Hotarare care sa tina loc de act autentic

Prin decizia civilă nr. 602/09.09.2016, tribunalul a admis apelul declarat de apelantul-pârât  SP.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a înlăturat dispoziţia de compensare a onorariilor de avocat  şi a obligat  pe reclamanţii TF şi SC la plata sumei de  500 lei fiecare reprezentând onorariu avocat către pârâtul SP. 

A menţinut celelalte dispoziţii ale  hotărârii.

A obligat intimaţii la plata  sumei de 75 lei fiecare către apelant cu titlu de cheltuieli  de judecată-onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 370 din data de 09 martie 2016, Judecătoria RV a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtul SP.

A admis, în parte, atât cererea principală, având ca obiect succesiune, ieşire din indiviziune şi pronunţare hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, formulată de reclamanta TF, cât şi cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii, formulată de pârâtul SP.

A dispus ieşirea din indiviziune a părţilor asupra bunurilor reţinute prin încheierea de admitere în principiu nr.23/03 noiembrie 2015 şi încheierea de completare a acesteia nr.26/ 17 noiembrie 2015, conform  variantei I din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii civile întocmit de expert TM, astfel cum a fost completat ulterior.

Prezenta sentinţă ţine loc de act autentic de vânzare.

A compensat onorariile de avocat.

A compensat, în parte, celelalte cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă şi de pârâtul SP şi a obligat pe reclamantă să plătească acestuia suma de 62 lei diferenţă, cu acest titlu.

A luat act că prin încheierea din  16 iunie 2015 s-a dispus restituirea către pârâtul SP a sumei de 995 lei  din totalul de 1500 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată cu chitanţa nr.2798935/25.05.2015 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 6 B, din care a fost folosită doar suma de 505 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :

„Prin încheierea de admitere în principiu nr.23/03 noiembrie 2015, instanţa a declarat deschisă succesiunea defunctei SP, decedată la  01.02.2014, având ultimul domiciliu în comuna V, judeţul T, şi a constatat că de pe urma acesteia au rămas în calitate de moştenitori legali, pârâtul SC – soţ supravieţuitor, cu o cotă de 1/4, reclamanta TF şi pârâtul  SP – fii,  cu o cotă de câte 3/8 din masa succesorală, compusă din cota de ½ din construcţiile situate pe raza comunei V, sat V de Jos, judeţul T, pe terenul intravilan în suprafaţă de 770 mp. înscris în titlul de proprietate  nr.8700339/19.07.1995 eliberat de Comisia judeţeană T pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe numele pârâtului SC.

Prin încheierea nr.26/17 noiembrie  2015, instanţa a dispus completarea încheierii de admitere în principiu nr.23/03.11.2015, în sensul că în contribuţia pârâtului SP la imobilul proprietatea părinţilor săi a fost reţinută şi  procurarea ţevilor şi executarea structurii metalice a unui pătul de porumb.

A fost numit, cu acordul părţilor, expert judiciar TM pentru evaluarea şi lotizarea imobilelor reţinute în masa partajabilă.

În temeiul art.2512 şi art.2513 Cod civil, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtul SP în etapa dezbaterilor, pe de o parte întrucât prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, acesta neavând interes să o invoce devreme ce pârâtul SC s-a obligat să înstrăineze cota sa succesorală, iar pe de altă parte deoarece nu a fost invocată prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost citate.

Instanţa va confirma varianta 1 din raportul de expertiză întocmit de expert TM,  astfel cum a fost completat ulterior,  ţinând cont de criteriile prev. de art.988 Cod procedură civilă, respectiv, mărimea cotei părţi ce se cuvine fiecărei părţi din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor.

În acest sens, instanţa a constatat că pârâtul SC are o cotă de 5/8 din casele şi anexele reţinute prin încheierea de admitere în principiu, compusă din cota proprie de ½ şi cota de 1/8 în calitate de moştenitor al defunctei SP, fiind bunuri dobândite în cote egale în timpul căsătoriei, mai mare decât cota de 3/16 a pârâtului SP. De asemenea, pârâtul SP locuieşte în B, iar celălalt pârât în comuna V, sat V de Jos, judeţul T, unde se află bunurile succesorale, acesta din urmă obligându-se să înstrăineze reclamantei cota sa din construcţiile sus menţionate.

Pe de altă parte, instanţa nu va confirma varianta de atribuire solicitată de reclamantă întrucât, potrivit disp. art.984 alin.2 Cod procedură civilă, împărţeala se face în primul rând în natură şi doar în cazul în care aceasta nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii bunului ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, acesta poate fi atribuit în întregime uneia dintre părţi. În speţă însă, expertul  a concluzionat  că proprietatea întruneşte o parte din condiţii pentru a fi comod partajabilă în natură, putându-se constitui în două  unităţi locative distincte, care să poată fi  exploatate şi folosite independent.

Faţă de considerentele expuse şi în temeiul art.1143 Cod civil, precum şi a art. 980 şi urm. Cod procedură civilă, urmează ca  instanţa să admită, în parte, atât cererea principală formulată de reclamantă, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul SP şi să dispună ieşirea din indiviziune a părţilor asupra bunurilor reţinute prin încheierea de admitere în principiu nr.23/03 noiembrie 2015 şi încheierea de completare a acesteia nr.26/ 17 noiembrie 2015, conform  variantei I din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii civile întocmit de expert TM, astfel cum a fost completat ulterior.

Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, analizând probele administrate, instanţa reţine că prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 08 decembrie 2014, pârâtul SC  s-a obligat să vândă reclamantei,  cu preţul de 17.000 lei, achitat integral la data încheierii înscrisului, cota proprie de ½ şi cota de ¼ de pe urma soţiei sale SP, din construcţiile edificate în timpul căsătoriei, cu contribuţie comună şi egală, concretizate în urma partajului, în bunurile situate pe raza comunei V, sat V de Jos, judeţul T.

Instanţa a mai reţinut că deşi reclamanta a achitat integral preţul de 17.000 lei, promitentul - vânzător a refuzat să se prezinte la notar până în prezent, pentru a încheia actele de vânzare-cumpărare în formă autentică (a se vedea poziţia exprimată de pârât prin întâmpinare, precum şi declaraţiile martorilor SL şi CF).

Instanţa a mai reţinut că pârâtul este proprietarul imobilelor pe care s-a obligat să le înstrăineze în baza titlului de proprietate  nr. 8700339/19.07.1995 emis de Comisia judeţeană T pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe numele lui, iar asupra construcţiilor, astfel cum s-a reţinut mai sus.

Potrivit art.1669 din noul cod civil, „când una din părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuza nejustificat să încheie contractul promis,cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, daca toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite”.

Faţă de dispoziţiile Codului fiscal şi ale Codului procedură fiscală, taxele şi impozitele datorate la bugetul local au fost achitate la zi, cum rezultă din certificatele de atestare fiscală pentru persoane fizice privind taxele şi impozitele locale nr. 3375/28.11.2014, nr.3374/08.12.2014, nr.1456/05.05.2015, nr.1726/04.06.2015, nr.2400/10.08.2015  eliberate de Direcţia de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei V, judeţul T.

 În temeiul dispoziţiilor Legii 276/2009 au fost solicitate relaţii privind sarcinile impuse suprafeţelor de teren, din certificatul de sarcini nr.58766/08.12.2014 eliberat de O.C.P.I. T, rezultând că nu au fost găsite impuse sarcini.

Potrivit art.20 din Legea nr.17/2014, modificată, dispoziţiile acestei legi nu sunt aplicabile între rude sau afini până în gradul III inclusiv, pârâtul SC fiind tatăl reclamantei, aşa cum rezultă din actele de stare civilă de la dosar, şi nici în cazul terenurilor intravilane şi construcţiilor.

Date fiind considerentele de fapt şi de drept expuse şi având în vedere că sunt  îndeplinite condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 si urm. din noul cod civil,  urmează ca acest capăt de cerere să fie admis şi să se constate că reclamanta a cumpărat de la pârâtul SC, încheindu-se antecontract de vânzare-cumpărare la data de 08 decembrie 2014,  cu preţul de 17.000 lei, achitat integral, bunurile situate pe raza comunei V, sat V de Jos, judeţul T.

În temeiul art.453 Cod procedură civilă, instanţa a compensat onorariile de avocat, a compensat, în parte, celelalte cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă şi de pârâtul SP şi  a obligat pe reclamantă să plătească acestuia suma de 62 lei diferenţă, cu acest titlu (cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru), corespunzător cotelor succesorale (taxa pentru expertiză fiind achitată în mod egal de către cei doi).”

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul SP, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, atribuirea unei alte variante, obligarea intimaţilor reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, apelantul a arătat că şi el ar trebui să beneficieze de anexele gospodăreşti întrucât doreşte să crească animale. Cu privire la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, apelantul a solicitat respingerea acestui capăt de cerere având în vedere că nu există nici un înscris autentic încheiat la notar, intimatul nu a primit nicio sumă de bani fiind vorba de un abuz.  De asemenea, a intervenit prescripţia dreptului de a cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare conform art. 1669 C. civ. iar antecontractul nu îndeplineşte condiţiile de validitate. Apelantul a mai arătat că intimatul SC nu a depus întâmpinare, nu a răspuns la interogatoriu, nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei, iar intimata TF nu a achitat taxa privind onorariul expertului în timp util ci după expirarea termenului impus de instanţă.

În continuare apelantul a susţinut că suma de 41 de lei stabilită drept sultă este exagerat de mică având în vedere că de-a lungul timpului el a contribuit la imobilul părinţilor săi. Cu privire la expertiză, apelantul a învederat că aceasta reflectă o valoare mică a imobilelor şi nu propune şi o variantă în care apelantul să aibă acces la anexe. De asemenea există anumite erori în atribuirea lotizării, cu privire la suprafeţe, la sulte etc. Apelantul a susţinut că îşi doreşte camerele 1, 2 ,3 şi 5 şi acces la toate anexele întrucât aceasta a fost dorinţa defunctei, deşi nu există un testament. Cu privire la cheltuielile de judecată, apelantul a arătat că instanţa în mod greşit a compensat onorariile de avocat având în vedere că avocatul reclamantei nu a depus nicio dovadă a achitării unui astfel de onorariu.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, martori, expertiză şi cercetare la faţa locului.

În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art. 466, 470 şi urm C.pr.civ., art. 1669 şi 1179 C.civ.

Intimata TF a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat în esenţă că primul motiv de apel este neîntemeiat întrucât nu există o variantă de lotizare care să prevadă atribuirea apelantului anexele gospodăreşti. Instanţa de fond a respins în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât antecontractul a fost încheiat la data de 08.12.2014 iar acţiunea a fost formulată în ianuarie 2015. Cu privire la sulta de 41 de lei apelantul trebuie să aibă în vedere că pe lângă sultă primeşte şi camere în natură.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.pr.civ.

La data de 27.05.2016 apelantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a reluat, într-o altă formă, susţinerile din cererea de apel.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma motivelor invocate, tribunalul reține următoarele:

1.Cu privire la excepţia tardivităţii apelului

Analizând cu prioritate potrivit art. 248 C.pr.civ. excepţia tardivităţii formulării apelului invocată de intimata-reclamantă TF, tribunalul apreciază că aceasta este în mod evident neîntemeiată.

Potrivit dovezii de comunicare de la fila 216 dosar fond, hotărârea instanţei de fond a fost comunicată apelantului la data de 17 martie 2016.

Calculând potrivit art. 184 C.pr. civilă un termen de 30 de zile începând cu data de 17 marie 2016 se poate observa că acesta s-a împlinit la data de 19.04.2016, inclusiv, aceasta fiind ultima zi în care apelantul putea depune cererea de apel.

Tribunalul constată că cererea de apel a fost trimisă prin poştă de către apelant potrivit art. 183 C.pr.civ. la data de 15.04.2016 (plic fila 15 dosar apel), deci în mod evident în interiorul termenului prevăzute de lege, motiv pentru care instanţa respinge ca vădit neîntemeiată excepţia tardivităţii invocată de intimata-reclamantă TF.

2.Cu privire le criticile legate de modalitatea de atribuire şi partajare a bunurilor imobile, tribunalul apreciază că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 988 C.pr.civ., la formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalţi coproprietari sau altele asemenea.

Se poate observa că imediat după acordul părţilor, primul criteriu căruia legiuitorul îi acordă prioritate la formarea şi atribuirea loturilor este mărimea cotei-părţi.

În cauza de faţă, despre acordul părţilor nu poate fi vorba, astfel încât mărimea cotei-părţi capătă o relevanţă deosebită în modalitatea de partajare a bunurilor imobile.

Cota parte din construcţii ce revine apelantului este de inferioară cotei părţi ce revine celorlalte părţi, mai exact reclamantei TF, acesta deţinând atât cota sa proprie cât şi cele dobândite de la SC ca urmare a pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Având cea mai mică cotă-parte din construcţii, în opinia instanţei, apelantul nu poate beneficia de atribuirea camerelor pe care acesta le doreşte şi nu poate avea pretenţia de a putea avea acces la toate condiţiile oferite de imobil, respectiv anexele, cuptor, pivniţă, grajd, coteţ, pătul etc.

Pe de altă parte, solicitările apelantului cu privire la modalitatea de atribuire nu pot fi luate în calcul şi din cauza piedicilor de fapt şi tehnice,  care au fost expuse de expertul tehnic judiciar (f.193,194 dosar fond) care a arătat că soluţia propusă de apelant nu este posibilă din punct de vedere faptic, mai ales că între părţi există grave neînţelegeri.

Tribunalul apreciază că într-adevăr o altă modalitatea de partajare, mai ales cea propusă de apelant în care şi el ar avea acces la anumite camere sau anexe, având în vedere situaţia de fapt a imobilului, nu ar face decât să adâncească conflictul dintre părţi şi să ducă la o perpetuare a stării generale de neînţelegere.

Desigur că, la stabilirea modalităţii de atribuire, instanţa are în vedere şi criteriul contribuţiei efective la edificarea anumitor construcţii şi reţine că apelantul a avut un asemenea aport, însă, potrivit 988 C.pr.civ., acest criteriu este devansat din perspectiva priorităţii de mărimea cotei-părţi.

Cu privire la criticile legate de valoarea construcţiilor şi a sultei pe care apelantul o primeşte, instanţa apreciază că expertiza efectuată în cauză (f.171-183 dosar fond) conţine suficiente date şi explicaţii cu privire la modalităţile de calcul a acestor sume, iar instanţa nu a identificat anumite aspecte care să aducă serioase îndoieli cu privire la aceste informaţii.

Referitor la presupuse le erori în „atribuirea lotizării” invocate de apelant în cadrul cererii de apel (f. 6), având în vedere natura acestor neregularităţi, aşa cum au fost ele expuse de apelant, instanţa apreciază că acestea nu pot fi considerate ca fiind veritabile erori de judecată ci putând fi cel mult posibile erori materiale, a căror procedură de îndreptare este obligatorie potrivit art. 445 rap. la art. 442 C.pr.civ.

3.Cu privire la criticile legate de pronunţarea hotărârii care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare, tribunalul apreciază de asemenea că acestea sunt neîntemeiate.

a.) Mai întâi, instanţa constată în mod corect a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât din antecontractul de vânzare-cumpărare reiese că acesta a fost încheiat la data de 8 decembrie 2014 (f.129 dosar fond) iar acţiunea a fost promovată la data de 07.01.2015, deci în interiorul termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 1669 C.civ.

Pe de altă parte, excepţia prescripţiei trebuia oricum respinsă întrucât potrivit art. 2512 Cod civil, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar în cauza de faţă această persoană ar fi fost exclusiv SC, apelantul nefiind parte în antecontractul de vânzare-cumpărare.

b.) Cu privire la faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare nu îmbracă forma autentică, instanţa apreciază că această împrejurare nu constituie o piedică la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Deși art. 1.669 C. civ. prevede drept condiție îndeplinirea celorlalte cerințe de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare promis, acest lucru nu poate duce la concluzia că antecontractul trebuie să îmbrace forma autentică. Întrunirea ”condițiilor de validitate”  la care face trimitere art. 1.669 alin. 1 teza finală C.civ., se referă exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare și în niciun caz la antecontractul deja încheiat.

Cercetarea condițiilor de validitate se va face prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare promis și neîncheiat, un contract ipotetic, care nu există la momentul analizării cererii de chemare în judecată și care nici nu va exista stricto sensu. Așadar, se poate considera că, pe lângă celelalte condiții, exigențele de validitate ale unui contract de vânzare-cumpărare ipotetic devin condiții necesare pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.

 Însă, având în vedere că nu va lua naștere niciun contract de vânzare-cumpărare ci se va pronunța o hotărâre care va ține locul unui astfel contract, prin intermediul unui mijloc specific de executare silită în natură a antecontractului, apreciem că pentru aplicarea art. 1.669 C. civ. nu trebuie îndeplinite toate condițiile de validitate ale unui veritabil contract de vânzare-cumpărare.  Sintagma ”dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite” se referă la toate condițiile de validitate ale unui ipotetic contract de vânzare-cumpărare, mai puțin consimțământul și forma autentică. Însuși legiuitorul, prin formularea tezei finale a art. 1.669 C.civ.  - ”dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”, admite că la momentul analizării cererii de chemare în judecată formulate în baza art. 1.669 C.civ., unele condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare promis nu pot fi îndeplinite. În orice caz, din formularea și rațiunea art. 1.669 C.civ., reiese fără îndoială faptul că nu ar putea fi îndeplinită niciodată condiția consimțământului cu privire contractul promis de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că forma autentică ad validitatem se referă, în primul rând, la modalitatea de manifestare a consimțământului, în măsura în care însuși acest consimțământ nu poate exista, în mod necesar nu poate fi concepută nici existența formei autentice de exprimare a acestui consimțământ. Astfel, dacă cerințele de validitate referitoare la consimțământ și formă ale contractului de vânzare-cumpărare promis nu pot fi în niciun caz îndeplinite, lucru asumat și de legiuitor prin formularea dispozițiilor art.1.669 C. civ., nu se poate susține cu temei că aceste exigențe mai pot constitui condiții necesare pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

c.) Cu privire la criticile referitoare la pretinsa nevalabilitate a antecontractului de vânzare cumpărare (f.4 verso apel), instanţa apreciază că acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi luate în considerare în primul rând pentru că, deşi există unele referiri tangenţiale, prin cererea reconvenţională formulată nu s-a solicitat în mod expres constatarea nulităţii antecontractului de vânzare pentru motivele indicate în cererea de apel: capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza. Instanţa nu a fost învestită în mod legal cu analiza validităţii antecontractului de vânzare-cumpărare iar potrivit art. 478 alin. 3 C.pr. civ. în cadrul apelului nu se pot formula pretenţii noi. Valorificarea apărărilor ce ţin de validitatea antecontractului în lipsa unei cereri reconvenţionale nu este posibilă întrucât apelantul nu este parte în antecontractul de vânzare-cumpărare.

3. Cu privire la presupusele greşeli procedurale

Apelantul a arătat că intimatul SC nu a depus întâmpinare, nu a răspuns la interogatoriu, nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei, iar intimata TF nu a achitat taxa privind onorariul expertului în timp util ci după expirarea termenului impus de instanţă.

Faptul că intimatul SC nu a depus întâmpinare, nu a răspuns la interogatoriu şi nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei, nu pot fi catalogate ca fiind erori procedurale ale instanţei de judecată care să atragă desfiinţarea hotărârii, atitudinea procesuală a pârâtului SC fiind atributul exclusiv al acestei părţi.

De asemenea, împrejurarea că intimata TF nu a achitat în termen onorariul expertului nu poate atrage desfiinţarea sentinţei atacate, întrucât o asemenea situaţie atrage cel mult decăderea din proba cu expertiză încuviinţată potrivit art. 254 alin. 4 lit. c C.pr. civ., însă în orice caz, această neregularitate nu poate fi invocată direct în apel ci la pe cale de excepţie a decăderii la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii conform art. 247 alin. 2 rap. la art. 185 C.pr. civ.

4.Cu privire la compensarea onorariilor avocaţiale

Tribunalul reţine că apelantul se declară nemulţumit de faptul că onorariile avocaţiale a fost compensate total, în condiţiile în care intimata reclamantă nu a depus la dosar dovezi de achitare a onorariului către avocatul său.

Tribunalul constată că într-adevăr la dosar nu există chitanţa doveditoare a achitării onorariului de avocat de către intimata reclamantă, ci numai cea a apelantului-pârât, astfel încât nu putea interveni o compensare a onorariilor avocaţiale.

În aceste condiţii, tribunalul urmează să admită apelul şi să schimbe în parte sentinţa atacată exclusiv sub aspectul compensării onorariilor de avocaţi, înlăturându-se această dispoziţie.

Fiind exclusă compensarea onorariilor avocaţiale şi constatându-se că cererea reconvenţională a apelantului-pârât a fost admisă într-o anumită măsură, tribunalul apreciază că în temeiul art. 453 C.pr.civ., acesta este îndreptăţit să primească contravaloarea onorariului de avocat achitat. Cu toate acestea, apelantul nu poate primi întreaga sumă achitată drept onorariu de 5600 de lei având în vedere că apărările sale nu au fost eficiente în totalitate iar anumite solicitări ale acestuia au fost respinse, mai ales cu privire la partaj. Pe de altă parte, nu trebuie ignorată şi cota parte ce îi revine apelantului şi faptul că anumite aspecte importante ale demersului judiciar declanşat de reclamantă îi sunt utile şi apelantului-pârât (de deschiderea succesiunii, stabilirea cotelor etc.).

Ţinând seama de toate aceste împrejurări, tribunalul apreciază că suma de 1000 de lei este una rezonabilă pe care ar trebui să o primească apelantul cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate la fond, respectiv onorariu avocat.

Tribunalul reţine că apelantul a criticat exclusiv compensarea onorariilor de avocat, astfel încât celelalte dispoziţii ale instanţei de fond referitoare la cheltuielile de judecată şi compensarea lor nu vor fi analizate şi rămân valabile.

În aceste condiţii, tribunalul, în temeiul art.480 C.pr. civ, va admite apelul, va schimba în parte hotărârea atacată în sensul că va înlătura dispoziţia de compensare a onorariilor de avocat şi va obliga pe reclamanta TF şi pe pârâtul SC la plata sumei de 500 de lei fiecare reprezentând onorariu de avocat către pârâtul SP.

Cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac de către apelant, tribunalul apreciază că, hotărârea instanţei de fond fiind schimbată numai în parte şi fiind respinse majoritatea criticilor formulate, apelantul are dreptul la onorariu parţial în cuantum de 150 de lei. În aceste condiţii, în temeiul art. 453 C.pr.civ. intimaţii vor fi obligaţi la plata sumei de 75 de lei fiecare către apelant cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu avocat.

Instanţa apreciază că apelantul nu are dreptul şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară, întrucât apelul său a fost admis exclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, iar acest aspect nu este supus niciodată taxei judiciare în apel.

Domenii speta

Spete similare