Încetarea contractul individual de muncă.

DOMENIU  Raporturi de muncă.

Încetarea contractul individual de muncă. Restituirea garanţiei constituite de salariat. Condiţii.  Actualizarea cu indicele de inflaţie.

-Codul muncii, art. 65

-Legea nr. 22/1969, art. 10 şi urm.

Întrucât salariata nu a produs nicio pagubă în gestiune, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.22/1969, la data încetării raporturilor de muncă, angajatorul trebuia să-i restituie garanţia reţinută şi dobânda aferentă.

Având în vedere dispoziţiile art.15  şi art. 16 din Legea nr. 22/1969, angajatorul obligaţia de restituire a garanţiei în termen de cel mult 10 zile prin predarea carnetului de consemnare a garanţiei împreună cu comunicarea către unitatea bancară unde este consemnată garanţia, restituirea garanţiei nefiind condiţionată de depunerea vreunei cereri din partea salariatului.

Cum garanţia nu a fost consemnată la o unitate bancară pentru a fi acordată dobânda bancară, conform legii, recurenta trebuia să o restituie actualizată cu indicele de inflaţie, cum corect a statuat tribunalul.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI  - SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE,  DECIZIA NR. 5216

din 04.10.2012)

Prin sentinţa civilă nr.722 din data de 03.04.2012, Tribunalul Teleorman - Secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal - Completul specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâta S.C. A.I.R. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei rezultate din actualizarea cu indicele de inflaţie a garanţiei de 2.415 lei pentru perioada 26.07.2011 – 30.03.2012 şi a unei compensaţii egale cu un salariu lunar, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit carnetului de muncă, reclamanta a fost angajata pârâtei începând cu data de 02.11.2004, iniţial în funcţia de impiegat mişcare, iar ulterior casier bilete, până la data de 26.07.2011 când contractul individual de muncă al reclamantei a încetat din iniţiativa pârâtei, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art.65-67 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii.

Potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.22/1969,  gestionarul are obligaţia de a constitui o garanţie în numerar, iar art.16 alin.1 prevede că garanţia în numerar şi dobânda aferentă pot fi ridicate de către gestionar la încetarea contractului său de muncă.

La data încetării raportului de muncă, pârâta nu a restituit reclamantei suma reprezentând garanţia, aceasta notificând-o la data de 16.02.2012, prin intermediul executorului judecătoresc.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, respectiv  adresa nr.1541/21.03.2012 şi dispoziţia de plată anexată la filele 18-19-dosar fond, aceasta a restituit  reclamantei garanţia abia la data de 24.03.2012.

Conform art.16 alin.1 din Legea nr.22/1969, la data încetării raporturilor de muncă, societatea pârâtă trebuia să-i restituie reclamantei garanţia reţinută şi dobânda aferentă.

Întrucât la data de 24.03.2012 pârâta a restituit reclamantei doar garanţia, nu şi dobânda aferentă, Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită la plata sumei rezultate din actualizarea cu indicele de inflaţie a garanţiei de 2.415 lei pentru perioada 26.07.2011 – 30.03.2012.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, tribunalul a reţinut că, potrivit art.78 alin.1 din Contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2011, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr.2895/29.12.2006, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, prevederile alin.1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Întrucât reclamanta a fost concediată la data de 26.07.2011 în temeiul art.65-67 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, era îndreptăţită, potrivit art.78 din Contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2011, să primească, pe lângă drepturile cuvenite la zi, şi compensaţia în cuantum de cel puţin un salariu lunar, compensaţie pe care pârâta nu i-a acordat-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta, criticând-o pentru nelegalitate.

S-a arătat că garanţia constituită de reclamantă i-a fost restituită în data de 30.03.2012, conform dispoziţiei de plată.

În ceea ce priveşte compensaţia egală cu un salariu lunar, aceasta nu i-a fost achitată datorită faptului că societatea nu şi-a asumat această obligaţie în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în cazul concedierilor individuale sau colective, după caz, şi nici nu este de acord să o achite pentru motivele care au stat la baza concedierii pe motive ce nu au ţinut de persoana intimatei, respectiv blocajul financiar, raportul economic al societăţii din care rezultă scăderea veniturilor, limitarea posibilităţilor dezvoltării proiectelor care să permită încasarea de noi venituri şi evaluarea situaţiei previziunilor pentru anul 2011, comparativ cu planificările estimate pentru anul în curs, din care rezultă un număr necesar mai mic de comenzi decât cel bugetat.

Nu s-au solicitat probe  noi în calea de atac a recursului.

Examinând sentinţa atacată, sub aspectul criticilor aduse, încadrate potrivit art. 306 alin.3 în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar şi din perspectiva art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat nefondat recursul.

Prin motivul de recurs formulat încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurenta critică sentinţa atacată, susţinând că este nelegală pe considerentul că prima instanţă a aplicat greşit legea.

În limitele motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit norma juridică aplicabilă.

Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului le dă o greşită interpretare.

Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză, prima instanţă pronunţând sentinţa atacată cu interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art.16 alin.1 din Legea nr.22/1969, art.241  litera d din Codul Muncii, art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă. 

Curtea a avut în vedere că intimata a fost angajata recurentei în funcţia de casier până la data de 26.07.2011, când a operat încetarea contractului său individual de muncă, în baza art.65 Codul Muncii pentru motive neimputabile salariatului. Fiind angajată pe postul de casier, reclamanta a avut şi calitatea de gestionar, motiv pentru care potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.22/1969 i s-a constituit o garanţie în numerar, echivalentul a 10% din salariul brut de încadrare, garanţia materială constituită fiind în cuantum de 2415 lei,la data încetării raporturilor de muncă.

Reclamanta nu a produs nicio pagubă în gestiune, sens în care, potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.22/1969, la data încetării raporturilor de muncă, societatea pârâtă trebuia să-i restituie garanţia reţinută şi dobânda aferentă.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, aceasta a restituit reclamantei garanţia la data de 24.03.2012, doar ulterior sesizării instanţei.

Întrucât la data de 24.03.2012 pârâta a restituit reclamantei doar garanţia, Tribunalul legal a constatat că reclamanta este îndreptăţită la plata sumei rezultate din actualizarea cu indicele de inflaţie a garanţiei de 2.415 lei pentru perioada 26.07.2011 – 30.03.2012.

Au fost avute în vedere în acest sens şi dispoziţiile art.15  şi art. 16 din Legea nr. 22/1969.

Apărarea recurentei în sensul că restituirea garanţiei urma să se realizeze în termen de 6 luni, pe bază de cerere scrisă, nu a fost primită, întrucât contravine dispoziţiilor legale aplicabile cauzei anterior precizate, ce impun obligaţia de restituire a garanţiei în termen de cel mult 10 zile prin predarea carnetului de consemnare a garanţiei împreună cu comunicarea către unitatea bancară unde este consemnată garanţia, restituirea garanţiei nefiind condiţionată de depunerea vreunei cereri din partea salariatului.

Cum garanţia nu a fost consemnată la o unitate bancară pentru a fi acordată dobânda bancară, conform legii, recurenta trebuia să o restituie actualizată cu indicele de inflaţie, cum corect a statuat tribunalul.

S-a constatat că, în cauză, pârâta este în culpă pentru neacordarea garanţiei. Totodată, potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit-o în genere acesta şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, în mod justificat s-a solicitat şi s-a acordat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.

Neîntemeiată este şi a doua critică de recurs. Potrivit art.78 alin.1 din Contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2011, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei cu nr.2895/29.12.2006, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, prevederile alin.1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului, situaţie în care se încadra intimata reclamantă.

Conform  art.241  litera d  din Codul Muncii, clauzele contractului colectiv de muncă  la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară. Plata compensaţiei de cel puţin un salariu lunar nu este, de asemenea,  condiţionată de depunerea vreunei cereri din partea salariatului.

 Faţă de considerentele expuse, prima instanţă a realizat o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, privitor la plata cheltuielilor de judecată.

Or, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Textul citat, fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Cum recurenta pârâtă a avut calitatea de parte căzută în pretenţii, corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. 

Dovezile cu privire la plata cheltuielilor de judecată au fost depuse de reclamantă, care le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, concluziile la dezbaterea în fond a pricinii, anexând documente justificative.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă prin raportare la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, fiind pronunţată cu interpretarea corectă a normelor de drept incidente în cauză.

Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a obligat recurenta la plata către intimată a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare