Arestare preventiva. Trafic de minori. Pericol pentru ordinea publica.

ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 6/IR/24.01.2013

 Dosar  nr. 697/111/P/2013

 Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Arestare preventivă. Trafic de minori. Pericol pentru ordinea publică.

Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcţionării unui stat de drept, norme ce asigură climatul social firesc care presupune funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.

 Există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială ocrotite de articolul 1 din Cod de procedură penală, printre care se enumeră persoana, drepturile şi libertăţile ei ca urmare a lăsării în libertate a inculpatei, chiar prin reacţia declanşată în cadrul societăţii de fapta comisă.

În raport de natura infracţiunii pentru care inculpata este cercetată, respectiv cea de trafic de minori, de vârsta victimei, de modalitatea concretă în care se susţine că inculpata o exploata pe minoră, inclusiv prin constrângere şi ameninţări, detenţia preventivă a inculpatei se impune, în vederea prezervării ordinii publice.

În recursul Parchetului de pe lângă I.C.C.J Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism S.A s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei Ţ.M. pe o durată de 29 zile în baza prevederilor art.136 al. 5 din Codul de procedură penală cu referire la art.140 din Codul de procedură penală, cu referire la art.146, art. 143 din Codul de procedură penală şi art.148 alineatul 1 litera f şi 151 din Codul de procedură penală întrucât infracţiunea de trafic a victimei minore este de o gravitate sporită conferită de vârsta fragedă a victimei iar conceptul de ordine publică în sensul legii penale trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri cu impact imediat asupra ordinii publice şi impune o reacţie promptă a autorităţilor care să conducă la arestarea preventivă a inculpatei.

Prin încheierea penală nr. 4 din 17 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, în baza art.149/1 al.9 Cod procedură penală, ţinând seama de prev. art. 148 lit. f Cod procedură penală, cât şi de exigenţele CEDO, s-a respins solicitarea D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Oradea privind arestarea preventivă a inculpatei Ţ.Ţ.

S-a constatat că măsura reţinerii dispusă la data de 16.01.2013, ora 14:00 a încetat azi, data de 17.01.2013, ora 14:00 şi i s-a pus în vedere inculpatei că este liberă.

În baza art. 149 ind. 1 al. 12 rap. la art. 149 al. 11 ind. 1 Cod procedură penală, s-a dispus faţă de inculpată luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv mun. Oradea, jud. Bihor, cu excepţia deplasării ca urmare a citării în faţa organelor judiciare, ori cu excepţia aprobării date de organul judiciar.

În baza art. 145 al. 2 Cod procedură penală, durata măsurii preventive este de 30 zile, cu începere de la data de 17.01.2013, până la data de 15.02.2013 inclusiv. 

În baza art. 145 al. 11 lit. a, b, c, d şi al. 12 lit. c Cod procedură penală, s-a impus inculpatei ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

-să se prezinte la organul judiciar ori de câte ori este chemată;

-să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea – Poliţia Mun. Oradea - ori de câte ori este chemată, dar şi conform programului de supraveghere;

-să nu îşi schimbe locuinţele fără încunoştinţarea organului judiciar;

-să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

-să nu se apropie de persoana vătămată C.I.Ş., şi nici de numiţii M. F., H. L., L. M. şi S.M. A.,

I s-a pus în vedere inculpatei prev. art. 145 al. 22 şi 3 Cod procedură penală.

În baza art. 145 al. 21 Cod procedură penală, copia încheierii instanţei de fond s-a comunicat inculpatei, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpata, respectiv Poliţiei Mun. Oradea, Jandarmeriei Oradea, Serviciului Comunitar pentru eliberarea paşapoartelor Bihor, Inspectoratul Poliţiei de Frontieră Bihor, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse mai sus, cât şi pentru refuzul eliberării paşaportului sau, după caz, ridicării provizorii a paşaportului pe durata măsurii.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul Bihor a constatat că prin referatul întocmit de către D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Oradea, înregistrat în data de 17.01.2013 în dosar nr. 697/111/2013, s-a solicitat arestarea preventivă a inculpatei Ţ.Ţ., cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 13  al.1 şi 2 din L. 678/2001, constând în aceea că în cursul anului 2012 a racolat-o şi cazat-o pe C.I.Ş. - minoră în vârstă de 16 ani, pe care a supus-o exploatării, a ameninţat-o, obligând-o să practice prostituţia pe raza mun. Oradea, a jud. Bihor şi a jud. Cluj,  pentru a obţine în mod direct beneficii financiare.

Din declaraţiile părţii vătămate C.I.Ş. a rezultat că inculpata Ţ.Ţ. o cunoaşte pe aceasta de când victima minoră avea vârsta de 9-10 ani, fiind în relaţii de prietenie cu părinţii naturali ai acesteia, împrejurări în care inculpata a aflat că relaţiile dintre cei doi sunt tensionate, că urmează să divorţeze, că mama minorei s-a mutat în concubinaj cu un bărbat care o agresa pe minoră, că acesta a încercat să o agreseze inclusiv sexual, context în care inculpata s-a oferit să o cazeze pe minoră în locuinţa sa. În aceste împrejurări minora C.I.Ş. s-a mutat la locuinţa inculpatei în primăvara anului 2012 unde a locuit  până în toamna anului 2012. În această perioadă minora a fugit  de mai multe ori de la locuinţa inculpatei, a fost identificată de organele de poliţie, internată la Centrul de Minori, împrejurări în care inculpata  - cu sprijinul mamei naturale, au scos-o pe minoră de la Centrul de Minori şi  inculpata a dus-o din nou la domiciliul său, unde a continuat să o cazeze.

În referatul parchetului s-a mai arătat că în întreaga perioadă inculpata a obligat-o pe minora C.I.Ş. să întreţină relaţii sexuale cu diferiţi clienţi contra unor sume de bani, iar banii rezultaţi erau însuşiţi în totalitate de către inculpata Ţ.Ţ.. Clienţii erau racolaţi de regulă de inculpata Ţ.Ţ. care percepea sumele de bani de obicei 50 sau 100 de lei de la cetăţenii români sau 100 de euro de la cetăţenii străini, reprezentând contravaloarea actelor sexuale pe care la îndemnul inculpatei minora la întreţinea cu aceşti clienţi. 

Inculpata Ţ.Ţ. după ce convenea cu clienţii tariful şi locul unde urma să se consume actul sexual, percepea sumele de bani, o pregătea, o instruia şi îi cumpăra prezervative minorei, ameninţând-o că dacă rămâne însărcinată o va obliga să facă avort, iar dacă îi va spune prietenului minorei în persoana martorului L.M.R. că inculpata o obligă să întreţină acte sexuale cu diferiţi bărbaţi „ îi taie tendoanele” acestui martor. Inculpata o ameninţa de asemenea  că dacă refuză sau dacă spune cuiva că întreţine raporturi sexuale pentru bani şi diferite foloase în folosul inculpatei, inculpata va face în aşa fel încât minora C. I. să nu o mai vadă niciodată pe sora sa C.R. - minoră în vârstă de 3 ani, încredinţată mamei.

Inculpata Ţ.Ţ. o însoţea pe victima minoră pentru racolarea clienţilor şi la diferite terase situate în Băile Felix sau în zona Piatra Craiului, Bulz, Negreni, unde inculpata  racola clienţi, le făcea cu ochiul, intra în discuţii cu aceştia,  o oferea pe minoră ca să întreţină acte sexuale cu aceştia, după ce percepea tariful de 100 de lei/oră de la clienţii români sau 50 şi ulterior 100 euro de la cetăţenii străini, inculpata o trimitea pe minoră cu clienţii în pădure, ori în maşina clientului pentru întreţinerea relaţiilor sexuale cu aceştia.

Procurorul argumentează că a existat o împrejurare când, după ce mama minorei a refuzat să-şi dea acordul pentru ca minora să fie scoasă din Centrul de Minori, minora a fugit din acest centru şi, ştiind că la locuinţa mamei este agresată de concubinul acesteia, s-a deplasat la locuinţa inculpatei pe timp de noapte. Inculpata a  apelat la o prostituată - prietenă cu inculpata, în persoana numitei S.M.A. şi i-a cerut acesteia să o cazeze pe minoră pentru ca aceasta să nu fie depistată la domiciliul inculpatei şi i-a cerut să îi vopsească părul  din şaten închis în blond,  a doua zi însă a fost sfătuită de un prieten mai vechi de al inculpatei, în persoana martorului H.L. să o predea pe minoră organelor de poliţie, având în vedere statutul acesteia de minoră fugită din Centrul de Minori.

După reţinerea inculpatei martora C.A.L. - mama naturală a victimei minore a fost contactată de Ţ.S. - zisă R- fiica majoră  în vârstă de 26 de ani, a inculpatei Ţ.Ţ., precum şi de concubinul inculpatei, şi au ameninţat-o pe mama minorei şi au insistat ca mama naturală să le indice telefonul mobil al tatălui natural al minorei, la care în prezent minora se află, fiind reîncredinţată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă în 09.01.2013.

Prin rezoluţia din 27.09.2012 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de Ţ.Ţ., pentru săvârşirea infracţiunii de  trafic de minori, prev. de art. 13 alin. 1 şi 2 din Lg. 678/2001, iar prin ordonanţa din 16.01.2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatei Ţ.Ţ. pentru infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, inculpata a fost reţinută 24 de ore în baza ordonanţei din 16.01.2013, măsură care expiră la 17.01.2013 ora 14:00.

Faţă de materialul probator sus expus procurorul a apreciat că există probe certe care justifică presupunerea că inculpata a comis fapta penală de care este cercetată, fiind întrunite condiţiile impuse de art. 143 Cod penal.

Instanţa de fond, cu privire la temeiul arestării, a apreciat următoarele:

Cu privire la condiţia potrivit căreia lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta pericol pentru ordinea publică, instanţa de fond a apreciat că susţinerea nu este susţinută, nerezultând suficiente indicii legitime şi rezonabile în sensul art. 5 din CEDO potrivit cărora lăsarea ei în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Se observă că până la acest moment din probele administrate nu au fost evidenţiate indicii care să susţină existenţa pericolului pentru ordinea publică. Din probele administrate în dosarul de urmărire penală – aşa după cum este prezentat la acest termen de judecată – Tribunalul a reţinut că au rezultat indicii că inculpata a săvârşit fapta pentru care este cercetată, dar nu a rezultat în acelaşi sens suficiente indicii legitime şi rezonabile din care să se evidenţieze că privarea ei de libertate este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru împiedicarea săvârşirii unor alte infracţiuni.

Pericolul pentru ordinea publică nu este prezumat, el se stabileşte în funcţie de persoana fiecărui inculpat, de modul de acţiune, şi, în special de mobilul ce l-a determinat să comită fapta.

Instanţa de fond a împărtăşit opinia potrivit căreia orice infracţiune săvârşită prezintă pericol concret pentru opinia publică, însă a ţinut seama atât de principiile CEDO cât si de practica instanţelor de judecată din tară si din U.E., care admit principiul potrivit căruia arestarea este o măsură de excepţie.

Tribunalul Bihor, văzând recenta Hotărâre a CEDO în cauza  AFFAIRE CHESNE c. France, a reţinut că analiza oportunităţii luării măsurii preventive se face fără a ne îndepărta de simpla reţinere a unei stări de suspiciune, şi fără a trage concluzii categorice ce ar putea conduce la concluzia ca instanţa nu s-a limitat la o apreciere sumară a faptelor  ci a făcut aprecieri care au legătură mai degrabă cu existenta elementului de culpabilitate, de vinovăţie a inculpaţilor.

Tribunalul a apreciat că nu este admisă confundarea probelor pentru lămurirea chestiunilor legate de fondul cauzei penale cu cele care explică prezenţa sau absenţa pericolului pentru ordinea publică.

CEDO a condamnat presupunerea judecătorului potrivit căreia inculpatul, odată liber, va săvârşi alte fapte dată fiind conduita lui anterioară, presupunere evidenţiată în împrejurarea dezbaterii oportunităţii dispunerii arestării preventive.

Şansa reeducării şi reintegrării sociale este o presupunere mult mai rezonabilă şi acceptabilă din partea judecătorului, decât aceea privind conduita negativă viitoare a inculpatului.

Tribunalul, fără a analiza în cazul de faţă aspecte ce ţin de fondul acestuia, a constatat că din probele administrate la dosarul de urmărire penală rezultă că inculpata este caracterizată ca fiind un pericol pentru ordinea publică.

La dosar nu există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea inculpatei în libertate.

 Tribunalul a reţinut că nu au fost evidenţiate fapte concrete pe baza cărora să fi fost estimat riscul lăsării inculpatei în libertate, prin urmare nu au fost furnizate motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea reţinerii inculpatei în arest.

Inculpata are o manifestare gravă, pentru care este cercetată penal, urmând a suporta rigorile legii, în cazul în care va fi găsită vinovată.

Se pune însă întrebarea dacă, fiind la prima abatere, gravă de altfel, ţinând seama de comportamentul anterior, inculpata poate să fie cercetată în libertate, ori acest lucru s-ar putea realiza doar cu aceasta în stare de arest preventiv.

În cântărirea existenţei unui pericol din partea inculpatei instanţa de fond  a constatat că pericolul concret se raportează şi la posibilitatea şi disponibilitatea inculpatei la a săvârşi infracţiuni de acelaşi gen, ori în prezent minora nu se mai găseşte în întreţinerea inculpatei iar cercetările nu au relevat săvârşirea faptei în legătură cu alte persoane minore.

Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, stare generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă şi cu rezonanţă socială deosebită, sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.

Pericolul concret pentru ordinea publică reiese din circumstanţele reale ale comiterii faptelor ce prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Analizând oportunitatea arestării preventive prin prisma exigenţelor CEDO, instanţa de fond a apreciat că referirea la pericolul pentru ordinea publică este invocată în cauza de faţă de o manieră abstractă, prin urmare că nu se bazează pe probe, iar prezumţiile şi presupunerile nu sunt rezonabile.

Prin hotărârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sancţionat utilizarea excesivă a noţiuni de pericol pentru ordinea publică în situaţii abstracte.

Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că inculpatul a comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.

Curtea a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici, concluzionase că autorităţile judiciare nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate şi nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei.

În cauza Scundeanu c. România, situaţia este identică, autorităţile omiţând să indice probele concrete care indică existenţa unui pericol pentru ordinea publică care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat că instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost suficientă, iar simplul fapt că reclamantul era recidivist nu putea să justifice menţinerea sa în stare de arest.

Tribunalul Bihor a apreciat că argumentele Curţii sunt aplicabile în cauza de faţă cu privire la incidenţa art. 148 lit. f  Cod procedură penală.

Conform jurisprudenţei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza cărora arestarea preventivă este considerată ca justificată :

- pericolul de fugă din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, 1969) ;

- riscul ca acuzatul , odată pus în libertate să împiedice buna administrare a justiţiei (Wemhoff c. Allemagne, 1968),

- ori să comită noi infracţiuni (Matzenetter c. Autriche, 1969)

- existenţa unui pericol pentru ordinea publică (Letellier c. France, 1991).

Tribunalul a reţinut că starea de libertate constituie normalitate iar concluzia că lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică trebuie să se întemeieze pe convingerea - dată de tot materialul probator al cauzei - că inculpata, odată liberă, va săvârşi fapte cu conotaţie penală, se va sustrage cercetării judecătoreşti sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesuală penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constituţia României, de natură a răspunde şi exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

A raţiona în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpatei în condiţiile descrise mai sus (în prezent minora nu se mai găseşte în întreţinerea inculpatei iar cercetările nu au relevat săvârşirea faptei în legătură cu alte persoane minore), sau rezonanţa faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia şi că nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţa să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege menţionat, ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei prezumate nevinovată.

Tribunalul a reţinut că gravitatea faptelor şi rezonanţa socială negativă a acestora, aşa după cum au fost prezentate până la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existenţei unui pericol pentru ordinea publică pe care l-ar determina lăsarea inculpatei în libertate ci, dimpotrivă, acest pericol trebuie să rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în apărare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, soluţie inacceptabilă cât priveşte luarea unei hotărâri asupra libertăţii persoanei.

Conceptul de ordine publică în sensul legii penale trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.

În prezenta cauză conduita inculpatei nu este de natură a demonstra un pericol public.

Respectând exigenţele CEDO, prima instanţă a apreciat că nu se impune dispunerea arestării preventive a inculpatei, atât din perspectiva inexistenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică cât şi prin raportare la stadiul procedurii.

Potrivit aprecierilor Curţii, revine tribunalelor naţionale obligaţia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se consideră că prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publică (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).

Or, în cauza de faţă instanţa de fond a apreciat că acest aspect nu mai poate motivat rezonabil şi pertinent în aşa fel încât să reziste criticilor Curţii.

În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publică, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisă, fie la persoana inculpatei, fie la ambele.

Ţinând seama de exigenţele CEDO recent reiterate, instanţa de fond a apreciat că se impune luarea unei măsuri alternative prevăzute de lege, neprivativă de libertate, deoarece fapta la care s-a referit mai sus nu poate fi trecută cu vederea chiar dacă ele constituie o excepţie în viaţa inculpatei, iar conduita acesteia pe care înţelege să o adopte în societate nu prezintă pericol imediat, prin urmare nefiind justificată necesitatea protejării ordinii publice.

În aceste condiţii, lăsarea în libertate a inculpatei nu este de natură să provoace o stare de nesiguranţă şi nelinişte în rândul opiniei publice, aceasta putând fi cercetată în stare de libertate în continuare.

Instanţa de fond a apreciat că luarea unei măsuri alternative este o opţiune ce constituie şi un mijloc în favoarea inculpatei pentru cercetarea cu celeritate a cauzei. În cele din urmă s-a avut în vedere şi situaţia familială a acesteia, respectiv că are în întreţinere un copil minor.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a apreciat că au fost evidenţiate probe concrete pe baza cărora s-a estimat riscul lăsării inculpatei în libertate, prin urmare au fost furnizate motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea luării unei măsuri preventive alternative în cauză şi a dispus conform minutei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Oradea şi inculpata Ţ.Ţ..

 Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate ca fiind nelegală şi netemeinică şi a se dispune arestarea inculpatei pe o perioadă de 29 de zile.

În motivarea recursului s-a arătat că inculpata este cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori, constând în aceea că în cursul anului 2012 a racolat-o şi cazat-o pe victima minoră, a exploatat-o, a ameninţat-o şi a obligat-o să practice prostituţia pe raza judeţului Bihor şi a judeţului Cluj, pentru a obţine beneficii financiare. A mai arătat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 143 Cod procedură penală şi există temeiul de arestare prevăzut de articolul 148 litera f Cod procedură penală. A menţionat că infracţiunea ce i se reţine în sarcină inculpatei este de o gravitate deosebită, conferită şi de vârsta fragedă a victimei minore. Arată că din declaraţiile victimei, a martorilor audiaţi până în prezent, a mamei victimei rezultă că inculpata a comis infracţiunea ce i se reţine în sarcină.

Inculpata recurentă Ţ.Ţ., prin avocat,  a solicitat admiterea recursului, casarea şi modificarea hotărârii recurate în sensul de a se dispune, în baza articolului 140/3 alineatul 7 Cod procedură penală, revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

În motivarea recursului a arătat că nu sunt probe din care să rezulte că fapta a fost comisă de inculpată. A solicitat a se avea în vedere declaraţia victimei C în care aceasta arată că se prostitua de bună voie pentru unul „ C. grasu”. A considerat că în cauză ar fi vorba despre o infracţiune de proxenetism şi nicidecum de o infracţiune de trafic de persoane, sens în care a invocat decizia nr. 16/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în R.I.L unde aceasta reglementează arătând în mod expres diferenţa dintre cele două infracţiuni. A mai arătat că victima se prostituează din luna august 2012 şi abia în luna ianuarie 2013 se face propunere de arestare preventivă pentru inculpată. A menţionat că inculpata a primit victima în casa ei şi i-a oferit condiţii de creştere şi educare alături de copii ei, a dus-o la şcoală şi s-a îngrijit de situaţia şcolară a acesteia. A arătat că numitul L.M. era concubinul victimei. A considerat că inculpata nu prezintă pericol pentru ordinea publică, are 3 copii minori şi este bolnavă.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, conform prevederilor art.385/6 alin.2 Cod procedură penală şi art.385/14 Cod procedură penală, curtea constată următoarele:

Criticile formulate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I. I.C.O.T – Serviciul Teritorial Oradea, sunt fondate pentru următoarele considerente:

Pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului este necesar ca infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul să fie sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, să fie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 143 C.pr.pen. şi să fie incident cel puţin unul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen.

 Aşa cum a reţinut şi tribunalul, faţă de inculpată a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea de trafic de minori prev. de art. 13  al.1 şi 2 din L. 678/2001, constând în aceea că în cursul anului 2012 a racolat-o şi cazat-o pe C.I.Ş. - minoră în vârstă de 16 ani, pe care a supus-o exploatării, a ameninţat-o, obligând-o să practice prostituţia pe raza mun. Oradea, a jud. Bihor şi a jud. Cluj,  pentru a obţine în mod direct beneficii financiare.

În speţă infracţiunea săvârşită de inculpată este de o gravitate sporită, conferită de vârsta fragedă a victimei minore, lipsa totală de empatie faţă de traumele suferite de minoră de la o vârstă fragedă, aspecte cunoscute de inculpată, împrejurări de care inculpata a profitat.

În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea inculpatei în libertate, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, ordinea publică înseamnă între altele climatul social firesc care presupune funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora. Există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială ocrotite de articolul 1 din Cod de procedură penală, printre care se enumeră persoana, drepturile şi libertăţile ei ca urmare a lăsării în libertate a inculpatei, chiar prin reacţia declanşată în cadrul societăţii de fapta comisă.

Dacă justiţia nu ar acţiona prompt şi cu fermitate, ar putea încuraja şi alte persoane să săvârşească infracţiuni similare.

Cu privire la jurisprudenţa CEDO în această materie, trebuie învederat că în esenţă, Curtea a statuat în sensul că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor cu atât mai mult cu cât în speţă este implicată o victimă minoră.

Măsura arestării preventive a inculpatei se impune deoarece sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 143 Cod procedură penală – există probe şi indicii că inculpata ar fi comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, mijloacele materiale de probă existente la dosarul cauzei dovedind fără dubii acest lucru. Există temeiul de arestare prevăzut de articolul 148 alineatul 1 litera f Cod procedură penală, respectiv inculpata a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea ei în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Apoi, conceptul de ordine publică în sensul legii penale trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.

Un astfel de impact, imediat şi mediatic, există categoric în rândul opiniei publice şi impune o reacţie promptă a autorităţilor, care să conducă la arestarea preventivă a inculpatei, pentru înlăturarea temeri colective, dovedind că împotriva unor fapte periculoase, instituţiile statului acţionează în mod eficient, iar legea este aplicată cu hotărâre.

Prin urmare, curtea reţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a se dispune măsura arestării preventive a inculpatei.

Pentru aceste motive, curtea, în baza  art. 385/15 pct. 1 lit. "  b " Cod procedură penală va respinge ca nefondat recursul penal  declarat de inculpata Ţ.Ţ. împotriva încheierii penale nr. 4 /17.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bihor.

În baza art. 385/15  pct. 2 lit. d Cod procedură penală, curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Oradea împotriva încheierii penale nr. 4 /17.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care o va casa în totalitate şi rejudecând cauza,

1. În baza art. 136 alin. 5 C.pr.pen., art. 1491  C.pr.pen. cu referire la art. 146 C.pr.pen., art. 143 C.pr.pen. şi art. 148 alin.1 lit. f C.pr.pen. şi art. 151 C.pr.pen va admite propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Oradea şi va dispune arestarea preventivă a inculpatei Ţ.Ţ., pe o durata de 29 zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.

2. Împotriva inculpatei Ţ.Ţ. se va emite mandat de arestare preventivă conform art. 1491 alin. 12 C.pr.pen. cu referire la art. 146 alin. 10 C.pr.pen., 151 C.pr.pen. pe o durata de 29 zile, începând cu momentul punerii în executare a măsurii luate.

Va constata că inculpata a fost reţinută 24 ore în baza ordonanţei din 16.01.2013.

În baza art. 192 alin.2 C.pr.pen. va fi obligată inculpata recurentă să plătească  statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Domenii speta

Spete similare