Drept civil Acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi. Art. 6 alin. 1,2 din Legea nr. 10/2001

Decizie 1545 din 13.03.2013


DREPT CIVIL

Acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi.

Art. 6 alin. 1,2 din Legea nr. 10/2001

Acţiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile preluate abuziv. Categoria bunurilor mobile pentru care se acordă despăgubiri în temeiul acestei legi.

Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 -prin imobile în sensul legii se înţeleg terenurile cu sau fără construcţii, cu oricare din destinaţiile avute în vedere la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporarea în aceste construcţii.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 -măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Decizia civilă nr. 1545/2013-R 13 martie 2013

(dosar nr. 6814/111/2009)

Prin sentinţa civilă nr.92/C din 10 martie 2009, T.B. a respins acţiunea formulată de reclamanţii Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C. împotriva pârâţilor SC M. SA, C.L.de aplicare a legii 10/2001- P. M. O.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, conform art. 1 din Legea 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 se restituie în natura, în condiţiile legii, din actele de la dosar rezultând că reclamanţii solicită restituirea bunurilor din listele anexe depuse alăturat acţiunii, care sunt bunuri mobile.

Prima instanţă a reţinut că, legea nu cuprinde dispoziţii referitoare la bunurile mobile, într-o cauză similară ridicându-se excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii 10/2001, dat fiind că nu cuprinde dispoziţii în acest sens – Curtea Constituţională arătând clar că legea nu contravine prevederilor constituţiei, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a dispune numai cu privire la imobile.

Totodată s-a mai apreciat de tribunal că, reclamanţii au mai invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr.10/2001, arătând că potrivit acestui text legal,  prin imobile se înţeleg, terenurile cu sau fără construcţii cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcţii.

Din cuprinsul anexelor rezultând că este vorba despre bunuri mobile, materii prime, materiale e.t.c. care sunt bunuri mobile devenite imobile prin destinaţie, situaţie faţă de care, instanţa de fond a constatat că acţiunea este neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC Mioriţa SA care trebuia unită cu fondul pentru a verifica dacă deţine bunurile - nemaiinpunându-se a fi analizată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat apel reclamanţii: Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C.

Prin Decizia civilă nr.111/18 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis ca fondat apelul civil declarat  de reclamanţii Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C. - în contradictoriu cu intimaţii pârâţi,C. L. O. P. A.LEGII NR.10/2001, I.P.M. O. şi SC M.SA O., împotriva sentinţei civile nr.92/C din 10 martie 2009 pronunţată de T. B.,pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza la T. B., pentru o nouă judecare reţinând următoarele:

Legea nr.10/2001 a reglementat în art.1 alin.1 situaţia imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945-22.12.1989 şi a celor preluate în baza Legii nr.139/1940, imobile ce art.6 alin.1 modificat prin Legea nr.246/2005 le-a explicitat ca fiind terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare din destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.

Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 a instituit acordarea de măsuri reparatorii doar pentru bunurile imobile şi cele mobile devenite prin încorporare bunuri mobile, art.6 alin.2 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 stabilind că, măsurile reparatorii privesc şi utilajele, instalaţiile preluate de stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Ca urmare, Legea nr.10/2001 a prevăzut posibilitatea recuperării bunurilor mobile –devenite imobile prin încorporare, doar dacă mai există în natură, situaţie în care art.4 al.art.6 a stabilit că în situaţie când acestea sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, după stabilirea contravalorii acestora, va emite o decizie cu propunere de acordare despăgubiri.

Categoria bunurilor imobile, cuprinde potrivit codului civil –art.461 şi următoarele, pământul şi toate bunurile ce în mod natural sau artificial sunt încorporate pământului –clădirile, construcţiile, fabricile, conductele de apă, fiind imobile prin natura lor şi bunurile mişcătoare aşezate perpetuu asupra unui imobil- ornamentele, aparatele, uneltele, care, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi clasificate ca imobile prin destinaţie, cu scopul de-a fi considerate ca fiind accesorii ale imobilului respectiv.

În speţă, raportat la cele expuse, la dispoziţiile art.468 Cod civil, faţă de anexele întocmite cu ocazia naţionalizării, se poate reţine că o serie de bunuri –anexa, 2, 3, 7, 8, 9, 10, 11, 15 –pot fi considerate ca fiind imobile prin încorporare, în mod greşit astfel instanţa de fond le-a exclus de la aplicarea art.6 din Legea nr.10/2001.

Chiar dacă, mai arată instanţa de apel, pentru bunurile mobile redevenite imobile prin încorporare, nu este incidentă Legea nr.10/2001 şi nici pentru ce au fost clasate, înlocuite, distruse, se impunea disjungerea cererii privind acordarea despăgubirilor pentru acestea şi soluţionarea pe calea dreptului comun, respectiv prin aplicarea art.998 Cod civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, în contradictoriu cu instituţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice –art.3 pct.48 din H.G.nr.386/2007.

În decizia Curţii de Apel se mai arată că instanţa de fond nu a analizat care din bunurile mobile-pot fi calificate ca imobile prin încorporare, prin destinaţie, pentru a verifica incidenţa art.6 din Legea nr.10/2001, care din acestea mai există iar în măsura în care nu mai se găsesc la societatea privatizată şi pentru celelalte bunuri să dispună soluţionarea cererii de acordare despăgubiri, potrivit dispoziţiile dreptului comun

Faţă de toate cele expuse, nefiind analizat fondul cauzei, instanţa de apel în baza art.296, 297 alin.1 Cod procedură civilă, a admis ca fondat apelul, a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, urmând să se administreze toate probele necesare soluţionării juste, echitabile a litigiului, conform considerentelor reţinute mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 4433/C din 9 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 6814/111/2009, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii  Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C., în contradictoriu cu  pârâţii  SC M.SA, C. L. O. DE A. A L. 10/2001 şi I. P. M. O., ca neîntemeiată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin notificarea, înregistrată sub nr.524/N/7.08.2001 la Biroul Executorului judecătoresc –Puşcaş Eugen –filele 71-72 dosar fond, Ş. E. M. a solicitat în calitate de fiică a lui P. I. V. P., acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate de Stat în baza proceselor verbale de predare-preluare întocmite la 14 iulie 1948, fără a primi plăţi compensatorii sau despăgubiri.

Această notificare, ce a fost înregistrată la Comisia Locală de aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Municipiului Oradea, sub nr.567/2001 a fost transmisă la SC M. SA spre soluţionare, ca deţinător al bunurilor.

Legea nr.10/2001 a reglementat în art.1 alin.1 situaţia imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945-22.12.1989 şi a celor preluate în baza Legii nr.139/1940, imobile ce art.6 alin.1 modificat prin Legea nr.246/2005 le-a explicitat ca fiind terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare din destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.

Potrivit procesului-verbal din 14 iulie 1948, s-a preluat Fabrica de Piele şi atelier de curelărie, de către Ministerul Industriei, sens în care s-au întocmit mai multe anexe în care s-au specificat bunurile preluate cu aceea ocazie –anexele nr.1-18. Din cuprinsul acestora s-a  reţinut că s-au preluat bani, butoaie, baloane sticle, petrol, ulei, cuie, şpalţ, maşini, curele, piei, dulapuri, lămpi, birouri, maşini de scris, sobe, mese, aparate, prese, scule, cuţite, cleşti, dosare, semifabricate, produse fabricate etc., fără însă a reieşi că în schimbul acestora Statul Român ar fi plăti fostului proprietar vreo compensaţie materială.

Tribunalul a mai reţinut din actele de stare civilă, aflate în dosar fond –filele 13-19 că, antecesoarea apelanţilor –P.E.M. –căsătorită Ş., a fost fiica fostului proprietar P. I.V. P., iar apelanţii sunt copii acesteia, decedând la 23.09.2005, după formularea notificării.

Prin notificarea formulată antecesoarea reclamanţilor a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate de Stat în baza proceselor verbale de predare-preluare întocmite la 14 iulie 1948, specificând faptul că nu are pretenţii asupra terenului şi a fabricii propriu zise care a aparţinut numitului S.I. şi soţia S., deportaţi, tatăl său fiind doar chiriaşul acelui imobil.

Acest aspect a fost confirmat şi prin adresa nr. 64/1048 în care se arată că Întreprinderea de confecţiuni de Pielărie  din Oradea, str. Gutenberg nr. 4 a fost naţionalizată sub numele de T.S. iar Ion V. Popp este doar arendaşul acesteia. Ca atare nici un moment antecesorul reclamanţilor nu a fost proprietarul imobilului din litigiu şi ca atare apare s-a apreciat a fi surprinzătoare susţinerea acestora din cuprinsul concluziilor scrise prin care solicită restituirea şi a construcţiilor, respectiv a fostei fabrici. Oricum pe lângă aspectul arătat mai sus o astfel de solicitare formulată după închiderea dezbaterilor nu poate fi reţinută şi analizată de instanţă.

Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 a instituit acordarea de măsuri reparatorii doar pentru bunurile imobile şi cele mobile devenite prin încorporare bunuri mobile, art.6 alin.2 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 stabilind că, măsurile reparatorii privesc şi utilajele, instalaţiile preluate de stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Ca urmare, Legea nr.10/2001 a prevăzut posibilitatea recuperării bunurilor mobile –devenite imobile prin încorporare, doar dacă mai există în natură, situaţie în care art.4 al.art.6 a stabilit că în situaţie când acestea sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, după stabilirea contravalorii acestora, va emite o decizie cu propunere de acordare despăgubiri.

De asemenea, categoria bunurilor imobile, cuprinde potrivit codului civil –art.461 şi următoarele, pământul şi toate bunurile ce în mod natural sau artificial sunt încorporate pământului –clădirile, construcţiile, fabricile, conductele de apă, fiind imobile prin natura lor şi bunurile mişcătoare aşezate perpetuu asupra unui imobil- ornamentele, aparatele, uneltele, care, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi clasificate ca imobile prin destinaţie, cu scopul de-a fi considerate ca fiind accesorii ale imobilului respectiv.

Totodată, în ceea ce priveşte aceste imobile prin destinaţie, art. 468 C. civ. prevede că „ Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie.” Astfel sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul şi exploatarea fondului  . Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu, art. 469 C. civ . prevăzând că „ Proprietarul se presupune că a aşezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sânt întărite cu ghips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora, sau fără a strica sau deteriora partea fondului către care sânt aşezate.”

După cum se poate observa, din redactarea textelor, pentru a fi în prezenţa „ imobilului prin destinaţie „ este nevoie pe de o parte, să existe un raport de accesorietate, fizică sau voliţională, între bunul mobil şi cel imobil  prin natura lui  la care serveşte şi, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.

Ca atare, tribunalul a reţinut că, în speţă, astfel cum s-a arătat, antecesorul reclamanţilor nu a fost nici un moment proprietarul imobilului – fabrică şi prin urmare nu suntem în prezenta - imobilului prin destinaţie- nefiind îndeplinite disp. Art. 468, 469 C. civ. astfel că nu s-a putut reţine ca o serie de bunuri să poată fi considerate ca fiind imobile prin destinaţie, şi supuse alicării art.6 din Legea nr.10/2001.

Chiar dacă, pentru bunurile mobile, redevenite imobile prin încorporare, nu este incidentă Legea nr.10/2001 şi nici pentru cele ce au fost clasate, înlocuite, distruse, nimic nu împiedică părţile să solicite acordarea despăgubirilor pentru acestea şi soluţionarea pe calea dreptului comun, respectiv prin aplicarea art.998 Cod civil .

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că nu se putea opta pentru soluţia disjungerii cererii privind acordarea despăgubirilor pe calea dreptului comun pentru anumite bunuri întrucât procedând în acest mod şi făcând astfel o selecţie a bunurilor ce intră sub incidenţa unuia sau a altui act normativ, toate acestea ar fi echivalat cu o antepronunţare.

Totodată incidenţa uneia sau a altei legi, cum ar fi şi a Legii 221/2009 invocată în final de reclamanţi ar putea atrage atât competenţe diferite în funcţie şi de valoarea bunurilor cât şi căi de atac diferite, actele normative reglementând situaţii juridice cu totul diferite.

Faţă de toate cele expuse, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acţiunea motiv pentru care a respins-o ca atare.

Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Ş.M. înregistrat la instanţă la data de 10 mai 2012 solicitând modificarea sentinţei cu consecinţa admiterii acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a reţinut că, Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 111/18.06.2009, a prevăzut posibilitatea recuperării bunurilor mobile, motiv pentru care a dispus casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.

A subliniat că s-a demonstrat în faţa instanţei faptul că, potrivit procesului-verbal din 14 iulie 1948 s-au preluat o serie de bunuri, sens în care s-au întocmit anexele 1-18.

De asemenea, s-a arătat că a făcut dovada calităţii de descendent al fostului proprietar P.I.V.,  anexând la dosar şi notificarea depusă prin executorul judecătoresc.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Hotărârea a mai fost recurată şi prin recursul înregistrat la T. B. la data de 13 iunie 2012, de către reclamanţii Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C., solicitându-se în principal casarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare la aceiaşi instanţă în vederea expertizării şi a bunurilor imobile ce fac obiectul prezentului dosar, iar în  subsidiar s-a solicitat casarea sentinţei, iar în urma rejudecării să se dispună admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri legale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate şi expertizate în raportul de expertiză în sumă de 102.121 lei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul P. M. O. s-a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta Ş.M.

Acesta a arătat că în cauză s-a efectuat o expertiză tehnică a bunurilor mobile care a evidenţiat că,  bunurile solicitate nu au devenit imobile prin încorporare, astfel că nu au incidenţă prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, s-a stabilit faptul că bunurile solicitate nu mai există, evaluarea fiind efectuată potrivit fişelor de preluare, majoritatea fiind piese de mobilier şi obiecte folosite în procesul de prelucrare a pielii.

Bunurile solicitate nu au devenit imobile prin încorporare, nici nu au fost imobile prin încorporare şi nici nu au fost preluate odată cu imobilul, fiind distruse.

În continuare intimatul a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, subliniind că, chiar dacă bunurile ar fi făcut obiectul  Legii nr. 10/201, calitatea procesuală pasivă cu privire la acordarea despăgubirilor o are C.C. pentru S.D., fiind aplicabile dispoziţiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Intimata SC M.SA prin întâmpinare a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului înregistrat la data de 10 mai 2012, în temeiul prevederilor art. 302 ind. 1 şi art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, subliniind că simpla nemulţumire a părţii cu privire la sentinţa atacată nu este suficientă pentru a o modifica.

S-a mai invocat tardivitatea recursului înregistrat la data de 13.06.2012, în conformitate cu prevederile art. 303 alin. 1 şi 2 şi art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, precum şi inadmisibilitatea recursului, susţinând că recursul nu e o cale de atac devolutivă, neputându-se face o nouă judecată a fondului.

Pe fond a arătat că recursul e nefondat invocând expertiza efectuată în cauză prin care expertul arată că bunurile pentru care s-a cerut expertizarea nu mai există, iar recuperarea bunurilor mobile devenite imobile prin încorporare este posibilă numai în cazul în care  acestea există şi pot fi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi.

Examinând recursurile declarate în cauză instanţa a constatat  următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii Ş.G., Ş. M. T., Ş.T., A. C., înregistrat la T.B. la data de 13 iunie 2012, s-a apreciat  a fi fondată excepţia de tardivitate invocată de intimata SC M.SA, recursul fiind declarat cu depăşirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, hotărârea de fond fiind comunicată cu aceştia la data de 26.04.2012, respectiv 27.04.2012.

Excepţia de nulitate a recursului declarat de recurenta Ş. M., invocată de aceiaşi intimată, s-a constatat a fi nefondată, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă potrivit căruia recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, curtea a reţinut că în mod corect  prima instanţă a conchis faptul că pentru bunurile mobile solicitate nu se pot obţine despăgubiri în baza legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii putându-se stabili pentru bunurile mobile preluate abuziv doar în cazurile reglementate limitativ în cuprinsul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, reglementări care sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile prin destinaţie, aşa cum sunt ele definite de art. 468 alin. 1 din fostul Cod civil, adică imobile prin natura lor, însă dată fiind destinaţia, stabilită de proprietar, legea le declară imobile.

Referitor la aceste bunuri, s-a reţinut că în mod judicios prima instanţă a reţinut faptul că pentru a fi calificate ca imobile prin destinaţie se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume, să existe un raport de  accesorietate, adică de afectare, între aceste bunuri şi imobilul prin natura lui la care servesc, iar pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile pct. 6.2 lit. a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007, care prevăd că odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar.

De asemenea, s-a mai reţinut că pentru a deveni incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se cer a fi îndeplinite anumite condiţii, cumulativ şi anume ca utilajele şi instalaţiile să fie preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, respectiv ca utilajele şi instalaţiile să existe la momentul intrării în vigoare a legii, adică să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.

În speţă s-a reţinut a nu fi îndeplinite însă aceste cerinţe, în primul rând pentru că antecesorul reclamanţilor nu a avut calitatea de proprietar al imobilului în sine (fabrica de pielărie), fiind doar un arendaş al acesteia, iar pe de altă parte, potrivit expertizei efectuate în cauză nici unul din bunurile mobile în discuţie nu mai există, expertul procedând la evaluarea bunurilor potrivit descrierii din acţiune şi din listele de inventariere.

În ceea ce priveşte îndrumările cuprinse în decizia de desfiinţare nr. 111/A/2009 a Curţii de Apel Oradea, în sensul dispunerii soluţionării cererii de acordare de despăgubiri, potrivit dreptului comun pentru bunurile care nu pot fi încadrate în prevederile art. 6 din Legea nr. 10/2001 este de precizat că, într-adevăr la data pronunţării hotărârii respective practica Curţii de Apel Oradea era în sensul admisibilităţii acţiunilor în despăgubiri îndreptate pe calea dreptului comun împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, practică care a fost însă reconsiderată urmare a pronunţării deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe în sensul inadmisibilităţii acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv şi imposibil de restituit în natură, şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceiaşi convenţie, respectiv al lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 al. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împrejurarea că decizia mai sus arătată se referă la bunurile imobile, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă, problema de drept în discuţie fiind similară, singura deosebire constă în natura bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, raţionamentul fiind aşadar identic.

Referitor la solicitarea de a se dispune restituirea şi a imobilului, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut de asemenea faptul că această cerere a fost formulată tardiv, respectiv în cuprinsul concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor, iar în cuprinsul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, au fost solicitate măsuri reparatorii doar pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat în baza proceselor verbale de preluare din 14 iulie 1948 antecesoarea reclamanţilor, menţionând că nu are nici o pretenţie asupra terenului şi a fabricii propriu-zise care a aparţinut numiţilor S.I. şi S., tatăl său fiind doar chiriaşul imobilului în care a desfăşurat activitate de confecţii pielărie.

Aşadar, faţă de cele anterior expuse, neputând fi reţinute criticile invocate la adresa hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă s-a respins recursul ca nefondat, fiind menţinută ca legală şi temeinică hotărârea recurată.