Aplicabilitatea legislaţiei muncii cetăţenilor străini.

DOMENIU Raporturi de muncă.

Aplicabilitatea legislaţiei muncii cetăţenilor străini. Dovada incapacităţii temporare de muncă.

Potrivit art. 2 lit. c din Codul muncii şi art. 102 din Legea nr. 105/1992 salariatului, cetăţean turc care a prestat muncă în temeiul contractului individual de muncă pentru angajatorul persoană juridică română, îi sunt aplicabile prevederile Codului muncii român şi legislaţia aferentă, inclusiv  OUG nr. 158/2005 privind concediile medicale.

Certificatele medicale emise de Policlinica din Turcia prin care se afirmă că intimatul s-a prezentat la clinică şi a fost diagnosticat cu hernie de disc, drept pentru care i s-a recomandat repaus la pat, nu sunt certificate de concediu medical în accepţiunea OUG nr. 158/2005, ci doar certificate care atestă un diagnostic şi o recomandare medicală. Chiar şi în această situaţie, certificatul de concediu medical se elibera de medicul curant, cu avizul direcţiilor de sănătate publică, în baza actelor doveditoare traduse şi autentificate, la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la data revenirii în ţară.

Neavând valoarea unor certificate de concediu medical în sensul OUG nr. 158/2005, este lipsită de relevanţă împrejurarea că certificatele medicale emise de Policlinica din Turcia nu au fost depuse la dosar apostilate conform Convenţiei de la Haga, deşi făceau parte din categoria actelor oficiale conform art. 1 din Convenţie atâta timp cât semnătura şi parafa medicului atestă faptul că funcţiona într-o policlinica aflată sub autoritatea Prefecturii.

Este necesar ca salariatul să fi adus la cunoştinţa angajatorului situaţia sa de incapacitate temporară de muncă, deoarece în caz contrar, dacă nu a luat cunoştinţă în alt mod de situaţia salariatului nu poate fi reţinută culpa angajatorului în emiterea actului de concediere. O interpretare contrară ar permite salariatului exercitarea abuzivă a unui drept, acela de a nu fi concediat, prin neaducerea intenţionată la cunoştinţa angajatorului a situaţiei sale de incapacitate temporară de muncă.

Prin urmare, procedura cercetării sale disciplinare finalizată cu concedierea sa disciplinară nu a avut loc pe perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă pentru vreun concediu pentru incapacitate temporară  de muncă.

Referitor la cererea reconvenţională, potrivit art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 în forma în vigoare la data acordării concediilor medicale având în vedere că intimatul avea un salariu de 4.000 USD, indemnizaţia de concediu trebuia stabilită conform art. 17 alin.1 raportat la art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, respectiv în procent de 75% din baza de calcul reprezentată de limita celor 12 salarii minime brute pe ţară.

- art. 2 lit. c din Codul muncii; art. 102 din Legea nr. 105/1992;  art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005

Decizia Civilă nr.5504/ 16.10.2012 Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi Asigurări sociale, contestatorul  MK a chemat în judecată pe intimata SC CR SRL  pentru a se constata nulitatea absolută a măsurii ilegale a concedierii din funcţia de Director General, reintegrarea în funcţia avută, obligarea angajatorului să-i plătească despăgubiri reprezentând echivalentul salariilor indexate, majorate sau reactualizate, datorate pentru perioada dintre momentul concedierii  ilegale şi cel al reintegrării efective; a sumei de 12.000 USD reprezentând dreptul la beneficiul/bonus-ul anual de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat şi la plata cheltuielilor de  judecată.

Pârâta a depus la dosar cerere reconvenţională împotriva reclamantului  solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 48.285 RON reprezentând indemnizaţia de concediu medical plătită în plus faţă de obligaţia legală în perioada 01.12.2008- 16.02.2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 4313/19.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei  de concediere  nr. x/31.03.2009, s-a dispus reintegrarea  contestatorului  pe functia  detinuta  anterior  emiterii  deciziei  nr.x/2009, a fost obligată  intimata  la plata  catre  contestator a  echivalentului  salariilor indexate, majorate  sau  reactualizate  calculate incepand cu  data de 31.03.2009 si pana la data reintegrarii  efective, s-a respins  ca neintemeiat capatul de cerere  ce are ca obiect  plata sumei  plata sumei  de 12000 lei şi s-a respins  ca neintemeiata cererea reconventionala .

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin decizia nr.x/31.03.2009 s-a dispus în baza art.55 lit.c din codul Muncii coroborat cu art.61 litera a Codul Muncii concedierea contestatorului pentru săvârşirea unei abateri grave de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.

Abaterea disciplinară reţinută în sarcina contestatorului pentru care angajatorul a dispus aplicarea măsurii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă a constituit-o absenţa nemotivată de la serviciu a contestatorului de la data de „16.02.2009, până în prezent”.

In conţinutul deciziei se menţionează că salariatul a fost convocat în data de 17.03.2009, în vederea  efectuării cercetării disciplinare prealabile, la data de 30.03.2009 la sediul societăţii în condiţiile prevederilor art.267 şi urm din Codul Muncii şi ale art.75 şi urm din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.

Verificând susţinerea contestatorului, că începând cu data de 1.12.2008 s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, s-a constatat că potrivit actului medical acesta în data de 17.03.2009 s-a prezentat la Policlinica x şi fiind diagnosticat cu hernie de disc i s-a recomandat repaus la pat o perioadă de 15  zile. Potrivit certificatului medical din 16.02.2009 în data de 16.02.2009 contestatorul s-a prezentat la policlinica nr. 12 din Republica Turcia Prefectura S şi i s-a recomandat repaus la pat 30 de zile.

Susţinerile intimatei că actele medicale menţionate mai sus nu pot fi folosite în faţa instanţei române deoarece nu sunt apostilate potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga, au fost înlăturate de Tribunal deoarece nu reprezintă actele oficiale care să emane de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei jurisdicţii a statului de la ministerul public, de la un grefier, un executor judecătoresc sau ar avea caracterul unui act administrativ.

O altă susţinere a intimatei privind actele medicale o constituie aceea că  prin acestea nu se justifică lipsa de la serviciu a contestatorului în perioada 15.02.209 – 30.03.2009,  deoarece nu a respectat condiţiile legislaţiei române pentru obţinerea sau prelungirea concediului medical.

Se invocă normele de aplicarea a prevederilor OUG nr.158/2005 potrivit cărora persoanele asigurate aflate în incapacitate temporară de muncă care au urmat un tratament în străinătate pentru afecţiuni care nu pot fi tratate în ţară beneficiază de concediu medical acordat în condiţiile şi pe duratele prevăzute de lege, iar certificatele de concediu medical se eliberează de medicul curat cu avizul Direcţiilor de sănătate publică în baza actelor doveditoare traduse şi  autentificate la o dată ulterioară dar nu mai târziu de 15 zile de la data revenirii  în ţară.

Contestatorul nu a întreprins nici un demers pentru obţinerea concediului medical conform legislaţiei  române, nu s-a prezentat la medicul curat pentru recunoaşterea documentelor medicale emise de autoritatea medicală turcă şi nu s-a supus controlului medical pentru conformarea diagnosticului şi nu a solicitat avizul Direcţiei de Sănătate Publică.

Din copia deciziei contestate rezultă că MK este cetăţean turc, şi îşi are reşedinţa în România.

Ca urmare, Tribunalul a apreciat că nu îi sunt incidente dispoziţiile OUG nr.158/2005 iar actele medicale depuse de acesta fac dovada că în perioada 16.02.2009 – 31.03.2009 contestatorul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă iar contractul său individual de muncă a fost suspendat de drept potrivit art.50 lit.b din Codul Muncii.

La data de 17.03.2009,  când s-a procedat de către angajator la efectuarea convocării pentru îndeplinirea procedurii prevăzute  de art.267 Codul Muncii contestatorul se afla în incapacitate temporară de muncă iar contractul său individual de muncă era suspendat de drept.

In consecinţă angajatorul nu a îndeplinit procedura prevăzută de art.267 din Codul Muncii, sancţionată cu nulitatea absolută potrivit alin.1 din textul de lege menţionat mai sus.

Potrivit art.263 al.2 Codul Muncii abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune şi inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv  de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Faţă de înscrisurile depuse de către contestator, respectiv a  certificatelor medicale s-a reţinut că salariatul nu a săvârşit o abatere disciplinară constând în absenţa nejustificată de la locul de muncă deoarece începând cu data de  16.02.2009 şi până  în data de 31.03.2009 când a fost emisă decizia de concediere acesta a fost în  concediu medical.

Decizia a fost emisă de către intimată a data de 31.03.2009 când contractul individual de muncă a contestatorul era suspendat de drept faţă de incapacitatea temporară de muncă a acestuia.

In raport de motivarea expusă instanţa de fond a constatat că decizia contestată a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art.50 lit.b art.267 şi art.263 a.2 Codul Muncii,  motiv faţă de care s-a dispus admiterea în parte a contestaţiei, constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr.1/31.03.2009.

Pe cale de consecinţă având în vedere prevederile art.78 din Codul muncii s-a dispus reintegrarea contestatorului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei nr.1/2009 cu obligarea intimatei  la plata către contestator a echivalentului salariilor indexate, majorate sau reactualizate, calculate începând cu data de 31.03.2009 şi până la  data reintegrării efective.

Din copia contractului individual de muncă nu rezultă că părţile au negociat şi au convenit ca  salariatul să primească suma de 12.000 USD reprezentând bonusul anual.

Potrivit contractului individual de muncă nr.6xxx/8.11.2009 completat cu actul adiţional nr.8 în ceea ce priveşte perioada nedeterminată, părţile au  convenit ca salariatul să primească un salariu net lunar de 4000 USD.

Având în vedere clauza de la capitolul VIII din contractul individual de muncă încheiat între părţi ce constitui o convenţie ce are putere de lege potrivit art.969 CCiv. s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere ce are ca obiect plata sumei de 12.000  USD.

Analizând cererea  reconvenţională în raport de temeiul de drept invocat art.27 din OUG nr.158 /2005, potrivit căruia cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul stabilită conform art.10 prin care se stipulează că baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora se calculează conform legii contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare.

In textul art.10 din OUG nr.158/2005 nu s-a prevăzut aşa cum susţine intimata că baza de calcul  se determină până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar.

A rezultat că intimata a calculat şi a acordat contestatorului indemnizaţia aferentă zilelor de concediu medical corect faţă de  dispoziţiile art.17 coroborate cu cele ale art.10 din OUG nr.18/2005, motiv faţă de care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii  reconvenţionale.

Împotriva acestei hotărâri a formulat, în termen legal, recurs SC Carat România SRL solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

De asemenea, recurenta a formulat şi cerere de suspendare a executării sentinţei recurate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că:

La momentul la care societatea a iniţiat procedura cercetării disciplinare, societatea nu mai avea nici o informaţie cu privire la motivele pentru care intimatul lipsea de la locul de muncă, deoarece acesta nu înregistrase la societatea nici un certificat de concediu medical prin care să îşi prelungească concediul medical de care a beneficiat în perioada 01.12.2008-15.02.2009 şi nici nu a mai făcut cunoscut societăţii alte motive care să justifice neprezentarea sa la locul de muncă. Faţă de neprezentarea intimatului la efectuarea cercetării disciplinare pentru care fusese convocat încă din data de 17.03.2009 şi faţă de faptul că intimatul nu a solicitat efectuarea acesteia la o altă dată sau nu a prezentat nici o dovadă din care să rezulte un motiv obiectiv de neprezentare la data fixată pentru efectuarea cercetării şi/sau să justifice absenţa sa de la locul de muncă în perioada 16.02-30.03.2009, recurenta în deplină legalitate în conformitate cu prevederile art. 267 şi 55 lit. c din Codul muncii a decis concedierea acestuia pe motive disciplinare legate de absenţa îndelungată şi nemotivată de la locul de muncă.

Relativ la comunicarea deciziei de concediere, recurenta a învederat că aceasta a fost comunicată prin intermediul executorului judecătoresc la data de 02 aprilie 2009. Reiese că transmiterea deciziei de concediere s-a făcut într-una din modalităţile stabilite de lege şi contestarea în termenul prevăzut de lege a deciziei de concediere demonstrează pe deplin faptul că decizia a fost primită de intimat şi că modalitatea de comunicare a avut efectul scontat de legiuitor. Legea nu sancţionează cu nulitatea absolută necomunicarea deciziei de concediere prin scrisoare recomandată de primire, iar contestatorul nu a demonstrat nici o vătămare care nu ar fi putut fi acoperită.

Invocarea ca motiv de nelegalitate a deciziei de concediere nr. x/31.03.2009 a situaţiei juridice născute în baza deciziei de revocare a intimatului din poziţia sa de administrator al CR SRL din data de 1 decembrie 2008 este lipsită de orice fundament juridice, cele două acte având naturi juridice diferite şi fiind întru totul independente.

Susţinerile intimatului cu privire la faptul că societatea i-a refuzat accesul la locul de muncă este evident în contradicţie cu realitatea, (…).

Referitor la certificatele medicale emise de autorităţile din Turcia, recurenta a învederat că, deşi a solicitat la termenul din 14.04.2010 să-i pună în vedere intimatului să precizeze situaţia de fapt pe care urmăreşte să o probeze prin respectivele certificate, instanţa de fond le-a respins această cerere, deşi la termenul de încuviinţare a probelor din data de 17.03.2010 intimatul nu menţionase nimic cu privire la existenţa acestor certificate medicale. De asemenea, s-a precizat că raportat la prevederile art. 1 şi 3 din Convenţia de la Haga şi faptul că cele două certificate medicale au ca emitent o autoritate administrativă şi anume Prefectura S, sub autoritatea căreia funcţionează Policlinica nr. 12-Pasabagi, precum şi datorită faptului că aceste acte poartă şi ştampila acestei autorităţi separat de parafa medicului curat, recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de fond a considerat că aceste documente nu trebuiau apostilate.

Referitor la împrejurarea că certificatele medicale emise în Turcia nu justifică lipsa de la serviciu a intimatului în perioada 15.02.2009-30.03.2009, întrucât acesta nu a respectat condiţiile legislaţiei române pentru obţinerea/prelungirea concediului medical, respectiv dispoziţiile OUG nr. 158/2005, în mod eronat instanţa de fond s-a raportat la cetăţenia turcă a intimatului care nu are potrivit recurentei nici o incidenţă cu privire la aplicabilitatea legii române în ceea ce priveşte o situaţie juridică născută în baza unui contract individual de muncă încheiat în legătură cu prestarea muncii pe teritoriul României, invocând în acest sens şi prevederile art. 102 din Legea nr. 105/1992. Pe de altă parte, recurenta învederează că nu înţelege opinia instanţei de fond potrivit căreia intimatul se poate bucura de protecţia Codului muncii ( art. 267 sau 50 din Codul muncii), dar nu este supus dispoziţiilor OUG nr.158/2005, aspect deplin aplicabil şi în legătură cu cererea reconvenţională. Medicul care a emis cele două certificate medicale în Turcia nu poate fi considerat medicul curant conform art. 11 alin. 1 din OUG nr. 158/2005. De asemenea, se invocă şi Normele de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2005 aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 60/2006 şi Instrucţiunile privind acordare concediilor medicale şi eliberarea certificatelor de concediu medical aprobate prin Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 399/2004. Potrivit recurentei, dacă starea de sănătate a intimatului ar fi fost cea precizată în documentele medicale emise în Turcia, el ar fi fost îndreptăţit să absenteze de la locul de muncă dacă i s-ar fi acordat concediu medical de către medicul curant din România, conform normelor legale în materie. Cu toate acestea, intimatul nu a întreprins nici un demers pentru obţinerea concediului medical conform legislaţiei române- nu s-a prezentat la medicul curant pentru recunoaşterea documentelor medicale emise de autoritatea medicală Turcă, nu s-a supus controlului medical pentru confirmarea diagnosticului şi nu a solicitat avizul direcţiei de sănătate publică.

Raportat la susţinerea instanţei de fond conform căreia decizia de concediere ar fi fost emisă într-o perioadă în care contractul individual de muncă ar fi fost suspendat de drept, făcându-se referire la prevederile art. 50 lit. b din Codul muncii, recurenta a arătat că suspendarea de drept a contactului individual de muncă pe perioada concediului pentru incapacitate de muncă intervine doar pentru un concediu ce a fost acordat în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin.1 lit. a din OUG nr. 158/2005.

Relativ la veridicitatea menţiunilor conţinute în cele două certificate medicale emise în Turcia, recurenta a precizat că instanţa de fond nu a observat că deşi intimatul a fost diagnosticat cu hernie de disc prin certificatul medical emis în Turcia în data de 16.02.2009, recomandându-i-se repaus la pat, intimatul s-a deplasat în România unde a primit personal convocarea la cercetarea disciplinară în data de 17.03.2009, pentru ca în aceeaşi zi să se prezinte din nou la policlinica din Turcia, pentru a obţine un nou certificat medical. Intimatul a putut călători din Turcia în România şi înapoi în Turcia, dar nu s-a putut deplasa nici o zi până la locul de muncă pentru a anunţa societatea despre condiţia sa fizică improprie pentru a desfăşura activitatea normală în baza contractului individual de muncă.

 O altă indicaţie cu privire la lipsa veridicităţii acestor certificate medicale emise în Turcia, Ş, localitate situată undeva la graniţa cu Siria, este dată şi de faptul că unul dintre certificate este emis în data de 17.03.2009, la aceeaşi dată la care intimatul, în România, semnează de primire pentru convocarea privind efectuarea cercetării disciplinare. S-a întrebat recurenta cum a putut intimatul ca în aceeaşi zi să se afle în două locuri diferite, la o distanţa de peste 2,000 km în condiţiile în care singurul operator aerian, ce operează curse aeriene direct spre Turcia, respectiv Turkish Airlines, nu are o cursă directă între Bucureşti şi Ş, trebuind să aibă loc cel puţin o schimbare a aeronavei, ce implică ajungerea la destinaţie a doua zi şi nu în ziua plecării din Bucureşti.

Intimatul nu a informat niciodată pe recurentă despre pretinsa imposibilitate de a lua parte la lucrările comisie disciplinare din data de 30.03.2009 şi nici nu a solicitat schimbarea datei pentru cercetarea disciplinară deşi avea cunoştinţă de existenţa problemelor de sănătate încă de la primirea convocării din partea societăţii, pentru care a semnat de primire în mod personal şi în condiţiile în care în data de 20.03.2009 purta cu societatea o corespondenţă legată de managementul defectuos al acesteia pe perioada cât acesta fusese administrator.

Referitor la cererea reconvenţională, recurenta invocă prevederile exprese ale art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 astfel cum a fost modificat prin art. III din OUG nr. 91/2006.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea în tot a recursului.

(…) Prin încheierea din 08.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale  în baza art. 183 Cpc s-a dispus suspendarea cauzei până la finalizarea cercetărilor de natură penală cu privire la dovada de primire a notificării nr. 245/2009 emisă de BEJ.

Ca urmare a verificării stadiului cercetărilor penale, dosarul a fost repus pe rol la data de 11.09.2012.

În acest sens, la data de 04.09.2012, recurenta a formulat şi ea cerere de repunere pe rol a dosarului şi cerere de întoarcere a executării în măsura în care se va admite recursul prin obligarea intimatului la restituirea sumei de 247.916 lei achitată voluntar şi a sumei de 436.144,36 lei reprezentând sumă executată prin poprirea conturilor societăţii în cadrul dosarului de executare nr. 308/2010 al Bej Cristian Miloş.

La solicitarea Curţii, intimatul a depus la dosarul cauzei copii de pe paşaportul său valabil în perioada aflată în litigiu.

Curtea, a încuviinţat, la cererea părţilor proba cu înscrisuri.

La termenul din 09.10.2012, intimatul a depus la dosarul cauzei şi un raport de expertiză extrajudiciară grafică cu privire la semnătura de pe dovada de primire şi procesul-verbal de predare din data de 17.03.2009.

Analizând actele dosarului prin prisma criticilor de recurs care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cpc , precum şi din oficiu conform art. 304 ind. 1 Cpc, Curtea apreciază recursul ca fondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia de concediere nr. x/31.03.2009 remisă de recurentă, reţinându-se săvârşirea de către intimat, angajat în funcţia de Director General, a abaterii disciplinare constând în absenţa sa nemotivată de la serviciu din data de 16.02.2009 şi până în prezent s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatului începând cu data de 03.04.2009.

Anterior, prin decizia nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei s-a hotărât revocarea intimatului din funcţia de administrator al societăţii începând cu data de 03.12.2008.

Sub un prim aspect, Curtea reţine că acţiunea introductivă de instanţă promovată la data de 04.05.2009 prin care se solicită anularea deciziei nr. x/31.03.2009 este motivată de intimat prin raportare la faptul că nulitatea decizie de concediere atacate este determinată de faptul că anterior la data de 03.12.2008 i s-a comunicat decizia nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei prin care i se desfăcea contractul individual de muncă. A mai precizat intimatul că, la data de 03.12.2008 se afla în concediu medical şi că ulterior acestei date nu i s-a mai permis accesul în sediul societăţii. De asemenea, intimatul a precizat că la data de 02.04.2009 a primit o nouă decizie de desfacere a contractului de muncă pe motive disciplinare comunicată prin intermediul BEJ conform notificării nr. 3xx/02.04.2009.

Se constată că după ce instanţa de fond a încuviinţat, la data de 17.03.2010 probele, intimatul a depus la dosar la data de 09.04.2010 certificatele medicale din data de 16.02.2009 şi din 17.03.2009 eliberate de Policlinica nr. 12 din P, Prefectura Ş.

În acest sens, fără a exista vreo precizare a acţiunii sub aspectul argumentării nulităţii deciziei de concediere nr. x/31.03.2009 prin raportare la faptul că ar fi fost în concediu medical eliberat de autorităţile medicale turce, instanţa de fond în mod greşit a analizat decizia atacată din această perspectivă. În motivarea acţiunii intimatul a invocat faptul că se afla în concediu medical la data emiterii deciziei nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei, iar nu a deciziei contestate. Trebuie precizat faptul că şi prin răspunsul la întâmpinare şi cererea reconvenţională din data de 17.09.2009 intimatul a susţinut aceeaşi motivare.

De altfel, trebuie remarcat faptul că deşi acţiunea era promovată încă din 04.05.2009, dată la care ipotetic intimatul cunoştea existenţa celor două certificate medicale emise de autorităţile turce, nu le-a invocat în motivarea acţiunii şi nici nu le-a depus la dosarul cauzei odată cu acţiunea, ci abia după 5 termene de judecată acordate, la aproximativ 1 an de la introducerea acţiunii.

Cu privire la susţinerea intimatului că a fost concediat încă din data de 03.12.2008 şi că nu ar mai fi putut fi concediat prin decizia nr. x/31.03.2009, Curtea va avea în vedere că faţă de recurent au fost luate două măsuri diferite. Prin decizia nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei s-a luat măsura revocării din funcţia de administrator al societăţii recurente, iar prin decizia nr. x/31.03.2009 s-a dispus încetarea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat pentru funcţia de Director General.

Calitatea de administrator al societăţii nu era indisolubil legată de cea de director general, aspect confirmat de faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la acea dată obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege în timp ce funcţia de director general era justificată de raporturile de muncă existente între părţi şi întemeiate pe contractul individual de muncă nr. 6xxx/08.11.2001. În aplicarea reglementării generale aplicabile mandatului conform cărora mandatul încetează prin revocarea lui de către mandant, intimatul a fost revocat din calitatea de administrator al societăţii, ulterior datei de 01.12.2008 raporturile dintre părţi continuând în temeiul contractului individual de muncă încheiat pentru funcţia de director general.

Împrejurarea că în contractul managerului din data de 01.11.2001 s-a statuat că managerul va fi obligat să demisioneze din orice funcţie asumată în numele societăţii în momentul încetării prezentului contract de muncă sau la o dată anterioară dacă asociatul o cere trebuie raportată la existenţa mandatului în temeiul căruia a avut calitatea de administrator şi eventual intimatul a dobândit alte funcţii în numele societăţii, dar în calitate de administrator şi care, evident, odată cu revocarea din funcţia de administrator urmau a înceta şi ele. În nici un caz, încheierea contractului managerului nu reprezenta contractul individual de muncă al intimatului, acesta fiind încheiat ulterior, la data de 08.11.2001, pentru postul de Director General. Pe de altă parte, faţă de caracterul personal şi voluntar al demisiei, Curtea constată total inadecvată şi lipsite de efecte juridice formularea „ va fi obligat să demisioneze”.

De altfel, chiar intimatul în motivarea acţiunii menţionează „ faptul că din data de 3 decembrie 2008 nu i s-a mai permis accesul în sediul societăţii al cărei angajat şi Director General este”.

Acestea sunt considerentele pentru care nu poate fi primit argumentul intimatului conform căruia s-ar fi luat faţă de el de două ori măsura concedierii.

Examinând perioada ulterioară emiterii deciziei nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei prin care fusese revocat din calitatea de administrator al societăţii, când intimatul şi-a păstrat funcţia de director general, se remarcă faptul că pentru perioada 01.12.2008-15.02.2009 intimatul a înregistrat la societatea angajatoare certificatele de concediu medical, certificate emise de autorităţile medicale române.

După data de 15.02.2009 intimatul nu a mai depus la recurentă nici un alt concediu medical şi nici nu s-a prezentat la locul de muncă. Afirmaţia intimatului potrivit căreia nu i s-ar fi permis accesul la locul de muncă ulterior datei de 03.12.2008 nu a fost dovedită în nici un fel, motiv pentru care Curtea nu o va avea în vedere.

În consecinţă, recurenta a desfăşurat procedura disciplinară, reţinând faptul că începând cu data de 16.02.2009 intimatul nu s-a mai prezentat la muncă.

Curtea reţine că potrivit art. 2 lit. c din Codul muncii dispoziţiile cuprinse în prezentul cod se aplică cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României. Trebuie avut în vedere şi art. 102 din Legea nr. 105/1992 potrivit cu care „Contractul de muncă este supus, dacă părţile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu:

a) salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detaşat într-un alt stat;

b) se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale, în mai multe state; în cazul în care totuşi există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia.”

 Intimatul este cetăţean turc şi a prestat muncă în temeiul contractului individual de muncă nr. 6xxxx/08.11.2001 pentru SC CR SRL, persoană juridică română, cu sediul în Bucureşti, României şi nu au fost probate alte situaţii care să determine incidenţa altei legi conform art. 102 din Legea nr. 105/1992, astfel că îi sunt aplicabile prevederile Codului muncii român şi legislaţia aferentă, inclusiv cele privind concediile medicale.

Potrivit art. 11 din OUG nr. 158/2005 „(1) Asiguraţii beneficiază de concedii şi de indemnizaţii, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform reglementărilor în vigoare.

(2) În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, medic curant este orice medic aflat în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, precum şi orice alt medic cu autorizaţie de liberă practică valabilă şi care încheie o convenţie în acest sens cu casele de asigurări de sănătate, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.”, iar art. 36 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ statuează că „(1) Calculul şi plata indemnizaţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se fac pe baza certificatului de concediu medical eliberat în condiţiile legii, care constituie document justificativ pentru plată.

(2) Certificatul de concediu medical se prezintă plătitorului până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul.”

Potrivit art. 32 din Ordinul nr. 60/2006 emis de Ministerul Sănătăţii pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 „Persoanele asigurate aflate în incapacitate temporară de muncă, care au urmat un tratament în străinătate pentru afecţiuni care nu pot fi tratate în ţară, beneficiază de concediu medical acordat în condiţiile şi pe duratele prevăzute de lege; certificatele de concediu medical se eliberează de medicul curant, cu avizul direcţiilor de sănătate publică, în baza actelor doveditoare traduse şi autentificate, la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la data revenirii în ţară.”

Relativ la certificatele medicale din data de 16.02.2009 şi 17.03.2009 emise de Policlinica nr. 12 P, Prefectura Ş prin care se afirmă că intimatul s-a prezentat la clinică şi a fost diagnosticat cu hernie de disc, drept pentru care i s-a recomandat repaus la pat timp de 30 de zile, respectiv 15 zile, Curtea constată pe de o parte că nu sunt certificate de concediu medical în accepţiunea OUG nr. 158/2005, ci doar certificate care atestă un diagnostic şi o recomandare medicală. Mai mult, nu s-a făcut dovada că afecţiunea nu putea fi tratată în ţară. Totuşi, chiar şi în această situaţie, certificatul de concediu medical se elibera de medicul curant, cu avizul direcţiilor de sănătate publică, în baza actelor doveditoare traduse şi autentificate, la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la data revenirii în ţară.

În acest sens, din copia paşaportului intimatului reiese că acesta în perioada 16.02.2009-30.03.2009 a intrat în România la data de 23.02.2009 şi a părăsit teritoriul României la data de 26.02.2009, după care a intrat în România pe data de 11.03.2009 şi a părăsit teritoriul României pe data de 17.03.2009, pentru a reintra în România la data de 06.04.2009.

Curtea observă faptul că deşi se invoca faptul că ar fi obţinut nişte certificate medicale din Turcia emise la datele de 16.02.2009, respectiv 17.03.2009, iar în perioadele ulterioare emiterii acestora intimatul s-a aflat temporar în Bucureşti după cum s-a arătat, acesta nu a adus la cunoştinţa societăţii nici situaţia sa medicală, după cum nu s-a prezentat nici în România la un alt doctor pentru obţinerea vreunui certificat de concediu medical pe care să-l depună la angajator cu respectarea art. 36 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 158/2005. De altfel, certificatele medicale emise de autorităţile turce nu au fost  amintite nici în acţiunea introductivă de instanţă, ci abia după încuviinţarea probelor, fiind depuse la dosar la data de 09.04.2010.

După cum reiese din răspunsul intimatului transmis prin fax la data de 20.03.2009 la comunicările recurentei din 26.02.2009 şi 16.03.2009, respectiv mail-urile adresate de către intimat în datele de 17.03.2009 şi 18.03.2009, deşi intimatul înţelege să facă comentarii privind situaţia de la locul de muncă, nu aduce sub nici o formă la cunoştinţă faptul că ar fi în incapacitate temporară de muncă.

Pretinsul refuz de a i se permite accesul la locul de muncă nu este de natură a justifica neaducerea la cunoştinţa societăţii a situaţiei sale medicale atâta timp cât în aceeaşi perioadă intimatul a transmis prin fax la data de 20.03.2009 un răspuns la notificările recurentei datate cu 27.02.2009 şi 16.03.2009, înţelegând să comunice cu reprezentanţii recurentei şi prin intermediul e-mailului.

Se remarcă şi faptul că, deşi se invocă incapacitatea medicală ce l-ar fi împiedicat să se prezinte la muncă şi i se recomandă repaus în pat, intimatul nesocoteşte în mod repetat recomandările medicului, efectuând călătorii repetate între Turcia ( mai precis zona de graniţă cu Siria) şi România.

Nu sunt aplicabile prevederile pct. B lit.f. pct.3 din anexa nr. 3 „ Instrucţiuni privind acordarea concediilor medicale şi eliberarea certificatelor de concediu medical” la Ordinul  nr. 399/974 din 16 iulie 2004 pentru aprobarea instrucţiunilor privind completarea şi eliberarea certificatelor de concediu medical pe baza cărora se acordă indemnizaţii asiguraţilor din sistemul asigurărilor sociale de stat emis de  Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei conform cărora „Asiguraţii care îşi pierd capacitatea de muncă în timp ce se află în altă ţară, în interes de serviciu sau în interes personal, primesc certificate de concediu medical de la medicul curant în aceleaşi condiţii, dar numai pentru afecţiunile cu caracter de urgenţă medico-chirurgicală, pe baza actului medical eliberat de medicul din ţara respectivă, cu avizul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii.” deoarece starea de incapacitate de muncă intervenise anterior, în România, fapt dovedit de certificatele medicale obţinute pentru perioada 01.12.2008-15.02.2009.

Neavând valoarea unor certificate de concediu medical în sensul OUG nr. 158/2005, Curtea apreciază lipsită de relevanţă împrejurarea că certificatele medicale emise de Policlinica nr. 12 P-Prefectura Ş nu au fost depuse la dosar apostilate conform Convenţiei de la Haga, deşi făceau parte din categoria actelor oficiale conform art. 1 din Convenţie atâta timp cât semnătura şi parafa medicului atestă faptul că funcţiona într-o policlinica aflată sub autoritatea Prefecturii Ş. De altfel, recurenta a depus la dosarul de recurs dovada că un alt raport medical emis pentru intimatul MK la data de 01.12.2010 de către Spitalul American şi Servicii de Sănătate, I a fost supus cerinţei apostilei conform Convenţiei de la Haga din 05 octombrie 1961.

Curtea apreciază că nu se poate susţine că, în lipsa unor certificate de concediu medical pentru perioada 16.02.2009-30.03.2001 conforme cu prevederile OUG nr. 158/2005 aplicabile intimatului în cadrul raportului său de muncă, s-a reţinut în mod eronat că intimatul ar fi absentat nejustificat de la locul de muncă.

Este necesar ca salariatul să fi adus la cunoştinţa angajatorului situaţia sa de incapacitate temporară de muncă, deoarece în caz contrar, dacă nu a luat cunoştinţă în alt mod de situaţia salariatului nu poate fi reţinută culpa angajatorului în emiterea actului de concediere. O interpretare contrară ar permite salariatului exercitarea abuzivă a unui drept, acela de a nu fi concediat, prin neaducerea intenţionată la cunoştinţa angajatorului a situaţiei sale de incapacitate temporară de muncă.

Prin urmare, procedura cercetării sale disciplinare finalizată cu concedierea sa disciplinară nu a avut loc pe perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă pentru vreun concediu pentru incapacitate temporară  de muncă.

Referitor la convocarea la cercetarea disciplinară, Curtea reţine că pentru prima oară în întâmpinarea formulată la data de 04.03.2011 la recursul declarat, intimatul afirmă că nu ar fi semnat dovada de primire şi procesul-verbal din data de 17.03.2009 cu care i se comunica prin intermediul BEJ notificarea nr. 2xxx/2009 reprezentând convocarea la cercetarea disciplinară pentru data de 30.03.2009.

Conform prevederilor exprese ale art.294 alin.1 raportat la art.316 pc, în calea de atac nu poate fi schimbată cauza acţiunii, care în contestaţiile formulate împotriva deciziilor de desfacere a contractului de muncă, nu poate consta decât în motivele de nelegalitate sau netemeinicie, pentru a formula altele sau a le completa faţă de cele care au făcut temei al învestirii primei instanţe. Situaţia nu intră nici sub incidenţa prevederilor art.306 C.pr.civ., referitoare la posibilitatea invocării după expirarea termenului de declarare a recursului, chiar şi din oficiu, a motivelor de ordine publică, întrucât acestea privesc de regulă cauze de nelegalitate sau nulitate a hotârârii atacate de natură procedurală, legate de incidenţa unor excepţii de procedură ori de fond care-ar putea fi invocate şi din oficiu, cel mult nulităţi imprescriptibile, toate acestea însă, cu păstrarea limitei cadrului procesual fixat în primă instanţă, inclusiv sub aspectul temeiurilor acţiunii şi calificării juridice a acestora.

Din această perspectivă, se constată că motivul nulităţii cercetării disciplinare pentru neprimirea convocării la cercetare, nu a făcut, nici formal, nici în fapt, din punct de vedere al conţiunutului expres dezvoltat în calea de atac, obiect al învestirii Tribunalului prin contestaţia formulată, neputând fi deduse şi supuse analizei pentru prima oară în instanţa de recurs. Ele au fost formulate abia prin întâmpinarea formulată la data de 04.03.2011 la recursul declarat de SC CR SRL, astfel că nefiind supuse controlului judiciar nici prin cererea de chemare în judecată, nici printr-o modificare a acesteia în condiţiile art.132 Cod procedură civilă, nu au putut face obiect valabil al învestirii instanţei şi obligaţiei acesteia de a se pronunţa asupra lor.

În acest sens, pe parcursul procesului în faza fondului, intimatul-reclamant care a beneficiat de asistenţă juridică specializată din partea unui avocat nu a invocat faptul că nu ar fi primit şi semnat la data de 17.03.2009 convocarea la cercetarea disciplinară. Din acest punct de vedere, susţinerile intimatului-reclamant apar ca fiind o schimbare a cauzei de la imposibilitatea coexistenţei a două decizii de concediere la invocarea faptului că decizia de concediere nr. 1/31.03.2009 este nulă ca urmare a nelegalităţii procedurii cercetării disciplinare de care nu ar fi avut cunoştinţă, cerere formulată direct în recurs cu nerespectarea prevederilor art. 316 Cpc care fac trimitere la art. 294 alin. 1 Cpc.

Mai mult, la termenul din 14.04.2010 după ce se depune certificatul medical din data de 17.03.2009 eliberat de Policlinica 12 P-Prefectura Ş din care rezultă că pe data de 17.03.2009 intimatul-reclamant s-ar fi prezentat la doctorul din Turcia, iar recurenta-pârâtă sesizează faptul că ar putea exista o situaţie contradictorie, respectiv se menţionează că la data de 17.03.2009 reclamantul s-ar fi aflat şi în România şi în Turcia, intimatul-reclamant prin apărător a afirmat că din punctul său de vedere nu există nici o contradicţie.

Ca urmare a înscrierii în fals împotriva dovezii de primire şi procesul-verbal din data de 17.03.2009 cu care i se comunica prin intermediul BEJ notificarea nr. 2xx/2009, presupusul autor indicat fiind menajera intimatului, prin încheierea din 08.03.2011 s-a dispus suspendarea judecăţii recursului în temeiul art. 183 Cpc. Prin rezoluţia din data de 28.11.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în temeiul art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. a Cpp s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Soluţia a rămas definitivă ca urmare a neatacării rezoluţiei de către intimat.

Curtea nu va putea lua în considerare şi da relevanţă juridică raportului de expertiză grafică extrajudiciară nr. 1xxxx/01.10.2012 întocmit de dl. expert GP prin care se concluzionează că semnătura de pe documentul intitulat „dovadă de primire şi proces-verbal de predare” din data de 17.03.2009 nu a fost executată de intimatul MK deoarece semnătura de pe primirea convocării la cercetarea disciplinară a fost pentru prima oară contestată în recurs, expertiza extrajudiciară apare ca fiind efectuată pro causa, iar recurenta în calitate de parte adversă nu a putut participa la efectuarea expertizei extrajudiciare, expertiza nefiind propusă în cadrul procesului, şi nu a putut să formuleze obiecţiuni la aceasta.

Atâta timp cât în cadrul procedurii înscrierii în fals cu privire la dovada de primire şi procesul-verbal de predare din data de 17.03.2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, expertiza grafică extrajudiciară neprezentând relevanţă juridică pentru motivele mai sus expuse, Curtea constată că intimatului a primit la data de 17.03.2009 convocarea la cercetarea disciplinară ce urma a avea loc la data de 30.03.2009.

Reţinând dezvoltarea mijloacelor de transport moderne, nimic nu îl împiedica pe intimat ca în aceeaşi zi să fie în România şi să primească convocarea pentru ca ulterior să părăsească cu avionul ţara cu destinaţia I, drum de cel mult 2 ore. Pe de altă parte, chiar intimatul invocă modernizarea şi eficientizarea mijloacelor de transport atunci când după ce conform vizei de pe paşaport ajunge la data de 17.03.2009 la I mai efectuează, în stare sa de sănătate, încă 500-600 Km, pentru a se prezenta în aceeaşi zi la doctorul de la Policlinica 12 P-Prefectura Ş, aproape de graniţa cu Siria.

Curtea nu poate primi susţinerile intimatului conform cărora nu ar mai fi avut reşedinţa la adresa din Bucureşti,str. M, nr. 12, sector 1, deoarece contractul de închiriere semnat între recurentă şi SC M SRL a fost reziliat şi implicit nu mai puteau să i se facă comunicări la această adresă. Astfel, adresa nr. 1x/01.12.2008 emisă sub ştampila societăţii recurente prin care se solicita rezilierea contractului de închiriere în cauză începând cu data de 15.01.2009 este semnată de Directorul General, intimatul MK, iar la dosarul cauzei nu s-a depus nici o dovadă a înregistrării acestei adrese nici la recurentă şi nici la societatea SC M SRL sau la administraţia financiară a Sectorului 1 Bucureşti.

Pe de altă parte, la aceeaşi adresă, unde intimatul susţine că nu mai locuia, i s-a comunicat prin afişare la data de 02.04.2009 şi decizia de concediere nr. x/31.03.2009, decizie de care intimatul a avut cunoştinţă atâta timp cât a atacat-o în termen în cadrul prezentului dosar. Chiar dacă potrivit art. 268 alin. 4 din Codul muncii comunicarea deciziei de concediere disciplinară se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta, Curtea constată că raportat la situaţia concretă din cauză scopul urmărit de legiuitor, respectiv efectiva cunoaştere a măsurii luate, a fost atins în cauză prin comunicarea deciziei de concediere prin intermediul BEJ şi atacarea acesteia în termenul legal.

În concluzie, raportat la criticile aduse de intimatul-reclamant cu privire la decizia de concediere nr. x/31.03.2009, Curtea apreciază că aceasta este legală şi temeinică. 

Referitor la cererea reconvenţională, potrivit art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005 în forma în vigoare la data acordării concediilor medicale „Baza de calcul a indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.”

 Prin contractul managerului din data de 01.11.2001 la art. 14 s-a stabilit că dacă managerul nu poate lucra din cauza bolii sau din orice alt motiv pentru care nu este responsabil atunci va continua să primească salariul timp de trei luni de la sfârşitul lunii calendaristice în care a apărut respectiva incapacitate de a lucra.

În primul rând convenţia părţilor conform art. 969 Cciv nu poate duce la nesocotirea dispoziţiilor legale ale art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, cu atât mai mult cu cât conform art. 12 din acelaşi act normativ „  Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă după cum urmează:

A. de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară de muncă;

B. din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, începând cu:

a) ziua următoare celor suportate de angajator, conform lit. A, şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia;

b) prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor asigurate prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. C şi alin. (2).”

Revocarea din funcţia de administrator pentru care se încheiase contractul managerului a intervenit prin decizia nr. x/01.12.2008 emisă de Asociatul unic al recurentei, nefiind condiţionată de comunicare pentru a produce efecte. Prin urmare, incapacitatea temporară de muncă probată prin certificatele de concediu medical pentru perioada 01.12.2008-15.02.2009 a vizat raportul juridic de muncă întemeiat pe contractul individual de muncă nr. 6xxxx/08.11.2001.

Prin urmare, având în vedere că intimatul avea un salariu de 4.000 USD, indemnizaţia de concediu trebuia stabilită conform art. 17 alin.1 raportat la art. 10 alin. 1 din OUG nr. 158/2005, respectiv în procent de 75% din baza de calcul reprezentată de limita celor 12 salarii minime brute pe ţară. Din coroborarea ordinelor de plată nr. 1xx/02.03.2009, nr. 6x/30.01.2009 nr. 9xx/1.12.2008 rezultă că în mod eronat recurenta a plătit intimatului pentru lunile decembrie 2008-15 februarie 2009 suma de 61.245 lei în loc de 12.960 lei rezultând o diferenţă nedatorată de 48.285 lei.

În consecinţă, Curtea apreciază întemeiată cererea reconvenţională formulată de recurentă.

Pentru toate aceste considerente, potrivit art. 312 alin. 3 Cpc, găsind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cpc, Curtea va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată, în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată, va admite cererea reconvenţională şi va obliga pe reclamant să plătească intimatului suma de 48.285 lei diferenţele reprezentând indemnizaţie de concediu medical conform OUG nr. 158/2005.

Cu privire la cererea de întoarcere a executării, potrivit art. 404/2 alin. 1 Cpc „În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.”

Conform încheierii din Camera de Consiliu din data de 17.12.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a încuviinţat executarea silită a recurentei în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4313/19.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Anterior, recurenta executase voluntar în temeiul sentinţei recurate suma de 247.916 lei conform ordinului de plată nr. 3xx/23.11.2010.

Ca urmare a adresei de înfiinţare a popririi emise în dosarul de executare nr. 3xx/2010 al BEJ MC intimatul a mai executat silit în baza sentinţei recurate şi suma de 436.144,36 lei astfel cum rezultă din ordinul de plată nr. x/07.09.2011.

Reţinând că urmare a admiterii recursului, se desfiinţează titlul executoriu în baza căruia s-a efectuat executarea voluntară şi silită, potrivit art. 404 2 alin.1 Cpc se va dispune întoarcerea executării titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4313/19.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin restituirea acestor sume de către intimat.

Domenii speta

Spete similare