Refuz nejustificat al Casei de pensii de a răspunde cererilor persoanei asigurate.

Decizie 5260 din 05.10.2012


DOMENIU Pensii.

Refuz nejustificat al Casei de pensii de a răspunde cererilor persoanei asigurate. Procedura în faţa instanţei.

Legea  nr. 263/2010 reglementează procedura administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional, de examinare a deciziilor de pensii, în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva acestora, dată în competenţa Comisiei Centrală de Contestaţii, respectiv posibilitatea atacării hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii privind deciziile de pensie la instanţa judecătorească competentă.

În condiţiile în care casa de pensii nu a soluţionat cererea de recalculare a pensiei adresată instituţiei de către reclamant, deşi de la data înregistrării acesteia trecuse un interval de aproape trei luni, termenul legal prevăzut în acest sens fiind în mod evident depăşit (art.106 din Legea nr.263/2010), intimatul-reclamant, corect s-a adresat instanţei de fond cu cerere vizând obligarea casei de pensii la recalcularea pensiei sale (art.153 lit.f din Legea nr.263/2010 stipulând în sensul că tribunalul soluţionează în primă instanţă  şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale).

Cât priveşte procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr.263/2010, aceasta are în vedere situaţia în care, în soluţionarea unei cereri privind drepturile de pensie formulată de persoana interesată, a fost emisă o decizie de pensie. Neparcurgerea acestei proceduri administrative prevăzute de lege nu poate fi însă invocată pentru a paraliza un demers judiciar al persoanei căreia nu i s-a răspuns de către organul de pensii la o cerere privind drepturile de pensie (deşi termenul legal expirase)  căci o atare interpretare nu este conformă prevederilor Legii nr.263/2010 şi ar conduce la încălcarea accesului liber la justiţie. 

- art. 153 din Legea nr.263/2010

Decizia Civilă nr.5260/ 5.10.2012 Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Prin sentinţa civilă civile nr.1298 din data de 10.02.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul BL, în contradictoriu cu pârâta CPMB şi a fost obligată pârâta să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare, la stabilirea punctajului mediu anual, a veniturilor atestate de adeverinţa nr.3xxx din 26.10.2011 emisă de SC ACM SA şi să plătească diferenţele de drepturi începând cu data de 01.11.2011.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr.1xxxxx din 19.12.2008, pârâta a recalculat drepturile de pensie cuvenite reclamantului, conform dispoziţiilor Legea nr.19/2000, drepturile iniţiale fiind stabilite începând cu data de 01.09.1999.

Deşi a solicitat pârâtei, prin cererea de recalculare a pensiei, ca la stabilirea drepturilor de pensie să fie luate în considerare şi veniturile suplimentare atestate de adeverinţa nr.3200 din 26.10.2011, emisă de SC ACM SA, pârâta nu a luat în considerare veniturile suplimentare la retribuţia tarifară, şi pentru care au fost reţinute şi achitate contribuţiile de asigurări sociale.

Împotriva modului de calcul utilizat de pârâtă, reclamanta a formulat prezenta contestaţie prin care a solicitat instanţei obligarea pârâtei la efectuarea respectivelor recalculări.

Instanţa de fond a reţinut, în continuare, că veniturile realizate în sistem de acord global, primele, şi celelalte câştiguri suplimentare trebuiau luate în considerare la calcularea drepturilor de pensie.

Legea nr.27/1966 prevedea că plata contribuţiei de asigurări sociale era datorată de angajator şi se calcula prin raportare la venitul brut realizat de angajat. Prin art.1 Decretul nr.389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat  se dispunea ca angajatorii să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie de 15% asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat. Aşadar, pentru toate aceste sume angajatorii calculau şi virau contribuţii de asigurări sociale, aspect confirmat şi de către angajatorul emitent al adeverinţei din cauza de faţă.

Au fost avute în vedere de către prima instanţă dispoziţiile art.2 lit.e din Legea nr.19/2000, precum şi prevederile art.78 din aceeaşi lege, reţinându-se, de asemenea, că prin art.4 al.2 şi 3 din OUG nr.4/2005 legiuitorul se abate de la principiul contributivităţii pe care îl afirmase categoric în Legea nr.19/2000 şi precizează că sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care potrivit legislaţiei anterioarei datei de 1.04.2001 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajelor sunt enumerate în anexele ordonanţei şi că acestea pot fi dovedite prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverinţe întocmite conform legii de către foştii angajatori.

În privinţa formelor de retribuire în acord în anexa 1 a OUG nr.4/2005 se menţionează că nu vor fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual pentru că nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare. Aceeaşi soluţie este menţionată pentru „alte sporuri care nu au avut caracter permanent”.

În aceeaşi Anexă a OUG nr.4/2005, la pct.IV, legiuitorul optează pentru luarea în calcul a oricăror sporuri acordate de către ministerele de resort, conform actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.

S-a apreciat că, în speţă, au prioritate dispoziţiile legale cu valoare de principiu, adică cele de la art.2 lit.e din Legea nr.19/2000, faţă de cele care decurg din acesta dar nu-l respectă, pentru că soluţia contrară ar presupune încălcarea principiului contributivităţii, cu consecinţa nerealizării scopului avut în vedere de legiuitor la edictarea acestuia.

Formele de retribuire menţionate în adeverinţa în cauză nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, care conform art.10 din Legea nr.3/1977 era constituită din retribuţii tarifare, însă conform reglementărilor aceluiaşi act normativ dreptul la pensie era recunoscut pentru cei care plătiseră asigurări sociale, iar acestea se stabileau în raport de câştigul brut realizat, nu de cel tarifar.

Noua reglementare privind calculul drepturilor de pensie, instituită prin Legea nr.19/2000, este construită în jurul principiului fundamental, şi anume că orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au achitat statului contribuţii de asigurări sociale, trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.

Pentru stagiile de cotizare realizate ulterior datei de 01.04.2001, data intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, acest principiu este respectat, iar pentru stagiile de cotizare realizate sub imperiul reglementărilor anterioare, soluţia trebuie să fie aceeaşi, conform principiului „ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet".

Prima instanţă a apreciat că ceea ce interesează nu este caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri, ci faptul că statul şi-a încasat drepturile la momentul cuvenit, iar când vine rândul asiguraţilor să primească o contraprestaţie din partea statului, aceasta trebuie să fie corespunzătoare, pentru a nu se rupe echilibrul raportului juridic dintre părţi.

Prin urmare, s-a considerat că revine instanţei judecătoreşti sarcina de a hotărî că principiul contributivităţii afirmat în art.2 din Legea nr.19/2000 şi dezvoltat în art.78 alin.1 din acelaşi act normativ primează şi că, independent de caracterul permanent sau nepermanent al unor venituri şi de faptul că au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare, acestea trebuie luate în considerare la stabilirea drepturilor de pensie.

Având în vedere că reclamantul a solicitat la data de 27.10.2011 recalcularea pensiei cu luarea în considerare a veniturilor suplimentare atestate de adeverinţa în cauză, instanţa de fond, în raport de prevederile art.107 din Legea nr.263/2010 care stabilesc că pensia recalculată se acordă începând cu luna următoare celei în care s-a depus cererea de recalculare, a obligat pârâta să recalculeze pensia reclamantului cu luarea în considerare a adeverinţei nr.3xxxx/26.10.2011 emisă de SC ACM SA şi să plătească diferenţele de drepturi astfel rezultate începând cu data de 01.11.2011.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termen legal şi motivat, pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 C.pr.civ., recurenta a arătat că, hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art.149 alin.2, art.150 alin.3, art.151 alin.2, art.153 lit.d din Legea nr.263/2010

Consideră recurenta că în mod eronat instanţa de fond a obligat-o la valorificarea adeverinţei nr.3xxxx/26.10.2011 depusă la Casa Locală de Pensii Sector 5 în data de 27.10.2011, întrucât prin aceasta obligaţie nu s-a dat posibilitatea Casei de pensii de a răspunde reclamantului în termenul prevăzut de lege şi totodată s-au încălcat prevederile legale privind procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr.263/2010.

Recurenta a solicitat ca în cazul în care se consideră neîntemeiate motivele de recurs şi va fi respins, având în vedere dispoziţiile art.274 alin.3 C.pr.civ., să se procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de contestator, în funcţie de complexitatea dosarului, de munca îndeplinită de avocat, cât şi de termenele acordate în cauză, ţinând cont de faptul că judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa de fond ar fi nesocotit prevederile art.149 alin.2, art.150 alin.3, art.151 alin.2 , respectiv art.153 lit.d din Legea nr.263/2010.

Se reţine, mai întâi, faptul că aceste dispoziţii legale reglementează procedura administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional, de examinare a deciziilor de pensii, în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva acestora, dată în competenţa Comisiei Centrală de Contestaţii, respectiv posibilitatea atacării hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii privind deciziile de pensie la instanţa judecătorească competentă.

În speţă însă, prin acţiunea dedusă judecăţii primei instanţe, astfel cum a fost modificată la data de 24.01.2012, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti la revizuirea deciziei de recalculare a pensiei pentru limită de vârstă prin valorificarea veniturilor atestate de adeverinţa nr.3xxxx/26.10.2011 emisă de SC ACM SA şi la plata diferenţelor de drepturi de pensie astfel rezultate, începând cu data de 01.11.2011.

Anterior, intimatul-reclamant solicitase Casei de Pensii sector 5 Bucureşti, prin cererea înregistrată sub nr.1xxxxx/27.10.2011, recalcularea pensiei şi emiterea unei noi decizii de pensie cu valorificarea adeverinţei nr.3xxxx/26.10.2011 emisă de SC ACM SA. În condiţiile în care casa de pensii nu a soluţionat această cerere, deşi de la data înregistrării acesteia trecuse un interval de aproape trei luni, termenul legal prevăzut în acest sens fiind în mod evident depăşit (art.106 din Legea nr.263/2010), intimatul-reclamant, la data de 24.01.2012, s-a adresat instanţei de fond cu cerere vizând obligarea recurentei-pârâte la recalcularea pensiei sale prin valorificarea veniturilor din adeverinţa menţionată (art.153 lit.f din Legea nr.263/2010 stipulând în sensul că tribunalul soluţionează în primă instanţă  şi refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale).

Faţă de cele deja reţinute, nu pot fi primite susţinerile recurentei că prin obligarea sa la valorificarea adeverinţei în discuţie, astfel cum s-a dispus prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, nu i s-a dat posibilitatea de a răspunde reclamantului în termenul prevăzut de lege, acest termen fiind, aşa cum arătam, depăşit, încă de la formularea cererii modificatoare de către reclamant în faţa primei instanţe.

Cât priveşte procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr.263/2010, aceasta are în vedere situaţia în care, în soluţionarea unei cereri privind drepturile de pensie formulată de persoana interesată, a fost emisă o decizie de pensie. Neparcurgerea acestei proceduri administrative prevăzute de lege nu poate fi însă invocată pentru a paraliza un demers judiciar al persoanei căreia nu i s-a răspuns de către organul de pensii la o cerere privind drepturile de pensie (deşi termenul legal expirase)  căci o atare interpretare nu este conformă prevederilor Legii nr.263/2010 şi ar conduce la încălcarea accesului liber la justiţie. 

Referitor la critica recurentei privind cheltuielile de judecată, aceasta nu poate fi primită, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.1298/10.02.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti-secţia a VIII-a, atacată prin recursul de faţă, pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond acordând cheltuieli de judecată reclamantului, ca urmare a cererii acestuia de completare dispozitiv, prin sentinţa civilă nr.4143/04.05.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti-secţia a VIII-a, care însă nu formează obiectul recursului dedus judecăţii în prezenta cauză.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea, în baza art.312 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul.