Acţiunea pentru angajarea răspunderii patrimoniale a membrului organului de conducere/administrare, pentru starea de insolvenţă a debitorului persoană juridică. Cazurile de atragere a răspunderii. Acumularea de datorii şi neexecutarea unor obligaţii contr

- Legea nr. 85/2014: art. 169

Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se la a enumera faptele ilicite ce constituie temei al răspunderii, adăugând o condiţie suplimentară sub aspect cauzal – respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să fi determinat starea de insolvenţă a debitoarei.

Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.

Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul de a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului administrator statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit datorită unor motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi independente de voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.

În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea debitoare nu întruneşte, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat judecătorul sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 522 din 23 iunie 2016, rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. x, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A… SRL,  în contradictoriu cu pârâtul B…, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale, obligând reclamanta să plătească pârâtului 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, neplata datoriei debitorului insolvent către societatea reclamantă nu constituie, prin ea însăşi, un motiv prevăzut de art. 169 din Legea nr. 85/2014, de natură să atragă obligarea pârâtului la acoperirea pasivului, ca de altfel nici părăsirea spaţiului închiriat, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta arată că debitorul nu a achitat nici chiria.

De asemenea, a reţinut că nici vânzarea bunurilor debitoarei către un terţ, fie el şi în anumite raporturi cu pârâtul, nu echivalează cu fapta prevăzută la art. 169, alin. (1) din Legea nr. 85/2014, atât timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, existând deci prezumţia încheierii lor legale, ceea ce exclude caracterul  fraudulos al folosirii bunurilor de către terţ.

[…]

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului B… pentru suma de 239.023,73 lei, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea apelului, creditoare reclamantă arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât a dovedit că în privinţa pârâtului B… sunt incidente dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014, prin faptele sale, acesta contribuind la starea de insolvenţă în care a ajuns societatea debitoare.

[…]

 Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, sub un prim aspect, Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se la a enumera faptele ilicite ce constituie temei al răspunderii şi adăugând o condiţie suplimentară sub aspect cauzal – respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să fi determinat starea de insolvenţă a debitoarei.

Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

[…]

Analizând, punctual, faptele imputate pârâtului, prin raportare la cazurile de răspundere invocate de creditoare în susţinerea cererii sale, Curtea reţine următoarele:

Cu referire la fapta de a nu achita contravaloarea mărfurilor ce i-au fost furnizate de SC A… SRL, aceasta nu constituie, în sine, un motiv de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului, întrucât nu poate fi încadrată în niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 169 din Legea insolvenţei.

Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.

Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul de a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului administrator statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit datorită unor motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi independente de voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.

În speţă, însă, nu există dovezi în sensul că pârâtul ar fi urmărit, cu bună ştiinţă, fraudarea drepturilor creditoarei, prin lansarea unor comenzi pe care ştia că nu are de gând să le achite, în scopul de a valorifica în interes personal produsele ce i-au fost furnizate.

Dimpotrivă, pârâtul a achitat parţial mărfurile livrate şi s-a obligat personal să plătească şi diferenţa, aşa încât Curtea nu identifică elemente care să îi permită a concluziona că acesta ar fi acţionat cu intenţia frauduloasă de a o înşela pe creditoare.

De altfel, atât pentru lămurirea acestuia aspect, cât şi pentru lămurirea celorlalte ipoteze invocate în susţinerea cererii de antrenare, Curtea a pus în discuţia apărătorului reclamantei necesitatea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, precum şi cu alte înscrisuri relevante pentru cauză, însă acesta a apreciat că probatoriul este suficient iar alte probe nu se justifică.

În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea debitoare nu întruneşte, în sine, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat judecătorul sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.

Cu referire la fapta de a încasa indemnizaţii care nu se justifică prin rezultatele economico-financiare ale debitoarei, Curtea reţine, sub un prim aspect, că nici această faptă, nu este aptă, în sine, să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul înregistrat.

Astfel, dincolo de faptul că reclamanta nu încadrează nici această faptă în una dintre ipotezele normative la care face trimitere în cuprinsul acţiunii, ea nu reflectă, de plano, o conduită frauduloasă a pârâtului şi nici nu s-a afirmat şi dovedit că ar constitui un paravan pentru spolierea, în realitate, a societăţii, de resursele acesteia, în dauna creditorilor.

Pe de altă parte, Curtea relevă că simpla existenţă a contractului de management nu echivalează că plata efectivă a indemnizaţiilor; or, din această perspectivă, la dosarul cauzei nu există nicio probă care să ateste încasarea, în realitate, de către pârât, a sumelor stabilite în favoarea sa.

Mai mult, în situaţia în care actul este unul fraudulos, legiuitorul a pus la îndemâna lichidatorului judiciar şi a creditorilor mijloace eficiente pentru invalidarea acestuia, şi recuperarea prestaţiilor efectuate în temeiul său.

Cu toate acestea, la dosar nu există dovezi în sensul că s-ar fi urmărit invalidarea respectivului contract şi recuperarea sumelor pretins a fi fost încasate fraudulos de pârât.

Faţă de cele de mai sus, Curtea reţine că nici această faptă nu poate constitui temei al antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Cu referire la fapta de a utiliza în interes personal resursele debitoarei – acumulând datorii în sumă de 239.023,73 lei, Curtea arată că argumentele prezentate supra, cu ocazia analizării faptei de a nu achita contravaloarea mărfurilor furnizate de creditoarea SC A SRL, se aplică mutatis mutandis şi în situaţia de faţă, motiv pentru care nu le va mai relua.

Suplimentar, adaugă faptul că utilizarea în interes personal a resurselor societăţii nu poate fi prezumată din aceea că debitoare a acumulat datorii în sumă de 239.023,73 lei, ci trebuie dovedită în concret, prin indicare mecanismelor imaginate de pârât pentru golirea de conţinut a patrimoniului societăţii, aşa încât să asigure transferul fraudulos al resurselor financiare în patrimoniul său personal.

Cum astfel de dovezi nu au fost administrate, Curtea nu poate primi susţinerile reclamantei nici sub acest aspect.

Cu referire la fapta de a ridica din casieria societăţii un avans de trezorerie nedecontat în sumă de 6.484,33 lei, Curtea constată că aceasta constituie o cauză nouă a acțiunii reclamantei -  care nu a fost invocată în fața instanței de fond, așa încât ea nu poate fi valorificată pentru prima dată în apel, dată fiind interdicția instituită prin dispozițiile art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă, care statuează că „În apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi”.

Cu referire la fapta pârâtului de a înstrăina toate utilajele debitoarei către o societate în care are interese personale şi de a părăsi, pe ascuns, sediul în care funcţiona, Curtea relevă că înstrăinarea frauduloasă a activelor dă loc unei acţiuni în anularea vânzării, în condiţiile art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006 şi obligarea beneficiarului la restituirea acestora în patrimoniul debitoarei.

Curtea nu exclude nici posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a fostului administrator, sub acest aspect, însă numai condiţionat de dovedirea caracterului fraudulos al vânzării şi numai în limita prejudiciului cauzat prin această vânzare.

În speţă, însă, prin motivele de apel, creditoarea SC A… SRL arată în mod expres că nu a invocat caracterul fraudulos al folosirii bunurilor de către terţul SC C… SRL, afirmând doar faptul că pârâtul a folosit bunurile în propriul său interes sau al altor persoane.

Faţă de poziţia reclamantei cu privire la caracterul vânzării, orice discuţie cu privire la modul de utilizare a bunurilor din patrimoniul cumpărătoarei SC C… SRL este de prisos, întrucât ceea ce ar putea să justifice antrenarea răspunderii pârâtului este deturnarea activului debitoarei A…; or, în condiţiile în care reclamanta nu contestă modul de ieşire a activelor din patrimoniul debitoarei SC A… SRL, modul de utilizare a acestora ulterior acestui moment nu este relevant pentru cauză.

În fine, cu referire la fapta pârâtului de a nu îşi onora angajamentul asumat faţă de SC A… SRL, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 169 din Legea insolvenţei, ci, eventual, din perspectiva răspunderii contractuale – un angajament însemnând o manifestare de voinţă efectuată în scopul de a produce efecte juridice, adică un contract.

Cum însă, procedura instituită de art. 169 nu urmăreşte valorificarea obligaţiilor contractuale, ci este deschisă exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, acest motiv nu poate sta la baza admiterii acţiunii reclamantei.

Concluzionând, Curtea apreciază că în speţă nu există dovezi care să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului B…, aşa încât va proceda la respingerea apelului reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 480 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare