Litigiu de muncă. Repararea prejudiciului moral, urmare a achitării cu întârziere de către angajator a despagubirilor acordate în baza unui titlu executoriu în materia raporturilor de muncă. Dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii patrimoniale. Lipsa

Litigiu de muncă. Repararea prejudiciului moral, urmare a achitării cu întârziere de către angajator a despagubirilor acordate în baza unui titlu executoriu în materia raporturilor de muncă. Dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii patrimoniale. Lipsa faptei ilicite

Art. 8, art. 253 și art. 274 din Codul muncii, art. 278 din Codul de procedură civilă

Conform art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept, aceeaşi prevedere fiind reluată şi de dispoziţiile art. 278 alin.1 pct.1din Codul de procedură civilă (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Prin urmare, hotărârea pronunţată în fond poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi pusă în executare silită fără nici o altă formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedură civilă, în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credinţă o poate executa benevol.

Deşi principiile generale de drept stabilesc executarea benevolă a titlului executoriu de către debitor - art. 3711 Cod procedură civilă de la 1865- această nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obţine executarea titlului, precum şi de pârghiile puse la dispoziţie de legiuitor acestuia în vederea realizării dreptului. Chiar dacă neexecutarea hotărârilor judecătoreşti în materia litigiilor de muncă a fost tratată cu maximă seriozitate de către legiuitor, fiind calificată ca infracţiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de către partea interesată (actual/fost salariat) şi starea de pasivitate a angajatorului. Opțiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecția muncii este condiţionat, în principal, de opţiunea salariatului în ceea ce priveşte obţinerea despăgubirilor (prin cererea de executare a hotărârii), semn că primează valorificarea interesului privat, şi ulterior de concursul statului prin acţiunea de apărare a valorii sociale menţionate, interesul ocrotit dobândind caracter public. Astfel, legiuitorul a înţeles să sancţioneze nu atât starea de pasivitate a unui angajator determinat, cât mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator în privinţa relaţiilor de muncă ce încalcă drepturi fundamentale sociale şi economice ale angajatului.

Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma obligaţiilor asumate/incumbă în relaţiile de muncă, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu serviciul, potrivit cerinţelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta săvârşită de angajator în exercitarea propriu-zisă a obligaţiilor de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste obligaţii.

Or, obligaţia de plată a despăgubirilor acordate de instanţa de judecată în temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul şi culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei stabilite în sarcina acestuia. În condiţiile în care neexecutarea/executarea necorespunzătoare este fundamentată pe atitudinea salariatului, care îmbracă fie forma neglijenţei, fie forma abuzului de drept nu se mai poate reţine caracterul ilicit al faptei, condiţie prealabilă angajării răspunderii patrimoniale. Principiul bunei credinţe, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat în sensul reparării unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o răspundere patrimonială în cadrul căreia fapta angajatorului este generată de fapta salariatului. În cadrul instituţiei reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpă trebuie exclus, căci nimeni nu poate obţine recunoaşterea unui drept întemeiat pe propria vinovăţie.

De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atât prin prisma executării cu întârziere a despăgubirilor cât mai ales datorită prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitării creditului imobiliar continuat de demararea executării silite de către V SA. Însă, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizează prin raportare directă la paguba suferită de către fostul salariat, chiar dacă între cele două elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat să fie o consecinţă directă şi necesară a faptei ilicite a angajatorului.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.3080 din 08 iunie 2016)

Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.466 şi urm. din Codul de procedură civilă, apelantul a învederat că deşi, în perioada de la 26 august 2011 şi până la 30 iunie 2012, intimata trebuia să plătească suma de 78.820 lei, reprezentând salariile de bază nete aşa rezultau din contractul individual de muncă, aceasta a refuzat fără nici un temei efectuarea plăţii, cauzând un grav prejudiciu moral. Cel mai sever impact moral asupra apelantului a fost atunci când a fost executat, împreună cu familia (soţia şi cei 2 copii minori), executare generată tocmai de refuzul intimatei de a achita la timp drepturile salariale ce i se cuveneau. Dacă intimata ar fi achitat salariile la data de 6 septembrie 2011 (momentul când a efectuat plata parţială în cuantum de 6014 lei), apelantul ar fi avut cum să evite procedura execuţională a băncii, procedură care s-a declanşat la data de 30 iunie 2012, odată cu declararea scadenţei anticipate a întregului credit pe care îl avea contractat.

Instanţa de fond a dat probelor depuse la dosarul cauzei o altă interpretare, total străină de limitele cu care instanţa a fost învestită, creând astfel o situaţie favorabilă intimatei, dându-i acesteia câştig de cauză.

Sub aspectul probatoriului, respins de către instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 14.10.2015, apelantul apreciază că au fost nesocotite prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, teza probatorie rezultată din dezbateri (rezultând din actele eliberate de către Administraţia Finanţelor Publice la solicitarea instanţei de fond), fiind că intimata-pârâtă nu a plătit în totalitate drepturile cu titlu de contribuţie către stat, care, în esenţă, reprezintă tot drepturi băneşti ale apelantului. Intimata-pârâtă SC SA SRL s-a prevalat de deducerile personale ale apelantului pentru a-şi spori patrimoniul, creând astfel un prejudiciu în patrimoniul statului (în acest sens este fişa fiscală pentru anul 2011).

Motivarea care a stat la baza respingerii probelor solicitate trădează superficialitatea şi uşurinţa cu care instanţa de fond a tratat cauza, de aici, seria de erori vădite şi clare părtiniri continuând şi faţă de aspectele de fond ale cauzei.

Instanţa de fond a prezentat trunchiat situaţia de fapt, suma totală pentru care a fost executat silit a fost de 118.268,13 euro. Mai reţine instanţa că din dosarul de executare formulat în contradictoriu cu V SA,  apelantul împreună cu soţia a achitat integral ratele contractuale la data de 01.10.2012 - prin aceasta întărind ideea greşită că nu ar fi suferit nici un prejudiciu din cauza lipsei plăţilor la care era obligată intimata-pârâtă.

În realitate, faptul că apelantul îşi achitase ratele bancare (la termenele scadente conform scadenţarelor de plată şi nu ca urmare a somaţiei băncii cum eronat reţine instanţa) nu a oprit banca să înceapă o executare silită. În acest context, dacă apelantul ar fi plătit suma de 12633 euro pretinsă de bancă înainte de declararea scadenţei anticipate a creditului, adică la data de 14.06.2012, atunci apelantul evita consecinţele prejudiciabile rezultate din declararea scadenţei anticipate a întregului credit; urmărirea pentru suma totală de 118.268,13 euro; evacuarea sa şi a familiei din locuinţă.

Pasivitatea intimatei-pârâte în nerespectarea hotărârilor instanţelor de judecată, nerespectarea obligaţiilor ce-i reveneau de plată drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ceea ce banca îi pretindea cu consecinţele inevitabile arătate mai sus.

Mai face instanţa de fond trimitere şi la faptul că, în perioada 2010-2012,  apelantul a fost asociat în mai multe societăţi, precum şi cu privire la veniturile soţiei sale. Ceea ce însă omite instanţa să precizeze este cuantumul veniturilor lunare ale familiei (venitul obţinut de apelant şi veniturile soţiei) şi că rata creditului (aproximativ 845 euro) era mai mare decât veniturile familiei. Pe de altă parte, instanţa de fond nu face decât să se îndepărteze de la aspectele cu care a fost investită, uitând total de faptul că, în final ceea ce contează este că prin neplata drepturilor salariale la timp intimata-pârâtă i-a cauzat prejudicii morale.

Aprecierile personale ale instanţei de fond nu au niciun fel de suport, sunt aprecieri vădit tendenţioase, care nu fac altceva decât să trunchieze contextul cauzei. În realitate, hotărârea care a fost anulată decizia de concediere şi s-a dispus reintegrarea sa nu a acordat despăgubiri de natură morală, ci doar drepturile salariale de care beneficia dacă intimata-pârâtă nu i-ar fi desfăcut nelegal contractul de muncă.

Plata despre care face vorbire instanţa şi pe care o plasează în lumina unei plăţi cu titlu de despăgubire  (în concret 6.014 lei) reprezenta în realitate mai puţin de 8% din ceea ce intimata - pârâtă trebuia să îi achite. Suma aceasta "importantă" reprezenta puţin peste o rată lunară la bancă şi nicidecum ceea ce ar fi trebuit să plătească băncii la acel moment pentru a putea evita executarea silită.

Prin cererea de chemare în judecată şi pe tot parcursul procesului apelantul a arătat instanţei de fond, în detaliu, cum trebuiau achitate drepturile salariale. Cel puţin de la momentul la care instanţa de recurs a pronunţat hotărârea privind lămurirea titlului executoriu, mai precis din data de 19 iunie 2012, pârâtei îi revenea obligaţia să îi plătească cel puţin suma de 72.806 lei reprezentând salariile de bază pentru perioada 24.11.2009 - 04.03.2012 (dacă nu chiar întreaga sumă indiferent ce demersuri ulterioare ar fi înţeles aceasta să iniţieze). Raţionamentul apelantului este susţinut chiar de către instanţa de fond, când se pronunţă asupra prescripţiei dreptului material la acţiune.

Schimbarea hotărârii instanţei este pe de o parte vădit nelegală, încălcând prevederile art. 235 Cod procedură civilă, instanţa fiind ţinută de încheierea din 30.06.2015, încheiere interlocutorie, prin care s-au soluţionat excepţiile şi chestiunile litigioase invocate, astfel că acesta nu mai putea reveni asupra problemelor de drept şi de fapt dezlegate. Conform hotărârii instanţei de fond, pronunţată prin încheierea din data de 30.06.2015, intimata - pârâtă era obligată să plătească în integralitate salariile de bază, încă de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1736/23.02.2011. Prima plată a fost în cuantum de 6014 lei şi a fost efectuată la data de 2 septembrie 2011 (moment la care executarea nu era suspendată).

Pe de altă parte, deşi instanţa de fond reţine legătura dintre data la care s-a pronunţat recursul din cadrul contestaţiei la executare formulate de intimata-pârâtă (dosar nr. 44593/301/2011 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti) şi momentul adjudecării apartamentului proprietatea subsemnatului (20.08.2013), aceasta nu prezintă relevanţă pentru cauză având în vedere că:  contestaţia la executare formulată de către intimata - pârâtă a privit doar componenta variabilă acordată lunar în funcţie de realizări ( aşa numitele prime ), pe motiv că plata acestora nu constituie o obligaţie a angajatorului, nefiind deci contestat dreptul apelantului cu privire la salariile de bază stabilite conform contractului individual de muncă, a cărui nerespectare o reclam în prezenta cauză; momentul adjudecării apartamentului nu este relevant, în cauză prezentând importanţă momentul declarării scadenţei anticipate a întregului credit cu consecinţa executării.

Intimata, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând apelul declarat, potrivit dispoziţiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prin acţiunea introductivă, apelantul reclamant BA a solicitat obligarea pârâtei SC SA SRL la plata sumei de 538.946 lei, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat urmare  a executării cu întârziere a sentinţei civile nr. 1736/23.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Demersul judiciar nu a fost fundamentat în drept şi nici stabilit de instanţa de fond, însă Curtea, reţinând că fapta ilicită afirmată decurge, în mod evident, din executarea unor atribuţii în planul raporturilor de muncă, răspunderea civilă afirmată de persoana ce se consideră prejudiciată, are natura juridică a răspunderii contractuale prevăzute de art. 253 din Codul muncii şi în consecinţă justificarea pretenţiilor se analizează după regulile speciale în materie.

Conform art. 253 din Codul muncii „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat, poate fi calificată, sub aspectul naturii ei juridice, ca o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă. Din interpretarea prevederilor art. 253 din Codul muncii coroborat cu art. 1530 din Codul civil rezultă că poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, vinovăţia angajatorului. Astfel, prejudiciul trebuie să fie urmarea faptei ilicite a angajatorului, care să constea în executarea necorespunzătoare sau în neexecutarea unei/unor obligaţii concrete pe care acesta şi le-a asumat sau care îi incumbă conform legii. De asemenea, pentru a se putea naşte dreptul la despăgubiri, este necesar ca neexecutarea sau executarea necorespunzătoare să-i fie imputabile angajatorului. Vinovăţia acestuia poate fi prezumată, potrivit regulilor de drept comun, numai atunci când fie creditorul dovedeşte nesocotirea unei obligaţii de a nu face, fie debitorul nu dovedeşte executarea unei obligaţii de a da sau de a face. Lipsa oricăreia dintre condiţiile enumerate înlătură răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariat.

La judecata în fond, tribunalul a considerat că în cauză nu a fost probată nicio faptă ilicită a pârâtei cu privire la modul de executare a obligaţiilor impuse prin hotărârea judecătorească de anulare a concedierii, astfel că nu există premisa producerii prejudiciului solicitat de reclamant.

Apelantul a criticat raţionamentul instanţei de fond, cu precădere asupra faptei ilicite generatoare de prejudiciu, susţinând că pasivitatea intimatei-pârâte în nerespectarea obligaţiilor stabilite prin titlu executoriu cu privire la plata drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ratele scadente, precum şi la consecinţa firească a executării silite.

Concret, apelantul a afirmat că executarea cu întârziere a sumei de 72806 lei reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi acordate prin sentinţa civilă nr. 1736/23.02.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, calculate pentru perioada 24.11.2009 (data concedierii) şi 04.03.2011 (data reintegrării) a cauzat acestuia un prejudiciu moral, rezultat ca urmare a imposibilităţii de achitare a creditului imobiliar de 56.773 lei datorat către V SA până la data de 30.06.2012 şi a demarării executării silite.

Prealabil analizării criticilor formulate, Curtea menţionează că e necesar a se lămuri instituţia « executării cu întârziere a unui titlu executoriu » pronunţat în materia litigiilor de muncă, din perspectiva situaţiei de fapt existente în cauză, pentru a verifica, dacă în sarcina intimatei, se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite.

Conform art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept, aceeaşi prevedere fiind reluată şi de dispoziţiile art. 278 alin.1 pct.1din Codul de procedură civilă (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Prin urmare, hotărârea pronunţată în fond poartă atributul executorialităţii, astfel că, dacă ea poate fi pusă în executare silită fără nici o altă formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedură civilă, în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credinţă o poate executa benevol.

În cauză, societatea intimată a procedat la executarea parţială a obligaţiilor băneşti stabilite în sarcina sa, ulterior dobândirii de către titlu executoriu a caracterului irevocabil (26.08.2011), respectiv suma de 6014 lei la data de 06.09.2011, diferenţa până la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civilă nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului Bucureşti fiind achitată abia la data de 22.01.2013.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, deşi principiile generale de drept stabilesc executarea benevolă a titlului executoriu de către debitor - art. 3711 Cod procedură civilă de la 1865- această nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obţine executarea titlului, precum şi de pârghiile puse la dispoziţie de legiuitor acestuia în vederea realizării dreptului. Chiar dacă neexecutarea hotărârilor judecătoreşti în materia litigiilor de muncă a fost tratată cu maximă seriozitate de către legiuitor, fiind calificată ca infracţiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de către partea interesată (actual/fost salariat) şi starea de pasivitate a angajatorului. Opțiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecția muncii este condiţionat, în principal, de opţiunea salariatului în ceea ce priveşte obţinerea despăgubirilor (prin cererea de executare a hotărârii), semn că primează valorificarea interesului privat, şi ulterior de concursul statului prin acţiunea de apărare a valorii sociale menţionate, interesul ocrotit dobândind caracter public. Astfel, legiuitorul a înţeles să sancţioneze nu atât starea de pasivitate a unui angajator determinat, cât mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator în privinţa relaţiilor de muncă ce încalcă drepturi fundamentale sociale şi economice ale angajatului.

Apelantul reclamant a înţeles să solicite executarea titlului reprezentat de sentinţa civilă nr. 1736/23.02.2011 la data de 04.11.2011, când a formulat o cerere de executare silită adresată BEJA CG înregistrată în dosar nr. 730E/2011. Procedura executării silite a fost prelungită, prin introducerea unei contestaţii la executare formulată de intimata SC SA SRL, în cadrul căreia a fost contestat atât cuantumul despăgubirilor stabilit printr-un raport de expertiză extrajudiciară cât şi a perioada pentru care au fost calculate. Demersul judiciar al angajatorului a fost apreciat ca întemeiat, în mod irevocabil, stabilindu-se  în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 138.946 lei (despăgubiri datorate în temeiul art. 80 din Codul muncii) şi cheltuieli de executare şi nu suma de 218.188 lei aşa cum solicitase iniţial fostul salariat.

În plus, Curtea reţine că la data de 09.11.2011, intimata S.C. SA S.R.L. a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii nr. 1736/23.02.2011, cerere admisă  prin sentinţa civilă nr. 728/30.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4096/19.06.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că data concedierii prevăzută în sentinţa civilă nr. 1736/23.02.2011 este 24.11.2009.

În raport de aceste considerente, Curtea nu poate reţine caracterul ilicit al faptei pretins săvârşite de către fostul angajator, constând în executarea cu întârziere a sumei de 72.806 lei reprezentând despăgubiri acordate prin sentinţa civilă nr. 1736/23.02.2011. Trebuie remarcat că atât cererea de lămurire a titlului executoriu, necesară în vederea stabilirii perioadei de calcul a despăgubirilor cât şi contestaţia la executare, admisă în ceea ce priveşte cuantumul drepturilor - proceduri legale exercitate de către S.C. S A S S.R.L. -  au fost determinate de comportamentul apelantului reclamant, nediligent sub aspectul determinării în concret a obiectului contestaţiei dedusă judecăţii, conform principiului disponibilităţii şi de rea-credinţă sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate fostului angajator, pe calea executării silite.

Curtea nu poate reţine că achitarea la data de 22.01.2013 a sumei de 72.806 lei, reprezentând diferenţe despăgubiri până la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civilă nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului Bucureşti reprezintă o faptă de executare cu întârziere a titlului executoriu, ce îmbracă haina caracterului ilicit.

Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma obligaţiilor asumate/incumbă în relaţiile de muncă, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu serviciul, potrivit cerinţelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta săvârşită de angajator în exercitarea propriu-zisă a obligaţiilor de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste obligaţii.

Or, obligaţia de plată a despăgubirilor acordate de instanţa de judecată în temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul şi culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei stabilite în sarcina acestuia. În condiţiile în care neexecutarea/executarea necorespunzătoare este fundamentată pe atitudinea salariatului, care îmbracă fie forma neglijenţei, fie forma abuzului de drept nu se mai poate reţine caracterul ilicit al faptei, condiţie prealabilă angajării răspunderii patrimoniale. Principiul bunei credinţe, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat în sensul reparării unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o răspundere patrimonială în cadrul căreia fapta angajatorului este generată de fapta salariatului. În cadrul instituţiei reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpă trebuie exclus, căci nimeni nu poate obţine recunoaşterea unui drept întemeiat pe propria vinovăţie.

De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atât prin prisma executării cu întârziere a despăgubirilor cât mai ales datorită prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitării creditului imobiliar continuat de demararea executării silite de către V SA. Însă, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizează prin raportare directă la paguba suferită de către fostul salariat, chiar dacă între cele două elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat să fie o consecinţă directă şi necesară a faptei ilicite a angajatorului.

Or, în cauză se constată că intimata a procedat la punerea în executare a sentinţei civile nr. 1736/23.02.2011 la data de 01.09.2011 când a notificat apelantul reclamant să se prezinte la serviciu, reintegrat fiind în postul deţinut anterior concedierii, la data de 06.09.2011, fiind achitate şi despăgubiri în cuantum de 6014 lei. Refuzul salariatului de a se prezenta la locul de muncă a condus la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă la data 03.10.2011, prin decizia nr. 600/30.09.2011. Astfel, nu se poate concluziona că prejudiciul pretins de către apelantul reclamant este o consecinţă directă a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a despăgubirilor, în condiţiile în care chiar fostul salariat a concurat la producerea unei asemenea pagube. Asta, cu atât mai mult cu cât atât decizia civilă nr. 4096/19.06.2012 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, cât şi sentinţa civilă nr. 17175/07.11.2012 pronunţată în cadrul contestaţiei la executare sunt ulterioare momentului la care a fost notificat apelantul asupra achitării creditului, respectiv 14.06.2012. Necesitatea demarării unor astfel de litigii a fost necesară pentru apărarea interesului patrimonial al angajatorului, căci, dincolo de recunoaşterea unui drept în favoarea salariatului, trebuie păstrat un echilibru între interesele ambelor părţi, în cadrul căruia să fie respectat şi principiul bunei credinţe.

În plus, Curtea ţine să sublinieze, aşa cum a afirmat şi angajatorul, că apelantul reclamant nu a precizat modalitatea de determinare a prejudiciului moral pretins de 538.946 lei. Este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esenţa unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realităţi materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii: consecinţele negative suferite de cei in cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc. Evaluarea daunelor morale presupune examinarea, în principal a unor criterii referitoare la consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, sentimentul de frustrare etc., daunele morale reprezentând compensaţia datorată pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional şi alte asemenea valori, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei angajatorului, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta angajatorului.

În cauză, pe lângă faptul că nu a fost dovedită fapta ilicită a angajatorului, legătura de cauzalitate cu prejudiciul pretins şi culpa în privinţa executării cu întârziere a obligaţiei de plată, Curtea reţine că nici prejudiciul nu a fost dovedit de către apelantul reclamant. Simplele afirmaţii cu privire la starea de tensiune şi frustare, create prin procedura executării silite, însoţită de evacuarea familiei din domiciliu nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzia existenţei unui prejudiciu. Asta, în condiţiile în care însuşi apelantul reclamant nu a avut un comportament diligent şi de bună credinţă, determinând seria de litigii care au condus la executarea cu întârziere a titlului executoriu de către intimată.

Cât priveşte criticile ce vizează încheierea de şedinţă din data de 14.10.2015, sub aspectul probatoriului administrat, Curtea reţine că potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, iar dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (art. 250 din acelaşi act normativ). Instanţa de judecată este datoare să încuviinţeze probele propuse, dacă sunt admisibile potrivit legii şi pot duce la soluţionarea procesului, potrivit art. 255 alin.1 Cod procedură civilă.

La judecata în fond, partea apelantă a depus la dosar, suplimentar pe lângă probele încuviinţate şi înscrisuri din care rezultă că intimata era obligată să achite şi contribuţiile specifice pentru pensia privată, teza probatorie fiind reaua-credinţă a părţii adverse. Prima instanţă a apreciat că înscrisurile  nu sunt utile soluţionării cauzei, respingând astfel proba solicitată. Curtea constată că nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 22 din Codul de procedură civilă, întrucât principiul rolului activ al instanţei nu constă în administrarea tuturor probelor solicitate de către părţi, aşa cum acestea apreciază necesar, ci doar a probelor necesare şi utile în raport de limitele de fapt şi de drept, stabilite de către reclamant conform principiului disponibilităţii.

În cauză, buna/reaua credinţă a angajatorului nu se apreciază prin prisma obligaţiilor stabilite prin titlu executoriu, ci în urma analizei împrejurărilor de fapt care au condus la executarea într-un termen nerezonabil a plăţii despăgubirilor. Chiar partea apelantă, deşi avea posibilitatea în calea de atac să critice hotărârea instanţei de fond, inclusiv din perspectiva înscrisurilor propuse şi respinse, nu a făcut nici un fel de referire la relevanţa acestor înscrisuri în ceea ce priveşte situaţia de fapt pretinsă.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat şi va obliga apelantul la plata către intimată a sumei de 4000 lei reprezentând parte din onorariul pentru plata avocatului suportat în apel.

În privința cuantumului cheltuielilor de judecată, Curtea reține că temeiul juridic al acordării acestora este determinat de atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, astfel că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Aşadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Este vorba despre un prejudiciu material care a fost justificat prin documente contabile, respectiv factura nr. CC A4 00120/15.03.2016. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, Curtea reţine că atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului au statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura in care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real făcute, in limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, Curtea apreciază că, faţă de munca depusă de apărător, complexitatea cauzei si numărul termenelor de judecată acordate, onorariul de 4000 lei este proporţional şi în limita unui cuantum rezonabil.

Domenii speta

Spete similare