenţă pe cheltuiala statului, „referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenţa pe teritoriul Tribunalului din Verona”, solicitarea pârâtei de acordare a asistenţei fiind admisă la data de 27 iunie 2011 (fila 47 verso dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia).

Din cuprinsul acestui înscris a rezultat că anterior înregistrării cererii de divorţ pe rolul Judecătoriei Mangalia de către reclamant (înregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese înregistrată la Tribunalul din Verona cererea pârâtei de separare, acest Tribunal declarându-se competent în soluţionarea cererii, raportat la reşedinţele părţilor.

În aceste împrejurări, instanţa a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 19 alin. 3 din Regulament, potrivit cu care „în cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia”, teza a doua a acestui alineat prevăzând că în acest caz, partea care a introdus acţiunea la instanţa sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acţiune la prima instanţă sesizată.

A mai reţinut instanţa incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Regulament, potrivit cu care „fără a aduce atingere art. 3, instanţa judecătoreasca dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat prevede aceasta”, rezultând astfel că Tribunalul din Verona, care a fost investit cu soluţionarea cererii de separare de corp a soţilor, rămâne competentă să soluţioneze şi cererea de divorţ, urmând procedurile prevăzute de legislaţia italiană.

În consecinţă, în  raport de textele legale invocate, raportate la situaţia de fapt, instanţa a admis excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea cauzei şi a hotărât să decline competenţa în favoarea Tribunalului din Verona – instanţa mai întâi sesizată – urmând ca reclamantul să procedeze potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza a doua din Regulament.

Împotriva sentinţei Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a formulat apel reclamantul M.F.M., care a criticat-o pentru greşita reţinere a necompetenţei internaţionale a instanţelor române arătând în esenţă, că cererea admisă pârâtei la Consiliul Baroului de Avocaţi de pe lângă Tribunalul Verona de admitere anticipată şi provizorie, anterior promovării unei eventuale acţiuni civile proiectate, la apărarea din oficiu pe cheltuiala statului în procesul de divorţ, prin decizia din 27 iunie 2011, nu constituie temei pentru declinarea de competenţă în favoarea Tribunalului din Verona (Italia), în lipsa vreunui dosar iniţial la instanţele italiene, competenţa de soluţionare a divorţului aparţinând, dimpotrivă instanţelor române potrivit Legii nr. 1405/1992 – art. 155, cu raportare la art. 607 Cod de procedură civilă, astfel cum s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un regulator de competenţă, prin decizia nr. 3295 din 03 septembrie 2003.

Intimata prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând şi prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 (şi Legea de aplicare şi modificare nr. 71/2011), potrivit căruia legea cetăţeniei comune a soţilor de la data introducerii acţiunii de divorţ este aplicabilă, doar în cazul în care lipseşte reşedinţa obişnuită a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, or, ultima reşedinţă comună a soţilor a fost în Italia, unde au achiziţionat cu credit imobiliar un imobil bun comun în anul 2005. Iar „abandonarea” demersurilor iniţiale de către pârâtă în privinţa divorţului în Italia este un aspect nereal, aceasta aşteptând din respect faţă de lege şi de buna credinţă să se pronunţe o hotărâre în ţară, spre a adopta poziţie procesuală necesară de reluare a procedurii din Italia, urmând a se vedea înscrisurile administrate, inclusiv cele din care rezultă înscrierea copilului la grădiniţă în Italia.

Prin decizia civilă nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, potrivi art. 269 Cod de procedură civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantul M.F.M., pentru următoarele considerente:

Apelul este calea de atac ordinară, de reformare, comună şi devolutivă, fiind un mijloc procesual prin care partea interesată solicită desfiinţarea, schimbarea sau anularea hotărârii date în primă instanţa. Tribunalul a reţinut că în cuprinsul expunerii de motive, apelantul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt în speţă, limitându-se la a preciza că instanţa de fond a reţinut unele împrejurări în mod nelegal.

Faţă de dispoziţiile art. 294 – 295 Cod de procedură civilă, aceste susţineri nu pot fi calificate ca reale critici de nelegalitate a unei hotărâri civile.

Tribunalul a atras atenţia apelantului că într-adevăr această cale de atac este devolutivă, dar acest caracter nu atrage obligatoriu reluarea fondului de la prima instanţă. Chiar şi caracter devolutiv având, o cale de atac îşi păstrează specificitatea, apelantul având obligaţia de a indica în cadrul motivelor de apel, care sunt criticile împotriva hotărârii judecătoreşti deja pronunţate. Or, în speţa dedusă judecaţii, tribunalul a reţinut că motivele de apel cuprind doar o reluare a situaţiei de fapt deja expusă în primă instanţă, precum şi o înşiruire a unor texte de lege, mai mult sau mai puţin incidente în cauză şi, total lipsită de relevanţă juridică, citarea articolelor din actele normative enumerate. Expunerea motivelor de apel pe un număr considerabil de pagini total lipsite de substanţă nu exonerează apelantul de obligaţia indicării în concret a criticilor. Faţă de aceste precizări şi văzând dispoziţiile art. 295 alin. 1 Cod de procedură civilă,, tribunalul a analizat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Astfel, contrar susţinerilor apelantului, a constatat în mod corect reţinuta situaţie de fapt în cauză de către instanţa de fond şi temeinic încadrată în textul de lege. Din cuprinsul înscrisului depus de către pârâta la fila 47 din dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia, s-a observat lesne că Ordinul Avocaţilor din Verona încunoştinţează pârâta cu privire la faptul că a fost admisă solicitarea acesteia de asistenţă pe cheltuiala statului, „referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competenţa pe teritoriul Tribunalului din Verona”. Solicitarea pârâtei de acordare a asistenţei a fost admisă la data de 27 iunie 2011. Din cuprinsul acestui înscris a rezultat că anterior înregistrării cererii de divorţ pe rolul Judecătoriei Mangalia de către reclamant (înregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese înregistrata la Tribunalul din Verona cererea pârâtei de separare, acest tribunal declarându-se competent în soluţionarea cererii, raportat la reşedinţele părţilor. Din cuprinsul aceluiaşi înscris, tribunalul a constatat că procesul-verbal astfel emis este comunicat preşedintelui Tribunalului din Verona.

Pronunţându-se asupra cererii de asistenţă pe cheltuiala statului, Ordinul Avocaţilor din Verona, reunit în Consiliu, sub egida Tribunalului din Verona, a recunoscut competenţa acestei instanţe în soluţionarea procesului pentru separarea în drept a părţilor. Or, contrar susţinerii apelantului, cererea de  asistenţă pe cheltuiala statului nu ar fi putut să fie încuviinţată, chiar şi provizoriu, fără să se cunoască obiectul acesteia, instanţa faţă de care se impune acordarea asistenţei juridice în temeiul Protocolului nr. 5032/11. Prin urmare, acordarea asistenţei juridice nu se poate realiza decât în cadrul unui proces, prin intermediul unei instanţe de judecată.

Referitor la dispoziţiile legale incidente în cauză, prima instanţă a observat, în ce priveşte dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003, că potrivit acestui act normativ comunitar, aplicabil direct după integrarea României în Uniunea Europeana, la 01 ianuarie 2007, sunt competente alternativ să hotărască în problemele privind divorţul, fie instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa ambilor soţi fie, potrivit art. 3 lit. b, instanţele de cetăţenie a celor doi soţi. Prevederile art. 3 ale Regulamentului nr. 2201/2003 nu pot, însă, să fie interpretate în mod singular, ci prin raportarea lor la toate dispoziţiile capitolului II.

Potrivit art. 5 din Regulament, „fără a aduce atingere art. 3, instanţa judecătorească dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat prevede aceasta”, rezultând astfel ca Tribunalul din Verona, care s-a declarat competent pentru a pronunţa separarea de corp a soţilor, rămâne competent să soluţioneze şi cererea de divorţ, urmând procedurile prevăzute de legislaţia italiană. Or, văzând această asumare de competenţă edictată de instanţa italiană cel mai târziu la data de 27 iunie 2011, precum şi dispoziţiile art. 17 ale Regulamentului, în temeiul cărora instanţa judecătoreasca este obligată să îşi verifice competenţa, prin raportare la prevederile art. 19 alin. 3 din aceleaşi act comunitar, în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a declarat necompetentă, întrucât în această speţă, instanţa sesizată cu cererea având ca obiect separarea de comun acord a soţilor, respectiv instanţa italiană, deja s-a declarat competentă să judece această pretenţie a părţilor.

Contrar susţinerii apelantului, pentru a opera o declinare de competenţă în virtutea art. 17 raportat la art. 19 alin. 3 din Regulament, nu este necesar ca pe rolul instanţei din celalalt stat membru, primul sesizat, să se afle o cerere având ca obiect, de asemenea o acţiune de divorţ, întrucât în economia sa, textul art. 19 face referire la acţiuni conexe, care pot fi „cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei”.

Prin urmare, tribunalul a constatat că apelantul este cel care interpretează în mod greşit legea aplicabilă în cauză, potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 aplicabil direct situaţiilor juridice născute după aderarea României, soluţia de competenţă fiind una singură în împrejurările concrete ale spetei. Aşadar, câtă vreme o instanţa dintr-un stat membru s-a declarat deja competentă să soluţioneze o cerere având ca obiect separarea soţilor – părţile cauzei, nicio instanţă din România nu ar mai putea să analizeze o acţiune conexă a aceloraşi părţi.

Împotriva deciziei civile nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, a formulat recurs reclamantul M.F.M. criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea art. 7 şi 9 Cod de procedură civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă sesizată – Judecătoria Mangalia.

Astfel, instanţa de apel reia motivarea instanţei de fond, fără analiza criticile apelantului, în raport de probele administrate, reţinând greşit că pârâta a sesizat Tribunalul din Verona cu o cerere de separare faţă de soţ.

Or, din înscrisurile administrate rezultă că aprobarea de către Baroul de Avocaţi din Verona a asistenţei gratuite a pârâtei, în mod anticipat şi provizoriu promovării unei eventuale acţiuni proiectate, din 27 iunie 2011, nu constituie dosar de divorţ, deschis, în comparaţie cu cererea adresată instanţelor române de către recurentul – reclamant la 06 iulie 2011 la Judecătoria Mangalia.

Înscrisul din 16 mai 2012 al Tribunalului din Verona atestă totodată, din registrele informative ale instanţei, faptul că nu rezultă nici un proces pe rol privind divorţul dintre părţi, însuşi Baroul din Verona precizează că acest Consiliu al Avocaţilor competent a acorda asistenţă din oficiu pe cale anticipată unui eventual proces, nu este competent să stabilească şi nici destinatarul nici unui comunicat cu privire la etapele procesului.

Practic, pârâta nu a valorificat, prin nici un demers în instanţă, facilitarea acordată privind asistenţa din oficiu, abandonând-o, mai mult, ultimul domiciliu al părţilor este în Mangalia, unde pârâta, după procesul din apel, s-a şi întors definitiv în ţară, locuind cu minorul, care este şi înscris în clasa pregătitoare 2012 – 2013, potrivit adeverinţei ce se depune la dosar în recurs, unde reclamantul achită pensia de întreţinere pentru copil şi unde urmează a se efectua şi ancheta socială, unde sunt şi imobilele bunuri comune, achiziţionate de către părţi.

În speţă, competenţa se stabileşte în raport de prevederile art. 150 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat cu raportare la art. 20 şi 22 din lege, care statuează că „instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece: procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”.

Înseşi prevederile din Noul Cod civil – art. 2600 alin. 1 lit. c şi d sunt în sensul prevederilor Legii nr. 105/1992, astfel: în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea aplicabilă este legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ.

De altfel, Tribunalul din Verona care ar fi competent să soluţioneze divorţul, nu este competent să soluţioneze partajul, bunurile comune ale părţilor (şi imobile) aflându-se în oraşul Mangalia, unde pârâta a şi revenit cu copilul.

Competenţă are Judecătoria Mangalia şi în raport de faptul că reclamantul, în proporţie de 50% este în ţară unde încearcă să-şi deschisă o afacere cât şi în Italia, şi faţă de cele reţinute mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa trimiterii cauzei în rejudecare la prima instanţă sesizată – Judecătoria Mangalia.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

S-a ataşat o adeverinţă emisă de Şcoala gimnazială „Gala Galaction” – Mangalia nr. 36 din 25 ianuarie 2013 (fila 8 dosar recurs) care atestă că elevul M.A.D. este înscris în clasa pregătitoare 2012/2013, în învăţământul primar.

La data de 29 mai 2013, intimata – pârâtă M.M.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, întrucât în mod legal a reţinut instanţa de apel că anterior înregistrării cererii de divorţ, pe rolul Judecătoriei Mangalia, Tribunalul din Verona s-a declarat competent în privinţa procesului de separare a părţilor, admiţând cererea intimatei – pârâte de acordare a asistenţei pe cheltuiala statului.

Iar art. 2600 din Noul Cod civil modificat prin Legea nr. 71/2011 de care se prevalează reclamantul menţionează că legea cetăţeniei comune a soţilor la data formulării cererii de divorţ este aplicabilă, numai în cazul în care lipseşte reşedinţa obişnuită a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, or ultima reşedinţă comună a soţilor a fost în Italia, unde în 2006 au şi achiziţionat un imobil bun comun, pentru care au contractat un credit ipotecar, pentru care achită rate şi  în prezent.

Recurentul susţine apoi, în mod neveridic faptul că intimata a revenit definitiv în România, revenirea fiind determinată doar de starea sănătăţii şi nevoii de îngrijire a mamei sale, pentru care a revenit în ţară, firesc împreună cu copilul care în anul 2013/2014, la reîntoarcerea în Italia, va fi reînscris la şcoala din Buttapietra.

Imobilul din Italia trebuie supus partajului la instanţa italiană, iar pentru cele deţinute în ţară, se poate soluţiona un partaj voluntar.

În plus, retrimiterea cauzei la Judecătoria din Mangalia, ar face astfel, imposibilă efectuarea anchetei sociale.

Recurentul face o simplă susţinere cu privire la revenirea în ţară, acesta fiind în prezent în Italia unde lucrează încă din 2001.

Fiind aplicabil Regulamentul CE nr. 2201/2003, în mod legal şi temeinic s-a respins apelul reclamantului.

În sprijinul recursului formulat, recurentul a mai depus şi alte înscrisuri la dosar, respectiv: contract individual de muncă nr. 4 din 09 martie 2013 care atestă desfăşurarea de activităţi lucrative în ţară, copie CI seria KZ nr.096792 care atestă că reclamantul are domiciliul în R., M., str. G. M. nr. 8, bl.E, sc. B, ap. 20 (bun comun), supus partajului, carte de identitate provizorie pentru intimata-pârâtă seria PC nr. 851869 care atestă domiciliul acesteia în Mangalia – pentru perioada 07 decembrie 2012 – 07 decembrie 2013, extrase cont şi certificat emis la 25 februarie 2013 (fila 31 dosar) de la Tribunalul din Verona care atestă că pe rolul acestei instanţe nu este înregistrată nicio „procedură de divorţ” dintre cei doi soţi.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Mai întâi, Curtea constată faptul că determinarea competenţei de soluţionare a cererii de divorţ şi partaj formulată de către reclamant are loc, în raport de data înregistrării cererii – 06 iulie 2011, ea fiind câştigată apoi pe tot parcursul procesului, indiferent de noile elemente ce pot să apară şi care ar fi fost de natură să influenţeze competenţa.

În al doilea rând, se constată că părţile, fiind cetăţeni români şi având rezidenţă în Italia, cauza conţine şi un element de extraneitate care atrage incidenţa Legii nr. 105/1992 (în vigoare la data formulării cererii, Noul Cod civil intrând în vigoare abia la data de 01 octombrie 2011) şi aplicarea corespunzătoare a Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

În art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, denumit în continuare Regulament (în cauză), privind „Competenţa de fond” în materie de „divorţ, separare de drept şi anulare a căsătoriei” se statuează că „sunt competente să hotărască” în materia susmenţionată, instanţele judecătoreşti din statul membru: „a) pe teritoriul căruia se află …, b) de cetăţenia celor doi soţi …”, în art. 6, stabilindu-se caracterul exclusiv al competenţei de la art. 3, ca şi de la art. 4 privind prorogarea competenţei astfel stabilite şi asupra cererii reconvenţionale şi de la art. 5 în problema transformării separării de drept, în divorţ – în raport de alte competenţe atrase de alte criterii decât cele stabilite de art. 3.

Curtea constată însă, că textul din art. 3 din Regulament – astfel cum în mod corect a observat şi Judecătoria din Mangalia, nu instituie o competenţă exclusivă în cadrul art. 3, determinate de cele două criterii prevăzute la alin. 1 lit. a şi b susmenţionate, ele fiind aplicabile deopotrivă, competenţa în raport de cele două criterii – teritoriul şi cetăţenia – fiind, alternativă (sublin. red.).

Altfel spus, este suficient ca instanţa sesizată cu o cerere în materia analizată să constate că părţile se află pe teritoriul statului membru al instanţei respective – art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament, or că ele, dimpotrivă, sunt cetăţenii statului membru al instanţei sesizate – art. 3 alin. 1 lit. b, pentru ca aceasta să constate în temeiul art. 17 din Regulament (privind obligaţia verificării din oficiu a competenţei) că este competentă să hotărască în cererea respectivă.

Aceasta este interpretarea corectă a sintagmei utilizate în art. 3 alin. 1 „Sunt competente să hotărască …” din Regulament, adică, sunt deopotrivă de competente instanţele sesizate cu cereri în materie de divorţ, separare, anulare căsătorie, ori de câte ori constată că se regăseşte unul din cele două criterii de determinare a competenţei internaţionale – de „teritoriu pe care se află …” (lit. a), respectiv „de cetăţenie a celor doi soţi …” (lit. b) al art. 3, fiind greşită altfel, refuzul de soluţionare a cererii respective.

În speţă, dacă anterior cererii reclamantului formulată la 06 iulie 2011 adresată Judecătoriei Mangalia, pârâta ar fi sesizat o instanţă din Italia cu o cerere de separare de drept, această din urmă instanţa ar fi fost competentă să soluţioneze, astfel că soluţia de declinare de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti către Tribunalul din Verona ar fi fost legală.

Din probele administrate în cauză însă, se constată că pe rolul Tribunalului din Verona nu s-a înregistrat o astfel de cerere prin care să se materializeze intenţia pârâtei de a fi soluţionată cererea de separare de drept de către instanţa italiană.

Pârâta a adresat către Baroul Avocaţilor din raza de competenţă a Tribunalului din Verona o cerere de cordare asistenţă gratuită anticipată şi provizorie, în scopul promovării unei eventuale cereri de separare care însă nu s-a materializat, într-o cerere de sesizare a instanţei judecătoreşti, astfel cum impuneau prevederile art. 16 din Regulament – „Sesizarea unei instanţe judecătoreşti” care face vorbire de „actul de sesizare” ori un „act echivalent”, în condiţiile de notificare a părţii adverse etc. – aspecte procedurale supuse verificării admisibilităţii” din art. 18 din Regulament, a acţiunii, cu anumite consecinţe în plan procedural.

Curtea constată astfel, că în materie de competenţă internaţională cu componenta europeană, potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament (CE) nr.2201/2003, instanţele româneşti primele sesizate sunt competente să soluţioneze potrivit criteriului cetăţeniei române comune a celor doi soţi, fiind legal respinsă excepţia de necompetenţă internaţională a instanţelor române de către Judecătoria Mangalia şi greşit admisă de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, cu aplicarea art. 19 alin. 3 din Regulament privind litispendenţa.

Că în cadrul art. 3 din Regulament, nu există un raport de excludere de competenţă, faţă de cele două criterii – teritoriul pe care se află şi cetăţenia comună a soţilor – rezultă şi din jurisprudenţa în materie (a se vedea C.J.C.E., Hotărârea din 16 iulie 209, Laszlo Hadadi (Hadady)/Csilla Marta Meska căsătorită Haddadi (Hadady), C-168/08, JO C 220, 12 septembrie 2009; C.J.C.E. Hotărârea Kerstin Sundelind Lopez/Miquel Enrique Lopez Lizazo, C-68/07, JO C 22, 26 ianuarie 2008).

Art. 19 din Regulament vorbeşte de „Litispendenţă şi acţiuni conexe”, şi întrucât intimata-pârâtă nu a sesizat o instanţă judecătorească din Italia cu o acţiune în sensul art. 16 din Regulament, în cauza pendinte nu se putea reţine litispendenţa şi ca urmare, dispune declinarea.

Fiind stabilită astfel, competenţa instanţelor române privind soluţionarea cererii de divorţ şi partaj formulată de reclamant, se constată că potrivit art. 1591 Cod de procedură civilă, urma verificarea din oficiu de către fiecare din cele două instanţe române sesizate – Judecătoria Mangalia şi respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - spre care s-a declinat cauza de către prima instanţă sesizată.

Potrivit textului de lege susmenţionat, competenţa teritorială exclusivă (în cazul divorţului) se poate invoca în faţa primei instanţe, până la începerea dezbaterilor de fond, or la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, după stabilirea potrivit celor reţinute mai sus, a competenţei – instanţelor române de soluţionare a litigiului, Curtea constată că recurentul-reclamant este încă în termenul de invocare a excepţiei de necompetenţă teritorială de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care nu a intrat în dezbaterile vizând fondul, în sensul art. 1591 Cod de procedură civilă.

Cercetând aspectul competenţei teritoriale exclusive în materie de divorţ – soţi cu cetăţenie română, rezidenţi în Italia la data formulării acţiunii – 06 iulie 2011 – Curtea constată că aplicabile devin, astfel cum a reţinut şi Judecătoria Mangalia, prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Se observă că şi art. 20 din Legea nr. 105/1992 supune legii naţionale comune (în general) „relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi” şi doar în situaţia în care soţii au cetăţenii deosebite, legii domiciliilor lor comune, iar abia în lipsa cetăţeniei comune ori a domiciliului comun, ele sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun, cele mai strânse legături.

Tot astfel, potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992 instanţele române „sunt, de asemenea, competente să judece”, procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român (sublin. red.).

Iar potrivit art. 151 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internaţional privat referitoare la (1) actele de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români.

Curtea constată că Judecătoria Mangalia a reţinut greşit prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992, spre a declina competenţa de soluţionare a acţiunii de divorţ cu partaj, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Aceasta, întrucât art. 155 susmenţionat are în vedere situaţia potrivit căreia „nu se poate stabili care anume dintre ele instanţele române” – (nota red.) este îndreptăţită să soluţioneze procesul.

Or, în speţă era aplicabil art. 153 din Legea nr. 105/1992 potrivit căruia, în situaţia în care este înlăturată competenţa instanţei străine de soluţionare a unei acţiuni formulată de un cetăţean român, aceasta „poate fi introdusă la instanţa din România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături” – astfel cum a susţinut în recursul motivat, însuşi recurentul.

Din punctul de vedere al textului susmenţionat, raportat la înscrisurile de la dosar, Curtea constată că cele mai strânse legături în procesul de divorţ cu partaj pendinte sunt faţă de Judecătoria Mangalia: căsătoria s-a încheiat în oraşul Mangalia unde soţii au avut domiciliul comun, pârâta are domiciliul în Mangalia unde se execută în favoarea minorului o deciziei – privind pensia de întreţinere datorată de către tată, cei doi soţi au achiziţionat două imobile în Mangalia, în comun, care vor fi supuse partajului de bunuri comune.

Aceste elemente erau suficiente pentru a se stabili competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Mangalia, care în mod greşit şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Doar în plus, la elementele menţionate mai sus, ulterior sesizării instanţei s-au adăugat şi altele care confirmă competenţa atrasă de Judecătoria Mangalia în speţă, astfel: pârâta a revenit în ţară (chiar  dacă temporar), împreună cu copilul, înscris în anul pregătitor la şcoala din Mangalia 2012/2013, cu domiciliul în Mangalia, ca şi recurentul-reclamant care are încheiat în localitate şi un contract individual de muncă, astfel cum rezultă, inclusiv din proba cu înscrisuri administrată în recurs.

Or, actul de justiţie se va desfăşura la nivelul Judecătoriei Mangalia, în condiţii de facilităţi legale şi echitate, la nivelul administrării corespunzătoare a probatoriului pe divorţ şi partaj.

Faptul că părţile ar fi achiziţionat un imobil şi în Italia cu contract de credit, nu impietează asupra competenţei stabilite în cauză.

În materie de partaj de bunuri imobile, legea internă, ca şi cea internaţională a statuat deja o competenţă teritorială exclusivă, dată de principiul aplicabil –lex rei sitae – locul situării imobilului.

Părţile au la îndemână, ulterior divorţului şi partajului soluţionat de către instanţele interne, calea soluţionării separate a partajului imobilului din Italia, la instanţa locului situării acelui bun (un supliment de partaj).

Având în vedere considerentele reţinute, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă va fi admis recursul, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantului conform art. 297 Cod de procedură civilă, anulării sentinţei apelate, respingerii excepţiei invocate din oficiu privind necompetenţa internaţională a instanţelor române de a soluţiona cauza având ca obiect – divorţ şi partaj de bunuri comune – admiterii conform art. 1591 Cod de procedură civilă a excepţiei de necompetenţă teritorială exclusivă de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi trimiterea spre competentă soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Mangalia, cu care părţile prezintă, în calitatea de soţi cu cetăţenie comună română şi având în vedere şi celelalte elemente reţinute mai sus, cele mai strânse legături.

Domenii speta

Spete similare