Contestaţia în anulare. cale extraordinară de atac. art. 317 şi 318 Cod procedură civilă

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE. CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC.

art. 317 şi 318 Cod procedură civilă

Instanţa nu are competenţa să se pronunţe sau să cenzureze modul în care motivele de recurs au fost analizate sau soluţionate, ci doar dacă acestea au fost analizate.

Contestaţia în anulare obişnuită este prevăzută de art. 317 al. 1 Cod procedură civilă şi prev. la al. (1) pct. 2  că se poate exercita în cazul în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa, al. (2) impunând condiţia ca aceste motive să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, ori chiar invocate fiind, instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

Contestaţia în anulare specială prevăzută de art. 3178 prevede două motive pentru exercitarea ei şi anume – când dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l în parte a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Dosar nr.1229/35/2010*

Decizia civilă nr. 1510/R/10.04.2012  a Curţii de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr.1425 din 1 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-au respins ca nefondate recursurile civile declarate de recurenţii pârâţi H. T. şi H. F. , ambii cu domiciliul în  Oradea, str. Clujului, nr. 24, judeţul Bihor, recurenta - pârâtă SC N. I. SRL, societate în faliment prin lichidator - Cabinet de Insolvenţă consilier B. M. - cu sediul în Oradea, Parcul Traian, nr.11, ap. 3, judeţul Bihor şi recurentul - pârât L. I., domiciliat în Oradea, Aleea Salca, nr.18, bl. C1, ap. 11, judeţul Bihor, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi S. M.– în nume propriu şi  în reprezentarea minorilor S. M. O şi S. E., domiciliată în Oradea, str. Ep. Ioan Suciu, nr.8, bl. Zp5, ap. 6, judeţul Bihor, intimata pârâtă SC C. I. SRL, cu sediul în Oradea, str. Peneş Curcanul, nr.6, ap. 22, judeţul Bihor şi intimatele reclamante P. C. şi M. M., ambele cu domiciliul în Oradea, str. D. Zamfirescu, nr.47, judeţul Bihor, împotriva deciziei civile nr. 301/A/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor la 18 octombrie 2010, pe care a menţinut-o în întregime.

Pentru a pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele :

În privinţa criticilor invocate de recurentul L. I., prin notele de şedinţă, s-a reţinut că într-adevăr o parte dintre acestea sunt motive noi de recurs, formulate tardiv prin raportare la dispoziţiile art. 303 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, instanţa analizând recursul formulat de acesta prin raportare la motivele de recurs invocate în cererea de recurs, analizând totodată şi criticile invocate în notele de şedinţă privind insuficienta timbrare a acţiunii, respectiv nelegala citare a recurentului – pârât, motive apreciate ca fiind de ordine publică, ce pot fi invocate oricând, conform art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă.  S-a reţinut totodată că aspectele invocate de recurentul L. I. în cuprinsul notelor de şedinţă privind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 Cod procedură civilă, respectiv faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu depăşirea limitelor investirii, faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii respectiv că instanţa de apel a reţinut dispoziţiile OG 12/1998, deşi acestea sunt în prezent abrogate, se regăsesc ca şi critici în celelalte recursuri formulate de recurenţii H. T. şi F., respectiv SC „N. I.” SRL, fiind astfel a fi analizate, raportat la aceste din urmă recursuri. În acelaşi sens şi celelalte critici ce vizează aspectele de fond se regăsesc în recursurile declarate de celelalte părţi, fiind de asemenea analizate în consecinţă.

Analizând cu precădere excepţiile de procedură care fac de prisos judecarea fondului, instanţa a reţinut următoarele:

Recurentul L. I., a invocat nelegala sa citare, solicitând în consecinţă casarea sentinţei recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, critică apreciată ca nefondată avându-se în vedere pe de o parte dispoziţiile art. 98 Cod procedură civilă, potrivit cărora schimbarea domiciliului uneia dintre părţi trebuie adusă la cunoştinţa instanţei de către parte sub sancţiunea neluării în seamă, iar pe de altă parte faptul că recurentul a cunoscut despre existenţa procesului atât în primă instanţă, cât şi în apel, formulându-şi apărări prin notele de şedinţă şi întâmpinarea depusă la dosar, semnate de acesta. De asemenea hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost supusă apelului, recurentul pârât neinvocând nelegala sa citare, iar în apel recurentul L. I. a fost reprezentat prin avocat, formulându-şi apărări în cauză, astfel încât criticile formulate de acesta nu au putut fi primite.

Cât priveşte excepţia insuficientei timbrări a acţiunii formulate de reclamanţi, s-a apreciat ca nefondată această critică, acţiunea fiind timbrată la valoarea declarată în momentul introducerii acţiunii, valoare necontestată de către părţi pe parcursul derulării cauzei. De altfel prin Sentinţa civilă nr. 7201/16 decembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Oradea, instanţa de fond a respins excepţia de insuficientă timbrare a acţiunii, dispoziţie neatacată cu apel de către pârâţi, respectiv de către pârâtul L. I..

Sub aspectul criticilor de nelegalitate a deciziei recurate pe considerentul că instanţa de apel a depăşit limitele investirii privind obiectul dedus judecăţii, respectiv că s-au încălcat principii fundamentale ale procesului civil, instanţa a  constatat a fi nefondate aceste critici. Astfel, instanţa de apel a fost investită cu analizarea adevăratelor raporturi dintre părţile contractante şi cu stabilirea cauzelor mediate şi imediate care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare – cumpărare, respectiv lămurirea cauzei care a stat la baza succesiunilor de acte juridice ce au fost efectuate cu privire la imobilul în litigiu, corect analizându-se aşadar valabilitatea acestor convenţii raportat la motivele invocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a precizărilor ulterioare, în acord şi cu dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă.

În speţă s-a constatat  că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii, respectiv al contradictorialităţii, neputându-se reţine că instanţa de apel a schimbat din oficiu cauza cererii de chemare în judecată, fără a fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, aceasta analizând doar apărările formulate de părţi raportat la obiectul cauzei.

În acest sens s-a reţinut că prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor contestate pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 948 Cod civil, invocându-se nu doar simulaţia în privinţa preţului ci şi cauza ilicită şi preţul derizoriu al înstrăinării, aspecte cuprinse în motivarea acţiunii şi invocate pe parcursul derulării întregului proces, fiind administrată şi probaţiune în acest sens, în rejudecarea apelului, pârâţii formulându-şi la rândul lor apărări cu privire la cererea formulată de reclamanţi, sub toate aspectele invocate.

Cum instanţa a fost investită cu analizarea adevăratelor raporturi dintre părţi, fapt ce a impus astfel verificarea valabilităţii şi existenţei obiectului, respectiv a cauzei convenţiilor încheiate între aceştia, criticile recurenţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 6 Cod procedură civilă au fost apreciate ca nefondate.

Astfel, între părţile în litigiu s-au încheiat mai multe contracte succesive, primul contract de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 846/28 februarie 2001 fiind încheiat între reclamanţii P. A.(decedat pe parcursul procesului) şi P.C. care i-au vândut pârâtului S. A.(decedat pe parcursul procesului, procesul fiind continuat în contradictoriu cu moştenitorii acestuia) imobilul în litigiu situat în Oradea, str. Mimozei nr. 3 înscris în CF 4712 Oradea cu nr. top. 8899 în schimbul sumei de 250.000.000 lei (ROL) cumpărătorul acceptând totodată preluarea ipotecilor de rangul I şi II pentru sumele de câte 500.000.000 lei (ROL) plus dobânzile aferente constituite în favoarea Băncii Transilvania.

Acest imobil a fost transmis de către S. A. şi M. , societăţii SC „N. I.” SRL prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2393/27 noiembrie 2001, a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta cauză.

Anterior acestui contract, la data  de 26 octombrie 2001, s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată privind acelaşi imobil pentru preţul de 5.578.125.000 lei (ROL) între societatea SC C.I. SRL  în calitate de vânzător şi  SC „N. I.” SRL în calitate de cumpărător, semnând pentru vânzător S.  Adrian, iar pentru cumpărător L. I., semnăturile persoanelor fizice fiind însoţite de ştampila celor două societăţi, contractul fiind revocat  de aceleaşi părţi la data de 18 noiembrie 2001.

Referitor la acest contract, în mod corect a reţinut instanţa de apel că se impune desfiinţarea acestuia, întrucât SC C. I. SRL a vândut fictiv un bun care nu i-a aparţinut niciodată, iar la data încheierii convenţiei sub semnătură privată cele două societăţi erau reprezentate de alte persoane decât cele care au semnat actul juridic,rezultând, în consecinţă că acest act nu a fost niciodată întocmit în scopul transferării dreptului de proprietate asupra imobilului ci, în scopuri ilicite.

Prin procura autentificată sub nr. 969/11 aprilie 2003 dată de pârâţii S. , aceştia l-au împuternicit pe numitul M. F.  (ginerele reclamanţilor) a vinde cui va crede de cuviinţă şi la preţul cel mai avantajos imobilul ce le aparţine în proprietate situat în Oradea, str. Mimozei nr. 3 înscris în CF 7412 Oradea  cu nr. top. 8899, iar la data de 17 aprilie 04. 2003 s-a încheiat între soţii S.  în calitate de promitenţi vânzători prin împuternicitul M.F. respectiv soţii P. A. şi Cristina, antecontractul de vânzare – cumpărare sub semnătură privată potrivit căruia promitenţii – vânzători au arătat că vor vinde promitenţilor cumpărători (proprietarii iniţiali) imobilul în litigiu la preţul de 1.500.000.000 lei (ROL) obligându-se să se prezinte la notar în momentul în care vor redobândi proprietatea.

Într-adevăr, la data încheierii acestei promisiuni de vânzare – cumpărare imobilul se afla în proprietatea SC „N. I.” SRL, conform contractului de vânzare – cumpărare 2393/27.11.2001, a cărui nulitate s-a invocat prin prezenta acţiune.

Relevante sunt si actele ulterioare încheiate între părţi în sensul intenţiei de revânzare a imobilului în litigiu, în favoarea reclamanţilor, atât pârâtul S. , cât şi SC „N. I.” SRL încheind cu reclamanţii înscrisuri în acest sens, acte ce vin în confirmarea declaraţiilor martorilor privind intenţia reală a părţilor contractante respectiv a raporturilor juridice existente între aceştia şi a înţelegerii iniţiale dintre reclamanţi şi familia S. .

Astfel, între SC „N. I.” SRL reprezentat prin administrator A. G. şi M. F. s-a încheiat la data de 3 februarie 2003 o convenţie prin care părţile s-au înţeles că la data de 6 februarie 2003 să încheie un antecontract de vânzare – cumpărare având  ca obiect imobilul în litigiu, promitentul cumpărător achitând un avans de 5000 USD din preţul care urma să se stabilească ulterior, contractul nemaifiind perfectat însă.

Şi pârâţii S.  l-au împuternicit pe numitul M. F. să încheie antecontractul de vânzare – cumpărare pentru imobilul în litigiu aceştia încercând de altfel să remedieze fără succes problemele create din cauza încălcării înţelegerii iniţiale, aspecte corect reţinute de instanţa de apel.

S-a mai reţinut că la data de 21 aprilie 2003, prin contractul autentificat sub nr. 990/21 aprilie 2003 de BNP M. G., SC „N. I.” SRL vinde pârâtului L. I. căsătorit cu L. E. imobilul în litigiu, aceştia din urmă înstrăinând  imobilul pârâţilor H. T. şi H.  Florica, conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2006/3 august 2005 de BNP V. C., ultimii cumpărători fiind introduşi în cauză, în apel, la cererea SC „N. I.” SRL, în calitate de succesori în drepturi ai pârâtului L. I.

Prin sentinţa 702/F/14 decembrie 2007, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar B. G.  continuată şi precizată de lichidatorul Cabinet de Insolvenţă B. M., dispunând anularea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 990/21 aprilie 2003 de BNP M. G. şi a contratului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2006/3 august 2005 de BNP V. C., pe considerentul că, raportat la valoarea imobilului, de 329.985 lei (RON), preţul stabilit de părţi este sub valoarea corespunzătoare a bunului, actele încheiate fiind considerate frauduloase, încheiate de debitor, în dauna creditorilor.

Prin Decizia Curţii de Apel Oradea nr. 180/C/2008 a fost modificată în parte sentinţa nr.702/F/2007 în sensul că s-a admis excepţia tardivităţii acţiunii privind anularea transferului fraudulos faţă de subdobânditorii H. , fiind respinsă ca tardivă acţiunea în anularea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2006/2005.

Rezultă aşadar că prin această hotărâre s-a menţinut dispoziţia de anulare a contractului de vânzare – cumpărare nr. 990/21 aprilie 2003 autentificat de BNP M. G., aspect corect reţinut de instanţa de apel, susţinerile recurentei SC „N. I.” SRL prin lichidator, în sensul că acest contract a fost menţinut urmare a admiterii excepţiei tardivităţii cu privire la toate capetele de cerere fiind nefondate.

În prezenta cauză contractul încheiat între pârâtul L. I. şi cumpărătorii H. T. şi F. , autentificat sub nr. 2006/2005 nu formează obiectul analizei, părţile declarând în şedinţa publică din 25 mai 2011 că actul este atacat pe cale separată.

Criticile recurenţilor H. T. şi F. privind inadmisibilitatea acţiunii în rectificare CF pe considerentul că în cauză nu a fost introdusă Banca Transilvania în favoarea căreia erau notate ipotecile sunt nefondate, cauza fiind soluţionată cu respectarea cadrului procesual stabilit de părţi în mod corect raportat la obiectul dedus judecăţii avându-se în vedere totodată şi faptul că Banca a emis adresele de radiere a ipotecilor înscrise în favoarea sa în CF.

Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei SC C. I. SRL invocată de recurenţii H. T. şi F. s-a constatat că într-adevăr această societate a fost radiată din registrul comerţului la data de 24 octombrie 2003, ulterior promovării acţiunii, urmare a nemajorării capitalului social conform Legii nr.314/2001, instanţele făcând diligenţele necesare pentru verificarea situaţiei juridice a acestei societăţi, astfel încât criticile recurenţilor în sensul necitării în cauză a eventualilor succesori în drepturi apar ca nefondate.

S-a reţinut totodată că recurenţii H. T. şi F. nu justifică nici un interes legitim în invocarea acestei excepţii, convenţia analizată de instanţa de apel, respectiv actul sub semnătură privată încheiat între SC „C. I.  ” SRL şi SC „N. I.” SRL neproducând nici o consecinţă juridică în privinţa acestor recurenţi, în condiţiile în care aceştia nu au avut raporturi juridice cu societatea mai sus indicată, iar actul încheiat între cele două societăţi a fost revocat ulterior, la data de 18 noiembrie 2001, de comun acord de aceleaşi părţi contractante.

Susţinerile recurenţilor în sensul că acţiunea demarată după pierderea capacităţii de folosinţă a acestei societăţi, pentru anularea contractelor de vânzare – cumpărare subsecvente încheiate după 26 octombrie 2001 este inadmisibilă, sunt nefondate, astfel cum s-a reţinut mai sus, acest contract nefăcând parte din contractele succesive încheiate între părţi în privinţa imobilului din litigiu, SC „N. I.” SRL dobândind imobilul din litigiu conform contractului de vânzare – cumpărare nr. 2393/27 noiembrie 2001 încheiat cu S. A. şi nu în baza acestui contract de vânzare – cumpărare sub semnătură privată, care de altfel a şi fost revocat.

Cât priveşte criticile recurenţilor privind nelegalitatea deciziei pe considerentul că s-au reţinut dispoziţiile OUG nr. 12/1998, s-a constatat că aceste dispoziţii erau în vigoare la data încheierii contractelor  contestate.

Aspectele invocate de recurenţi, privind nelegalitatea deciziei pe considerentul că aceasta cuprinde motive contradictorii au fost înlăturate, instanţa de apel constatând nulitatea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2393/27 noiembrie 2001 pentru lipsa obiectului, avându-se în vedere în acest sens preţul derizoriu înscris în contractul de vânzare – cumpărare raportat la valoarea reală a imobilului în litigiu.  Cât priveşte susţinerile recurentului L. I. privind uzucapiunea raportat la împrejurarea că dreptul de proprietate a fost înscris în CF de  8 ani în favoarea cumpărătorilor subsecvenţi, acestea nu au fost invocate pe parcursul derulării cauzei, fiind invocate direct în recurs, contrar dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 Cod procedură civilă. Pe de altă parte, această apărare analizată ca excepţie a fost apreciată ca nefondată, atât prin prisma dispoziţiilor Decretul - Lege nr.115/1938, cât şi a dispoziţiilor Legii nr.7/1996.

Cererea formulată de recurenta SC „N. I.” SRL prin lichidator în sensul constatării că imobilul  în litigiu este dobândit în mod legal de către recurenţii H. T. şi F. conform deciziei nr. 180/C/R/15 mai 2008 a Curţii de Apel Oradea, respectiv reţinerea bunei credinţe a acestora, excede prezentului litigiu, instanţa nefiind investită cu analizarea valabilităţii contractului de vânzare – cumpărare nr. 2006/3 august 2005 în baza căruia aceştia au dobândit dreptul de proprietate, actul fiind atacat pe cale separată.

Dispoziţia instanţei de apel privind obligarea promitenţilor vânzători S. A. şi M.(primul decedat pe parcursul procesului, acţiunea fiind continuată împotriva moştenitorilor acestuia) să se prezinte la notar pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică privind imobilul în litigiu în favoarea reclamantului pentru preţul de 1.500.000.000 lei (ROL) este legală şi temeinică, avându-se în vedere promisiunea de vânzare – cumpărare încheiată la data de 17 aprilie 2003 între aceştia şi familia Pop, corect instanţa de apel dând eficienţă acestei convenţii, relevante fiind şi dispoziţiile art. 39 alin. 2 din Legea 7/1996. În acest sens aspectele invocate de recurenţi potrivit cărora imobilul se află în prezent în proprietatea tabulară a soţilor H. , au fost avute în vedere cu ocazia executării, transferul dreptului de proprietate realizându-se conform convenţiei la data redobândirii proprietăţii de către promitenţii vânzători.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă instanţa a respins ca nefondate recursurile menţinând în totalitate decizia recurată ca legală şi temeinică şi a luat act că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în sarcina recurenţilor, aceştia din urmă fiind în culpă procesuală, conform art. 274 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare recurenţii H. T. şi H.  Florica, solicitând anularea hotărârii instanţei de recurs şi  rejudecarea căii extraordinare de atac, cu consecinţa admiterii recursului formulat de contestatori.

Motivele invocate de contestatori sunt următoarele: necompetenţa materială a judecătoriei faţă de valoarea imobilului şi de faptul că părţi contractante au fost şi comercianţi (art. 317 pct.1 Cod procedură civilă); omiterea analizării motivului de recurs care viza depăşirea limitelor investirii instanţei de apel, a celui care evidenţia inadmisibilitatea unor capete de cerere din acţiunea principală ca urmare a lipsei de capacitate de folosinţă a pârâtei S.C. C. SRL – motiv de ordine publică evocat prin concluziile orale la termenul din 25 mai 2011 – (art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă), precum şi eroarea materială constând în neobservarea concluziilor scrise şi a practicii judiciare invocate şi cea vizând preţul de înstrăinare al imobilului care a fost de 1.250.000.000 rol şi nu 250.000.000 rol cum s-a reţinut (art. 318 teza I Cod procedură civilă).

Prin note de şedinţă, S.C. N. I. SRL prin lichidator Cabinet de Insolvenţă B. M. a solicitat admiterea contestaţiei în anulare formulată de recurenţi, cu consecinţa rejudecării recursului.

În conţinutul concluziilor scrise depuse, intimatele M. M. şi P. C. au solicitat respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea în totalitate a deciziei instanţei de recurs, precizând că toate criticile invocate în susţinerea contestaţiei în anulare au fost discutate în faţa instanţelor de apel şi de recurs şi au primit dezlegare potrivit dispoziţiilor legale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că, potrivit art. 317 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivele care sunt în mod expres enumerate, cu condiţia ca aceste motive să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, ori chiar invocate fiind, instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Apar ca motive de recurs invocate în actul de sesizare a Curţii critica potrivit căreia instanţa de apel şi-a depăşit limitele investirii, schimbând din oficiu cauza cererii de chemare în judecată, iar prin concluziile scrise este invocată lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a SC C. I. SRL, precum şi inadmisibilitatea unor capete de cerere din acţiune faţă de nechemarea în judecată a tuturor titularilor unor drepturi reale asupra imobilului din litigiu. De asemenea, prin acelaşi înscris, s-a ridicat şi problema preţului achitat efectiv, compus atât din remiterea unei sume în mâinile vânzătorilor, cât şi din achitarea unor credite ipotecare.

Referitor la critica vizând depăşirea limitelor de investire a instanţei de apel, instanţa de recurs a reţinut – pag. 20 al. 2 din decizie – că aceasta este neîntemeiată, această concluzie fiind argumentată. Aşadar, nu este întemeiat motivul de contestaţie în anulare în sensul că instanţa de recurs nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de modificare invocat.

Aspectul privind capacitatea de folosinţă a SC C. I. SRL a fost analizat şi s-a răspuns la acest motiv de casare prin argumentaţia dezvoltată la pag. 25 al. 5 şi urm. din decizie, în sensul că este irelevantă radierea societăţii câtă vreme s-a constatat că actul încheiat de aceasta cu SC N. I. SRL a fost ulterior revocat prin acordul de voinţă al aceloraşi subiecte de drept, astfel încât la data soluţionării procesului nu se putea reţine nici o obligaţie în sarcina societăţii cu răspundere limitată a cărei activitate a încetat, nici o altă parte nefiind prejudiciată de dispariţia subiectului de drept. Instanţa de recurs reţine şi faptul că toate părţile din prezenta cauză puteau face demersuri pentru a indica subiectele de drept care au preluat patrimoniul persoanei juridice, ori pasivitatea părţilor dovedeşte lipsa oricărui prejudiciu faţă de SC C. I. SRL.

Instanţa subliniază că nu are competenţă să se pronunţe sau să cenzureze modul în care motivele de recurs au fost analizate sau soluţionate, ci doar dacă acestea au fost analizate, ori până în acest moment răspunsul este unul pozitiv, în ciuda celor susţinute de contestatori.

Şi problema cuantumului preţului este cercetată de către instanţa de recurs – pag. 23 al. 2 din decizie – motivându-se de ce nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că preţul imobilului vândut cuprinde şi cele două credite datorate Băncii Transilvania.

Lipsa oricărei menţiuni privind jurisprudenţa invocată de recurenţi în conţinutul deciziei Curţii nu reprezintă o eroare materială şi nici nu influenţează în nici un mod soluţia pronunţată, hotărârile altor instanţe nefiind obligatorii pentru instanţa de recurs, ci reprezentând doar un etalon în cazul unor speţe similare.

În ceea ce priveşte problema competenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona în primă instanţă cauza, trebuie remarcat faptul că aceasta a fost ridicată la termenul din 16 octombrie 2003, prin întâmpinare, de către pârâta SC N. I. SRL, care a invocat caracterul comercial al litigiului – fila 53 dosar 3803/2003 al Judecătoriei Oradea. Prin încheierea din 13 noiembrie 2003 – fila 106 – instanţa a respins excepţia, stabilindu-şi propria competenţă.

Sentinţa civilă nr. 7201/2004 pronunţată de Judecătoria Oradea a fost apelată doar de reclamante, deci nici una dintre părţi nu a atacat soluţia instanţei legată de competenţa materială a judecătoriei de a soluţiona litigiul.

Este adevărat că recurenţii contestatori au fost introduşi în cauză doar la 17 noiembrie 2008 – fila 30 dosar 3785./111/2005 -, dar aceştia au depus întâmpinare la dosar – fila 43 – fără a pune în discuţie aspecte legate de competenţa instanţei.

La termenul din 2 martie 2009 – fila 46 dosar – se discută valoarea imobilului din litigiu, iar instanţa rămâne în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă materială a secţiei civile a Tribunalului Bihor (cauza fiind în faza procesuală a apelului). Pentru motivele dezvoltate în considerente, excepţia de necompetenţă se respinge, instanţa păstrând cauza pentru soluţionare. Recursul contestatorilor nu vizează această încheiere din 2 martie 2009 şi, de altfel, nici nu ridică problema necompetenţei materiale a instanţelor care au soluţionat apelul şi fondul, astfel încât această problemă nu poate fi ridicată direct în contestaţia în anulare.

Referitor la criteriul valoric, cauza a fost soluţionată de instanţa legal investită, sub acest aspect neexistând critici formulate în calea de atac ordinară sau extraordinară.

Raportat la toate cele reţinute se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 317 şi 318 Cod procedură civilă, astfel încât contestaţia în anulare formulată de recurenţi va fi respinsă ca neîntemeiată.

Se constată că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare