Acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale întemeiată pe dispoziţiile articolului 138 din legea nr. 85/2006.

Curtea reţine că,  în raport de dispoziţiile art.138 alin.1 si 3, art.140, art.142 din Legea insolvenţei, cererea  de atragere a răspunderii patrimoniale nu poate fi formulata decât până la închiderea procedurii ulterior acestui moment fiind posibila doar executarea silita a hotărârii pronunţate în temeiul art.138 din lege.

- Art.138, articolul 139, articolul 140 şi articolul 142 din Legea nr.85/2006

De la momentul închiderii procedurii 05.12.2012, judecătorul sindic a fost descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, aşa încât nu mai poate dispune asupra unei cererii întemeiate pe dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, iar părţile nu mai au dreptul de a sesiza judecătorul sindic cu soluţionarea vreunei cereri specifice procedurii de insolvenţă, după închiderea procedurii.

 Faţă de dispoziţiile art.140 din Legea nr.85/2006 intrată în vigoare la 20.07.2006 , conform cărora sumele depuse potrivit art.138 alin.1 vor intra în averea debitoarei şi vor fi destinate acoperirii pasivului, Curtea arată că acţiunea având ca obiect răspunderea patrimonială a administratorilor societăţii debitoare trebuie formulată în cadrul procedurii prevăzute de legea insolvenţei pentru realizarea scopului acestei proceduri şi având în vedere destinaţia sumelor de bani ce ar fi obţinute prin exercitarea acestei acţiuni.

Nici dispoziţiile art.138 alin.5 din lege nu vin în contradicţie cu această interpretare , deoarece aceste dispoziţii reglementează doar judecarea separată a cererii introdusă în temeiul alin.1, dar nu oferă posibilitatea formulării unei asemenea cereri , oricând după închiderea procedurii.

Împrejurarea ca potrivit art.139 din Legea insolvenţei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscuta sau trebuia cunoscuta persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii nu reprezintă un argument legal care sa conducă la concluzia ca această cerere poate fi formulata si după închiderea procedurii.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.285 din 07.02. 2013)

 Deliberând asupra recursului civil constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8585/ 10.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă a fost admisă cererea lichidatorului judiciar L.L.R. SPRL împotriva pârâţilor S. A. şi F. G. în calitate de administratori ai SC N. P. E. SRL ; au fost obligaţi pârâţii S. A. şi F. G.  să suporte din averea personală pasivul debitoarei SC N. P. E. SRL în cuantum de 236.242,72 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie judecătorul sindic a reţinut:” Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile generale (existenţa unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăţie. Pe lângă condiţiile generale, art. 138 prevede şi condiţii speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârşit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere.

Din informaţiile furnizate de ORC Bucureşti şi din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâţii S. A. şi F. G au fost asociaţi şi administratori ai debitorului SC N. P. E. SRL.

În ceea ce priveşte societatea debitoare, faţă de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvenţă şi declanşarea procedurii prevăzută de lege.

În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanţelor pe care acesta le au faţă de debitoare.

Faptele ilicite săvârşite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)-g) ale art.138 din lege.

Din formularea textului alin.1 al art.138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi orice altă persoană „care a cauzat”  starea de insolvenţă prin una din faptele enumerate.

Lichidatorul judiciar face o analiză economico financiară profesionistă care scoate la iveală modul cum pârâţii au reuşit să folosească averea debitorului pentru sine sau în folosul unui terţ.

Astfel, conform datelor înregistrate bilanţier rezultă că administratorul statutar a ridicat sume importante cu titlu de avans spre decontare din casieria societăţii, sume ce nu au fost justificate pe parcursul mai multor ani. Astfel, în anul 2007 înregistrările în casă şi conturi la bănci care arată disponibilităţi băneşti ale societăţii în suma de 237.115 lei, în anul 2008 lichidităţile erau de 30.986 lei, iar la 31.12.2009 disponibilităţile băneşti înregistrau valoarea de 39.895 lei. în realitate, aceste sume sunt evidenţiate doar contabil, fără să se regăsească fizic în trezoreria societăţii. Până la 31.12.2009 sumele nu au fost recuperate de la titularul avansului spre decontare, aspect esenţial ce a condus la incapacitatea de plată a societăţii.

De asemenea, conform celor înscrise în Raportul asupra cauzelor întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59, cauzele stării de incapacitate de plată ale debitoarei au fost generate de intenţia administratorilor statutari, pârâţi în prezenta cauză, de a sustrage de la controlul creditorilor actele şi faptele de comerţ înfăptuite, de a se sustrage de la orice fel de răspundere în raport cu prejudiciile create statului prin creditorii înscrişi la masa credală.

Astfel, aceştia nu solicitat aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, au data dovadă de lipsă de interes pentru încasarea sumelor cuvenite societăţii, precum şi blocarea unor sume importante în stocuri, acţiuni cu impact negativ asupra lichidităţii societăţii şi implicit asupra capacităţii de plată a acesteia, au angajat cheltuieli peste nivelul veniturilor totale ceea ce a determinat pierderi financiare şi implicit diminuarea lichidităţilor băneşti, toate imputabile administratorilor statutari pârâţi în prezenta cauză.

În Raportul asupra cauzelor lichidatorul judiciar a indicat drept vinovat de starea de incapacitate de plată a debitoarei pe pârâţii S. A. şi F. G

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceştia au cauzat ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care capătă în această situaţie unele conotaţii speciale.

Faptele enumerate în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Lichidatorul a afirmat şi dovedit că pârâţii se fac vinovaţi de fapta prevăzută de art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, deoarece a utilizat fondurile debitoarei în interesul lor său sau al unui terţ.

Examinând incidenţa acestui text de lege, judecătorul sindic apreciază că atât timp cât în bilanţul semnat de pârâţi există disponibilităţi băneşti de 39.895 lei şi stocuri de mărfuri de 277.969 lei, lipsa lor în fapt, coroborată cu nedovedirea modalităţii ieşirii lor din patrimoniu are semnificaţia folosirii lor de către pârâţi în interes personal sau al unui terţ.

Lipsa documentelor contabile, ulterior datei de 31.12.2009, când a fost întocmită ultima raportare contabilă coroborată cu imposibilitatea identificării în fapt a bunurilor, este de natură să nască prezumţia folosirii acestora într-un alt interes decât cel societar.

Potrivit art. 1199 C.civ., „prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

Este cunoscut că în patrimoniul debitoarei erau disponibilităţi băneşti de 39.895 lei şi stocuri de mărfuri de 277.969 lei, după cum este cunoscut şi că în patrimoniul societăţii falite nu au fost identificate bunuri sau sume de bani, iar cele două autoturisme aflate încă în patrimoniul debitorului la data de 21 iulie 2011, aşa cum rezultă din adresa nr.257577/SPC emisă de SPCRPCIV, nu au fost predate lichidatorului judiciar.

Aceste fapte cunoscute, coroborate cu lipsa înregistrărilor contabile ulterior datei de 31.12.2009, referitor la destinaţia pe care au avut-o aceste bunuri, în care să fie expusă modalitatea de ieşire din patrimoniu, sunt de natură să nască prezumţia folosirii lor în alt interes decât cel societar.

În această ordine de idei, judecătorul sindic subliniază că doar pârâtul ar fi putut proba modalitatea în care sumele de bani au ieşit din patrimoniul falitei şi că, din punct de vedere procedural, nu este legal să se impună lichidatorului să administreze o asemenea dovadă - aceasta fiind, de altfel, imposibil de administrat, atât timp cât nu se poate face proba faptului negativ, ci doar a celui pozitiv contrar.

Reţinând, aşadar, că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a depune la organul fiscale raportările contabile ulterior datei de 31.12.2009, dar şi că o asemenea împrejurare, care se coroborează cu imposibilitatea identificării în fapt a bunurilor dobândite cu sumele din conturile debitoarei, naşte prezumţia folosirii acestora într-un alt interes decât cel societar, judecătorul sindic constată că în sarcina pârâţilor se întrunesc faptele prevăzute de art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Aceste fapte au determinat apariţia stării de insolvenţă, legătura de cauzalitate fiind dată de nerespectarea de către pârâţi a unui plan de afaceri, care presupunea ca în patrimoniul societăţii să se regăsească principalele sale valori şi mijloace pentru a-şi putea continua activităţile comerciale curente şi să-şi achita obligaţiile; doar un astfel de plan, riguros urmărit, ar fi fost de natură să asigure continuarea unei activităţi profitabile.

Rămâne în discuţie doar nivelul pasivului până la care urmează să fie angajată răspunderea pârâţilor care nu poate fi decât cel înscris în tabelul definitiv, adică suma de 236.242,72 lei, datorată către cinci creditori.

În aceste condiţii instanţa va admite cererea lichidatorului judiciar L.L. R. SPRL şi va obliga pârâţii S. A. şi F. G să suporte din averea personală pasivul debitoarei SC N. P.E. SRL în cuantum de 236.242,72 lei.”

Împotriva acestei sentinţe şi împotriva încheierii pronunţată de judecătorul sindic în data de 04.05.2012 au formulat recurs pârâţii S. A. şi F. G. solicitând recalificarea căii de atac ca fiind apel, admiterea cererii, anularea sentinţei civile nr. 8585/10.09.2012; anularea încheierii din 04.05.2012 cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de atragere a răspunderii materiale a pârâţilor; în subsidiar, în cazul respingerii excepţiei inadmisibilităţii, respingerea cererii de atragere a răspunderii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac au arătat în esenţă, că cererea de atragere a răspunderii a fost formulată de către lichidator ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a dispus închiderea procedurii ceea ce face ca această cerere să fie inadmisibilă.

În ceea ce priveşte soluţia judecătorului sindic de obligare a pârâţilor să suporte pasivul în cuantum de 236.242,72 lei recurenţii au arătat că în cauză nu a fost dovedită existenţa cumulativă a celor patru elemente ale răspunderii civile delictuale.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin.1 , art. 12 din Legea nr. 85/2006, art. 138 din Legea nr. 85/2006, art. 1169 şi art. 1999 C.civ., art. 14 alin.2 C.civ., art. 6 coroborat cu art. 136 şi art. 140 din Legea nr. 85/2006.

La termenul de judecată din data de 10.01.2013 instanţa a respins cererea de recalificare a căii de atac pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă de la acel termen de judecată.

Analizând hotărârea atacată şi încheierea din data de 04.05.2012, prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Prin încheierea din data de 04.05.2012 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de atragere a răspunderii, judecătorul sindic  reţinând  că în art. 139 din Legea nr. 85/2006 nu se arată dacă trebuie introdusă acţiunea înainte de închiderea procedurii şi nici dacă poate fi promovată în termenul de prescripţie, după închiderea procedurii.Cum legea nu distinge, raportat la momentul închiderii procedurii, când poate fi introdusă cererea prevăzută de art. 138, ci prevede doar un termen de prescripţie în care cererea trebuie introdusă, nici judecătorul nu trebuie să distingă.

Prin sentinţa civilă nr. 9272/05.12.2012 Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a Comerciala a dispus închiderea procedurii debitoarei în temeiul art.131 din Legea insolvenţei, precum si radierea societăţii din Registrul Comerţului.

Din analizarea actelor dosarului de faliment se reţine că pe parcursul procedurii de lichidare judiciară judecătorul sindic nu a fost sesizat cu o cerere privind angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere. Tribunalul a fost sesizat de către lichidatorului judiciar L.L.R. SPRL cu  o cerere pentru angajarea răspunderii administratorilor, ulterior închiderii procedurii de faliment, respectiv la data de 06.12.2012.(f.1 dosar 2693/3/2011/a1), ulterior închiderii procedurii.

Curtea reţine că,  în raport de dispoziţiile art.138 alin.1 si 3, art.140, art.142 din Legea insolvenţei, cererea  de atragere a răspunderii patrimoniale nu poate fi formulata decât până la închiderea procedurii ulterior acestui moment fiind posibila doar executarea silita a hotărârii pronunţate în temeiul art.138 din lege.

De la momentul închiderii procedurii 05.12.2012, judecătorul sindic a fost descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, aşa încât nu mai poate dispune asupra unei cererii întemeiate pe dispoziţiile art.138 din Legea nr.85/2006, iar părţile nu mai au dreptul de a sesiza judecătorul sindic cu soluţionarea vreunei cereri specifice procedurii de insolvenţă, după închiderea procedurii.

 Faţă de dispoziţiile art.140 din Legea nr.85/2006 intrată în vigoare la 20.07.2006 , conform cărora sumele depuse potrivit art.138 alin.1 vor intra în averea debitoarei şi vor fi destinate acoperirii pasivului, Curtea arată că acţiunea având ca obiect răspunderea patrimonială a administratorilor societăţii debitoare trebuie formulată în cadrul procedurii prevăzute de legea insolvenţei pentru realizarea scopului acestei proceduri şi având în vedere destinaţia sumelor de bani ce ar fi obţinute prin exercitarea acestei acţiuni.

Nici dispoziţiile art.138 alin.5 din lege nu vin în contradicţie cu această interpretare , deoarece aceste dispoziţii reglementează doar judecarea separată a cererii introdusă în temeiul alin.1, dar nu oferă posibilitatea formulării unei asemenea cereri , oricând după închiderea procedurii.

Împrejurarea ca potrivit art.139 din Legea insolvenţei, acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care a fost cunoscuta sau trebuia cunoscuta persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţa, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii nu reprezintă un argument legal care sa conducă la concluzia ca această cerere poate fi formulata si după închiderea procedurii.

Sigur că în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art.139 din Legea insolvenţei aceasta cerere poate fi formulata oricând, însa condiţia care trebuie îndeplinită aceea ca procedura sa nu se fi închis, întrucât, aşa cum s-a menţionat, după închiderea procedurii legea prevede doar posibilitatea executării silite a hotărârii obţinute în temeiul art.138 din lege.

Pentru acestea considerente, constată întemeiat recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 04.05.2012; în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin.1, 3 C.proc.civ. va admite recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă pronunţată în data de 04.05.2012, va modifica în tot încheierea recurată în sensul că va admite excepţia inadmisibilităţii cererii.

Pe cale de consecinţă a admis recursul formulat împotriva sentinţei civilă nr. 8585/ 10.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a modificat în tot în sensul că a respinge cererea ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare