Diferenţă de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012

Titlu Diferenţă de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012

Tip speta sentinţă civilă

Nr.416

Data 08 martie 2016

Domeniu asociat Salarizare

Continut speta  . Diferenţă de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012.Respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. 695/90/2015, ……. au chemat în judecată pe pârâţii STATUL ROMÂN - MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,  PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL IALOMIŢA, DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CĂLĂRAŞI solicitând obligarea acestora la plata diferenţei de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012, diferenţă de salariu ce va fi plătită începând cu 01 decembrie 2012 şi în continuare, proporţional cu perioada lucrată de fiecare reclamant în cadrul fiecărui pârât.

Se solicită de asemenea, obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei, 01 decembrie 2012 până la data plăţii efective.

În motivarea cererii, reclamanţii arată că, în luna iulie 2010 le-a fost diminuat salariul brut lunar, inclusiv sporurile, indemnizaţiile care făceau parte din acesta, cu 25%, conform art. 1 din Legea nr. 118/30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Ulterior, Statul Român, prin mai multe dispoziţii legislative a hotărât în anul 2011, majorarea salariului brut lunar cu 15% şi includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010, pentru ca, în anul 2012, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 19/2012, să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25% aplicată în luna iulie 2010.

Deşi au beneficiat de aceste prevederi legislative, în realitate au primit în continuare un salariu diminuat.

Din expunerea de motive a Legii nr. 285/2010 rezultă că, majorarea salariului de bază din luna octombrie 2010 cu 15%, asigură recuperarea parţială a diminuării de 25% a salariilor din sectorul bugetar.

Tot din această notă de fundamentare rezultă că, sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Problema a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în  interesul legii, care, prin Decizia nr. 21/18.11.2013 a statuat că premiul anual aferent anului 2010, reglementat iniţial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor, în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, Înalta Curte a constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariu, este acordată şi în continuare, dovadă că, de la 01 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care, legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe anul 2011.

Tot din considerente rezultă că, la rândul său şi Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la interpretarea disp. art. 8 din Legea nr. 285/2010 şi a statuat că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadrul nr. 330/2009 şi reprezintă în continuare o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare şi anume, eşalonat şi succesiv prin creşterea în mod corespunzător a salariului de bază.

Raportat la această concluzie s-a reţinut că dreptul la premiul anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, în acest sens, Curtea Constituţională stipulând că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază este acordată şi în continuare.

În considerente,  Înalta Curte mai arată că, dreptul de a pretinde acordarea unui premiu anual sub forma unui salariu de bază, scadent în prima lună a anului următor celui lucrat, s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată prevăzută de lege prin executare succesivă.

Rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2011, personalul bugetar nu a mai primit premiul anual sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor, ci un procent care se regăseşte în majorarea de 15%, aprobată începând cu 01 ianuarie 2011.

Reclamanţii apreciază că, procentul cuvenit pentru o lună de zile din premiul anual, reprezintă un salariu de bază, care nu mai este ţinut de criteriile anterioare şi care trebuie împărţit la 12 luni, câte are un an, reprezentând un procent lunar de 8,33%, care urmează să se calculeze la salariul brut din luna octombrie 2013 şi care se regăseşte în majorarea de 15%, acordată începând cu 01 ianuarie 2011, pe care personalul bugetar o primeşte în continuare prin creşterea în mod corespunzător a salariului brut din luna octombrie 2010.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, s-a aprobat de către Guvernul României, acoperirea integrală a diminuării de 25% din salariu, diminuare dispusă prin Legea nr. 118/2010.

Reclamanţii apreciază că din dispoziţiile referitoare la plata premiului anual şi la plata integrală a diminuării de 25% rezultă în mod clar că, în fapt, nu s-a acoperit integral această diminuare, scăzând din majorarea de 15% procentul aferent premiului anual de 8,33% rezultă că, în fapt, nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.

Diferenţa salarială egală cu procentul aferent premiului anual, nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25%, pentru că acest premiu trebuie scăzut din majorarea de 15%, conform Legii nr. 285/2010 şi Deciziei nr. 21/18.11.2013.

Acoperirea integrală a diminuării este obligatorie, având în vedere cele dispuse în şedinţa de Guvern prin care a fost aprobată OUG nr. 19/2012, dar şi disp. art. 16 din Legea nr. 118/2010 şi Decizia nr. 872/2010 a Curţii Constituţionale.

În drept, au fost invocate disp. art. 253 alin. 2 din Codul muncii, art. 1 din Legea nr. 118/30.06.2010, art. 1 şi 8 din Legea nr. 285/2010, Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, OUG nr. 19/2012, OG nr. 13/2011 şi art. 1531 din Codul civil.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri, respectiv: copii ale actelor de identitate, ordine emise de Ministerul Justiţiei etc.

Prin încheierile de şedinţă din datele de 27 octombrie 2015 si 26 ianuarie 2016 a fost disjunsă cererea privind pe reclamanţii …..

La dosarul cauzei a depus întâmpinare pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin care a invocat excepţiile necompetenţei teritoriale a acestei instanţe si a inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată.

Detaliind, cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea, pârâtul a arătat că potrivit art. 130 alin. (2) coroborat cu 129 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă invocă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea în soluţionarea cauzei privind pe reclamanţii personal conex, funcţionari publici şi personal contractual raportat la prevederile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată.

Dispoziţiile alin. (1) al art. 127 din Codul de procedură civilă reglementează situaţia în care un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară acesta activitatea. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile anterior amintite se aplică în mod corespunzător procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Pentru aceste situaţii, textul legal prevede imperativ competenţa unei instanţe judecătoreşti „de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Astfel, textul reglementează fără echivoc categoriile de personal din cadrul sistemului justiţiei cărora li se aplică prevederile imperative ale competenţei facultative, reclamanţii personal conex, funcţionari publici şi personal contractual nefiind incluşi în această categorie.

Prin urmare, solicită admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea cu privire la reclamanţii personal conex, funcţionari publici şi personal contractual şi declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamanţilor din categoriile de personal amintite, potrivit dispoziţiilor art. 111 din Codul de procedură civilă.

Invocă de asemenea pârâtul si excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată. în conformitate cu prevederile art. 245 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care vizează neregularităţile determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării instanţei, respectiv lipsa prealabilă a contestaţiei administrative.

Art. 30 din Legea nr. 284/2010 stabileşte expres modalitatea de soluţionare a contestaţiilor cu privire la stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi altor drepturi care se acorda potrivit prevederilor legii. Acest articol reglementează, de asemenea, procedura plângerii prealabile la ordonatorul de credite.

Aşadar, reclamanţii aveau obligaţia de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretenţiilor sale. Or, această procedură prealabilă nu a fost efectuată.

Potrivit art. 193 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dovada acesteia urmând a se anexa cererii de chemare în judecată. Textul reglementează astfel un fine de neprimire a acţiunii pentru care legiuitorul a prevăzut obligaţia realizării procedurii prealabile, în măsura în care o astfel de cerinţă nu este îndeplinită.

Soluţionarea acestei excepţii va fi făcută prin verificarea dispoziţiilor din legea specială, dispoziţii ce constituie temeiul acţiunii formulate. Din cuprinsul acestor prevederi se reţine obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată.

Faţă de aceste aspecte, solicită admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei pârâtul susţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al indemnizaţiilor/salariilor lunare de încadrare şi a altor drepturi de natură salariată, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 au fost diminuate cu 25%.

Legea nr. 330/2009 a fost abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 ~ cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

După data de 31 decembrie 2010, dată la care şi-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, sunt neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor privind acordarea drepturilor salariale în cuantumul stabilit prin Legea nr. 330/2009, întrucât prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice statul a fundamentat o nouă politică de salarizare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

Dacă din interpretarea textului legal mai sus enunţat reieşea expres că sumele corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, nu acelaşi lucru rezultă din actele normative ulterioare potrivit cu care premiul anual nu s-a plătit pentru anii 2011 - 2015, respectiv: Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Potrivit prevederilor din actele normative amintite, legiuitorul a statuat că autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare, nu vor acorda premii şi prime de vacanţă, fără a preciza dacă acestea vor fi incluse ulterior în majorări salariale, aşa cum expres se prevăzuse în Legea nr. 285/2010. O altă interpretare, astfel cum rezultă din acţiunea introductivă de instanţă, ar excede legii, ar adăuga la lege.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului şi, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice precum şi prin actele normative enunţate anterior.

Faţă de practica neunitară a instanţelor judecătoreşti în materia litigiilor având ca obiect plata premiului anual pentru anul 2010, în temeiul art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.

Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut obiectul dosarului nr.16/2013 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi a fost soluţionat conform Deciziei nr. XXI/18 noiembrie 2013.

Totodată, susţine pârâtul, prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din 1 august 2013, Curtea Constituţională reţine:

"Astfel, Curtea a constatat, în esenţă, că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. Realizând o examinare a compatibilităţii dispoziţiilor legale criticate cu fiecare dintre condiţiile strict şi limitativ prevăzute de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Curtea a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.

Curtea a statuat că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din lege a fost determinată de apărarea "securităţii naţionale", noţiune înţeleasă în sensul unor aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. în acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea. Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod. Curtea a observat, totodată, că măsura criticată prezintă un caracter temporar, având o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.

O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010. Cu acele prilejuri Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalităţii concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcţie de situaţia economico-financiară a ţării, momentul îndeplinirii cât mai rapide a obligaţiei sale de rezultat, în sensul revenirii cel puţin la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010.

Curtea a mai constatat, susţine pârâtul, că salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să ie plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile (a se vedea Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011).

În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 285/2010), Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispoziţiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale. In motivarea soluţiei pronunţate se arată că, în continuare există o restrângere a exerciţiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca şi corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanţei dreptului.

Actele normative privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nu încalcă prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Prin Decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea a reamintit că dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, nr. 63235/00, par. 94, şi nmtatis nnitandis, cauza Kjartan Ăsmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39). Nu este suficient ca un i'eclamant să invoce existenţa unei „contestaţii reale" sau a unei „plângeri credibile". O creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor [Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).

În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa sa Curtea a observat că, în această speţă, măsurile criticate de reclamanţi nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Curtea a considerat că statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.

Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice şi restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor băneşti în discuţie nu reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.

Susţine pârâtul că este nefundat si capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumelor reactualizate în funcţie de indicele de inflaţie.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie.

Imposibilitatea aplicării indicelui de inflaţie se datorează şi faptului că, în conformitate cu dispoziţiile art.l4 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice: „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua: „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

Prin urmare, din dispoziţiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. întrucât Ministerul Public este o instituţie bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului, iar obligarea de către instanţă la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.

Mai mult, apreciază pârâtul că aplicarea indicelui de inflaţie sumelor solicitate apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o ameninţare spre a-1 determina să-şi execute obligaţia asumată.

Pârâţii nu pot fi ţinuţi să execute obligaţiile de a face invocate, eventuala obligare a acestora la plata actualizărilor conform indicelui de inflaţie fiind lipsită de cauză juridică.

Este nefondat de asemenea si capătul de cerere privind plata dobânzii legale la diferenţele de sume solicitate.

Dobânda este o sancţiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Noul Cod civil permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă aceasta legătură nu exista şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Având în vedere că între reclamanţi şi pârâţi nu este încheiată nici o convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 10 care prevede: "Dispoziţiile art. 1.535 şi 1.538 - 1.543 din Codul civil sunt aplicabile dobânzii penalizatoare".

Astfel, după cum rezultă din normele legale la care am făcut referire, termenul de "dobândă" este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenţii încheiate între părţi.

Faţă de considerentele expuse şi de prevederile legale incidente în cauză, solicită respingerea acţiunii ca nefondată.

Si pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice întrucât o astfel de cerere de chemare in judecata cum este cea formulata de către reclamanţi in materia litigiilor de munca este nelegală si netemeinică, întrucat intre părţile in litigiu si Ministerul Finanţelor Publice nu exista raporturi juridice de munca.

Intre reclamanţi si Ministerul Finanţelor Publice nu exista nici un fel de raport juridic, cu atât mai puţin procesual.

Ministerul Finanţelor Publice este ordonator principal de credite asa cum este Ministerul PUBLIC, primul neputand fi obligat la plata salariilor sau diferentelor drepturi salariate pentru angajaţii altor instituţii, respectiv ministere, deoarece atribuţii in angajarea si salarizarea reclamanţilor avand-o conducătorul Ministerul PUBLIC, fara ca Ministerul Finanţelor Publice sa fie implicat in vreun fel in derularea acestor contracte de munca.

In cauza nu sunt probe din care sa rezulte ca Ministerul Finanţelor Publice a procedat la diminuarea drepturilor salariale pentru reclamanţii din cauza de fata.

Potrivit art 131 alin 1 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciara, activitatea instanţelor si parchetelor este finanţata de la bugetul de stat, insa conform prevederilor art 19 din Legea nr 500/2002 privind finanţele publice, rolul Ministerului Finanţelor Publice este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare.

Or, este evident ca nu Ministerul Finanţelor Publice este titularul obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecaţii intrucat nu aceasta instituţie este angajatorul .

Pe fondul cauzei solicită respingerea cererii reclamanţilor ca neîntemeiata pentru următoarele motive:

Prin Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar s-a dispus potrivit art. 1

(1) Cuantumul brut ai salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

Prin Decizia 872/2010 a Curţii Constituţionale s-a stabilit legalitatea reducerii salariilor bugetarilor cu 25%, DECIZIE DEFINITIVA SI OBLIGATORIE.

Cu alte cuvinte, măsura de diminuarea a cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/ soldelor cu 25%" se aplica obligatoriu.

Soluţiile oferite de jurisprudenta Curţii Constituţionale au fost avute în vedere la Revizuirea Constituţiei din 2003 si în noul text constituţional s-a prevăzut că: "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor". Prin această proclamare expresă a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii s-a pus capăt oricărei controverse cu privire la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional de admitere a excepţiilor de neconstitutionalitate.

Curtea Constituţionala a argumentat ca reducerea salariilor bugetarilor cu 25% respecta articolul 53 din Constituţie, unde este invocata restrângerea unor drepturi si libertăţi inclusiv pentru apărarea securităţii naţionale: "Este evident ca securitatea naţionala nu implica numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are si o componenta sociala si economica", care "ar putea afecta insasi flinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului".

Curtea Constituţionala a constatat totodată, ca măsura legislativa criticata este aplicata in mod nediscriminatoriu. in sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor bugetarilor, si are un caracter temporar, care se menţine atat timp cat se menţine ameninţarea In considerarea căreia aceasta măsura a fost edictata".

Luând in considerare faptul ca salariile si alte drepturi de care beneficiau angajaţii din sectorul bugetar au fost diminuate prin Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările si completările ulterioare, iar prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătiţi din fonduri publice s-a aprobat recuperarea parţiala a acestor diminuări, in concordanta cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, prin care aceasta constata ca măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul iniţial al acestor drepturi.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curţii Constituţionale, dar si pe acelea ale înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, într-un recurs în interesul legii, pronunţat însâ într-un aspect subsidiar, infirmând unele interpretări izolate ale instanţelor judecătoreşti competente sa soluţioneze cauze privind conflictele de muncă.

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie si de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava în sensul că a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările si completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, si art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit si din unităţile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic si didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizatiei de concediu de odihna aferente anului şcolar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.

In motivare, s-a arătat că prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările si completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, susţine pârâtul, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările si completările ulterioare, reclamanţii nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internaţional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizaţia de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.

Pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a depus la rândul său întâmpinare prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamanţi si invoca excepţia de necompetenta a completului specializat in litigii de munca sa soluţioneze acţiunea si declinarea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti - complet de contencios administrativ.

Practic, prin prezenta acţiune reclamanţii se plâng că în ordinele de salarizare întocmite ulterior intrării în vigoare a noii legi de salarizare nu ar fi fost incluse procentele corespunzătoare de 8,33% pentru acoperirea diminuării de 25% calculat Ia salariu aferent lunii noiembrie 2012.

Cum reclamanţii sunt magistraţi, personal auxiliar şi conex din cadrul parchetelor, salarizarea acestora este reglementată în Anexa VI „Justiţie a noii legi de salarizare.

Astfel, conform prevederilor art. 7 din Anexa VI „Justiţie" a Legii 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010:

„Art. 7 - (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestaţie^ în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (î) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri.''

Totodată, prevederile art. 7 a Legii 285/2010 prevăd faptul că:

„(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite.

(2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale,Ja sediul ordonatorului de credite.

(3)Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile.

(4)Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei.

În acest context, arată pârâtul că, atât timp cât reclamanţii consideră că în mod greşit li s-a calculat salariul la data intrării în vigoare a Legii unice de salarizare, aceştia contestă implicit ordinul de salarizare respectiv emis la acea dată, împrejurare în care, competentă a judeca prezenta cauză este Secţia de Contencios Administrativ a Curţii de Apel Bucureşti.

Invocă pârâtul şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru faptul că reclamanţii nu au formulat plângere prealabilă (contestaţiei la organele de conducere ale ordonatorilor de credite) prevăzute în art. 7 alin. I Anexei VI din Legea 284/2010 precum şi în art. 7 alin 2 a Legii 285/2010.

Astfel, reclamanţii nu au uzat de acest instrument procedural oferit de lege pentru a contesta salariul stabilit de către ordonatorul de credite. In speţă, reclamantul Ion Aurelian, singurul care a fost angajatul DNA în acea perioadă nu a adresat conducerii nicio contestaţie împotriva ordinului e salarizare.

Ca atare, solicită şi admiterea acestei excepţii şi respingerea acţiunii pentru aceste motive.

Pe fond, pârâtul solicita respingerea acţiunii, pentru următoarele argumente :

1. Reclamanţii nu au contestat ordinele de salarizare întocmite individual de către ordonatorul de credite urmare a intrării în vigoare a Legii unice de salarizare, iar în această circumstanţă actul subsecvent calculului salariului lunar este unul perfect valabil, aşa încât la acest moment nu mai pot fi solicitate majorările salariale aferente neacordării premiului anual.

2,Salarizarea aferenta anului 2011 a avut la baza o serie de texte normative, astfel, salarizarea procurorilor este stabilita prin Legea nr.2S4/2010 - Lege-cadru privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, respectiv Anexa nr. VI, Cap. I, art.8 alin 2; art.9 alin 4 şi art. 10 alin. 1.

Faţă de aceste texte care stabilesc modalitatea de calcul a salariului de bază, au mai intervenit aferent anului 2011, două acte normative; Legea nr.285/2010 - privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice si Ordinul comun al MMFPS / MFP nr. 42/77 din 13.01.2011 - privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr.285/2010privind salarizarea in anul 2011.

Faţă de cele mai sus menţionate, apreciază pârâtul că stabilirea drepturilor salariale s-a realizat in conformitate cu dispoziţiile legale indicate şi aplicabile, fapt pentru care solicita respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Arată pârâtul că dreptul la premiul anual a fost prevăzut în dispoziţiile art. 25 din Legea 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în prezent abrogată), ca premiu aferent anului 2010, cunoscut sub numele de al 13-lea salariu aceste dispoziţii au fost abrogate prin prevederile art. 39 pct w din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011.

Mai mult, prin art. 8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice s-a dispus faptul că „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi. ", abrogarea fiind implicită.

Atât timp cât art. 39 pct. w din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi art. 8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice sunt în vigoare şi nu există nici o decizie a Curţii Constituţionale prin care să se fi statuat neconstituţionalitatea acestora, susţinerile reclamanţilor privind aplicabilitatea Legii 330/2009 în privinţa celui de al 13-lea salariu ulterior abrogării acesteia nu pot fi primite.

Prin Decizia nr. 21 pronunţată la 18 noiembrie 2013 în dosar 16/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011a personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele Deciziei 21/2013: „Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Leşii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

Prin modificarea formei de executare a obligaţiei de plată a premiului anual, legiuitorul a acţionat în limitele marjei de intervenţie, recunoscută în domeniul politicii salariaie, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanţe de natură salariată.

În concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat iniţial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor în noua reglementare salariată, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

În consecinţă, susţine pârâta, majorările salariale deja acordate până în decembrie 2012 compensează inclusiv neacordarea premiului anual, după cum se constată şi prin Decizia nr. 21 pronunţată la 18 noiembrie 2013 în dosar 16/2013 de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dispozitivul acesteia fiind menţionat ,premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. l din Legea nr.285/2010.

Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaţilor, conform legii Curtea Constituţională a României a constatat, printr-o altă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1.615  faptul că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Prin aceeaşi decizie. Curtea a mai reţinut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Aşadar, Curtea reţine că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, aşa încât nu este incident art. 41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor potrivit cărora neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la naşterea unui drept de creanţă, creanţă ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa Curţii Europene, obligatorie ca precedent judiciar a reţinut că, într-adevăr, obligaţia de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanţă al angajatului asupra angajatorului.

În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ţine de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaţilor săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. însă, în cazul în care o dispoziţie legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autorităţile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.

Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul, prin aceleaşi dispoziţii de lege criticate - art 8 din Legea nr. 285/2010 -, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Aşadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază.

De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată, care prevedea acordarea acestui premiu începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligaţiei de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eşalonată care să satisfacă şi să menţină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaţilor în cauză, şi, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 201 f publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 şi, respectiv. Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).

Totodată, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, creşterea salariată din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.

In concluzie, Curtea a constatat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi constituie un în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-şi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fară a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe.

In sprijinul acestor susţineri, invocă pârâta şi prevederile Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000, precum şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-310/10. Faţă de aceste argumente. Curtea a observat, mai întâi, că în cauza de faţă nu se pune problema generării unei stări de discriminare sub aspectul încadrării în muncă şi al ocupării forţei de muncă, astfel că Directiva Consiliului 2000/78/CE nu are incidenţă în cauză. In plus, această directivă este transpusă în planul legislaţiei interne prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, autorii excepţiei având posibilitatea invocării acestui act normativ în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Cu privire la obligarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie atât la actualizarea cu indicele de inflaţie, precum şi la aplicarea dobânzii legale la eventualele drepturi salariate ce le-ar reveni reclamanţilor, apreciază că nu se justifică decât aplicarea uneia dintre măsurile reparatorii recunoscute de art. 1082 Cod Civil (1536 NCC) sau art. 161 alin 4 Codul Muncii.

Ambele operaţiuni reprezintă, în cazul în care s-ar porni de la premisa admiterii prezentei acţiuni, o modalitate de compensare a lipsei de folosinţă a sumelor respective, iar aplicarea concomitentă a dobânzii legale, precum şi actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor rezultate reprezintă, în accepţiunea dreptului civil, o îmbogăţire fără just temei, aşa încât este practic în afara legii soluţionarea acestui capăt de cerere prin folosirea celor două modalităţi de actualizare a sumelor de bani, instanţa putând dispune doar cu privire la una dintre acestea.

Reclamanţii au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinări prin care au solicitat respingerea tuturor excepţiilor invocate si admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

La data de 27. 07. 2015 la dosarul cauzei a fost depusă cerere de intervenţie formulată de numitul Popa Dan Alexandru, cerere ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 27 octombrie 2015, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate în cauză instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea, instanţa s-a pronunţat prin încheierile de şedinţă din datele de 27 octombrie 2015, respectiv 26 ianuarie 2016, când a declinat competenţa de soluţionare a cererii pentru o parte dintre reclamanţi, reţinând cauza spre soluţionare pentru reclamanţii ….

Instanţa apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa constată că acesta nu se află în raporturi contractuale cu reclamanţii, aspect necontestat de părţi, fiind chemat în judecată doar pe baza atribuţiilor legale pe care le are potrivit art.19 din Legea nr.500/2002.

Însă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, precum şi ale art. 1 - 4 din OG nr. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de despăgubire ce revine Ministerului Finanţelor Publice în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.

Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat şi numai cu respectarea acesteia.

Procedura legală de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de OG nr. 22/2002, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligaţia de diligenţă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanţelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete.

Pentru aceste motive, constatând lipsa vreunui raport obligaţional faţă de părţile din prezenta cauză, instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, va respinge  acţiunea faţă de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea,  faţă de excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , instanţa apreciază că cererea reclamanţilor nu este inadmisibilă, având în vedere că nu există o dispoziţie legală care să prevadă necesitatea parcurgerii vreunei proceduri prealabile formulării unei cereri de chemare în judecată prin care se solicită obligarea angajatorului şi/sau ordonatorului de credite la plata unor drepturi salariale restante.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.7 din Capitolul VIII Secţiunea I din Anexa VI la Legea nr.284/2010 şi nici cele ale art.7 din Legea nr.285/2010, întrucât reclamanta  nu a formulat contestaţie în legătură cu stabilirea drepturilor salariale, ci o acţiune în pretenţii.

Faţă de cele menţionate anterior, instanţa urmează să respingă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe fondul cauzei, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii …. au calitatea de grefieri si procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.

Potrivit art.25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare pentru anul 2010:

„Pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate.

Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor.

Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”

De asemenea, Legea nr.330/2009 a fost abrogată prin dispoziţiile art.39 lit. w din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar potrivit art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare din data de 31 decembrie 2010: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Potrivit acestor ultime dispoziţii legale, reclamanţilor nu le-a mai fost achitat premiul anual aferent anului 2010. Măsura nu are legătură cu eventuala desfăşurare necorespunzătoare a activităţii sau cu vreo sancţiune disciplinară aplicată acestora.

Măsura neacordării celui de al 13-lea salariu a fost menţinută şi în anii ulteriori, premiul anual nemaifiind prevăzut în legile anuale de salarizare (Legea nr.283/2011, OUG nr.84/2012, OUG nr.103/2013 şi OUG nr.83/2014).

De asemenea, în baza art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile reclamanţilor din salariu au fost reduse cu 25%.

Ulterior, veniturile lor din salariu au fost reîntregite, aplicându-se majorările de 15% faţă de nivelul acordat pentru luna octombrie 2010, începând cu 01 ianuarie 2011 (art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice), de 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012 şi cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012 (art.1 alin.1 din OUG nr.19 din 16 mai 2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale).

Prin decizia nr.21/18 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul neacordării celui de al 13-lea salariu pe anul 2010, admiţând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilind că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară  a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”

Este vorba, deci, de majorarea cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, care a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2011, iar interpretarea reclamanţilor că premiul anual s-a menţinut în mod distinct de această majorare salarială nu are nicio bază legală şi nici în considerentele deciziei menţionate, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În realitate, aşa cum se arată indirect şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intenţia legiuitorului a fost de a înlătura, începând cu data de 01 ianuarie 2011, plata premiului anual, urmând ca banii pentru premiul anual aferent anului 2010 să fie folosiţi la reîntregirea salariilor reduse în baza Legii nr.118/2010, respectiv la majorarea cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, care a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2011.

În niciun caz intenţia legiuitorului nu a fost ca, alături de majorarea de 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, să se plătească, începând cu data de 01 ianuarie 2011 şi premiul anual, împărţit pe cele 12 luni ale anului, aşa cum pretind reclamanţii.

De asemenea, nu se poate reţine că, potrivit art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011, premiul anual s-ar fi dat în tranşe egale în cele 12 luni ale anului, începând cu data de 01 ianuarie 2011 şi că, în acest fel, nu s-ar fi revenit în totalitate la salariile avute anterior intrării în vigoare a Legii nr.118/2010, existând o diferenţă în minus de 8,33%, aşa cum sugerează reclamanţii.

Aşa cum am arătat anterior, intenţia legiuitorului a fost de a se reveni la salariile anterioare intrării în vigoare a Legii nr.118/2010 şi de a se renunţa la acordarea premiului anual (al 13-lea salariu), numai banii alocaţi pentru salariul aferent anului 2010 fiind folosiţi pentru acordarea majorării de 15% prevăzute de art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Este adevărat că premiul anual reglementat de art.25 din Legea nr.330/2009 face parte din sistemul de salarizare a sistemului bugetar, fiind un drept de natură salarială prevăzut de lege.

Însă, şi măsura de a nu se mai acorda acest premiu începând cu anul 2010 a fost luată tot prin lege, în baza unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, respectiv a Legii nr.285/2010, care are aceeaşi forţă juridică şi care a permis suprimarea acestui drept.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea drepturi, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor drepturi şi condiţiile pentru acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atât timp cât dispoziţiile legale sunt în vigoare (Ketchko c. Ukraine, din 8 noiembrie 2005, nr.63134/00). Legea nr.285/2010 a intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2010, înainte de a se îndeplini condiţiile de acordare a premiului anual aferent anului 2010, respectiv înainte data scadenţei acestuia (1 ianuarie 2011), astfel că nu a mai fost acordat nici pentru acest an şi cu atât mai puţin pentru anii următori.

Având în vedere aceste motive, instanţa apreciază că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi, începând cu data de 01 decembrie 2012, la plata procentului de 8,33% pentru acoperirea diminuării de 25% calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012, astfel că urmează să respingă cererea ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare