Expropriere pentru cauză de utilitate publică. Declaraţie utilitate publică. Obligaţia de expropriere teren proprietate privată

Decizie 340 din 23.11.2016


Expropriere pentru cauză de utilitate publică. Declaraţie utilitate publică. Obligaţia de expropriere teren proprietate privată

Legea nr. 123/2012: art. 12 alin. (5) art. 15, art. 17

Legea nr. 33/1994

Decretul nr. 76/1950 pentru producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice modificat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 620/1973: art. 23 pct. A, alin. (2) pct. 4

Efectele limitării dreptului de proprietate privată asupra unor imobile, afectate de funcţionarea unor capacităţi energetice prin constituirea unor drepturi de uz şi de servitute în condiţiile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale pot face obiectul reparaţiunilor prevăzute de lege numai pentru obiectivele energetice realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012.

În situaţia obiectivelor energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012 vor fi observate dispoziţiile legale în vigoare de la data realizării acestora, cu referire la vânzarea terenurilor, acordarea de despăgubiri, declararea utilităţii publice, respectiv exproprierea acestora.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 340 din 23 noiembrie 2016, rezumată de judecător prof. univ. dr. Lidia Barac)

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.10.2015 la Tribunalul Timiş, reclamanţii A… şi B… au chemat în judecată pârâţii Consiliul Judeţean C… şi Municipiul C…, prin Primar, solicitând admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, rezultată din Decizia nr. 83/07.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/30/2014, cu consecinţa constatării utilităţii publice a ternului intravilan, din CF  x… Timişoara, nr. top x/x/1/2, proprietatea reclamanţilor, respectiv obligarea pârâtului I la declararea utilităţii publice pentru teren şi obligarea pârâtului II la realizarea exproprierii terenului în cauză.

În fapt, se arată că terenul din litigiu, proprietatea reclamanţilor, se află în vecinătatea staţiei de transformare electrică de 110/20 kV D…, înfiinţată în anul 1983.

La data de 13.11.2006, pârâta II a emis certificatul de urbanism nr. x în vederea eliberării unei autorizaţii de construcţie, la cererea reclamanţilor, care urmăresc construirea unei locuinţe  şi a unui atelier de pictură pe terenul în discuţie.

La data de 13.01.2009 E… a emis adresa nr. 13518 prin care a înştiinţat reclamanţii în legătură cu refuzul avizării amplasamentului construcţiilor proiectate, în raport cu Ordinul nr. 4/2007, întrucât obiectivul se află la o distanţă mai mică de 20 m de zona de siguranţă a staţiei electrice, lăţimea terenului fiind sub 20 m.

Reclamanţii arată că toate laturile terenului proprietatea lor se află la distanţe mai mici de 20 m de staţia electrică, astfel că sunt în imposibilitate de a construi, dreptul lor de proprietate fiind restricţionat, motiv pentru care consideră că refuzul  autorităţii de a declara terenul ca fiind de utilitate publică, cu consecinţa realizării exproprierii lui de către pârâta II este nelegitim, exproprierea impunându-se în virtutea art. 17 din Legea nr. 123/2012, căci terenul se află în zona de siguranţă a staţiei electrice, terenul fiind necesar „funcţionării normale a capacităţii energetice”.

În susţinerea acţiunii lor, reclamanţii arată că acţiunea lor a mai parcurs un ciclu procesual soldat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 2704/12.11.2014, prin care le-a fost admisă o acţiune identică, hotărârea fiind însă desfiinţată de Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 83/07.05.2015, în rejudecare acţiunea lor fiind respinsă ca prematură, întrucât reclamanţii nu au parcurs procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 123/2012, obligatorie în astfel de litigii.

Reclamanţii arată că s-au conformat dispoziţiilor Curţii de Apel Timişoara şi au parcurs procedura prealabilă, însă E… a respins cererea de despăgubiri formulată de către reclamanţi.

În raport cu decizia nr. 83/2015, menţionată, se susţine autoritatea de lucru judecat, cu referire la considerentele acestei hotărâri, care au valoarea dispozitivului hotărârii, în raport cu dispoziţiile art. 430 (2) C. pr. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1039/PI/28.04.2016, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii în cauză, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 123/2012 sunt supuse exproprierii doar terenurile necesare pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice, nu şi terenurile aflate în zonele de protecţie şi siguranţă, proprietatea unor terţi, precum în cazul de speţă, legea instituind în astfel de cazuri un drept de servitute legală.

În egală măsură, instanţa a reţinut că legea menţionată conferă persoanei fizice lezate de înfiinţarea capacităţii energetice doar dreptul la despăgubiri, nu şi posibilitatea de a solicita exproprierea, sens în care se evocă dispoziţiile art. 12 (6), (8) şi (10) din Legea nr. 123/2012, cu referire la art. 113 (3), (4), (7) din lege, la care Tribunalul adaugă efectele puterii de lucru judecat derivat din decizia civilă nr. 83/2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 5174/30/2014, prin care s-a statuat că reclamanţii trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de lege.

Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au declarat apel, invocând nelegalitatea hotărârii din perspectiva privării reclamanţilor de dreptul de a edifica o construcţie pe terenul proprietatea lor; a neluării în considerare a împrejurării că reclamanţii s-au conformat  exigenţelor deciziei civile nr. 83/2015, urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 123/2012, care însă a eşuat prin refuzul E… de a satisface cererea de despăgubiri a reclamanţilor; a nesocotirii autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 83/2015, menţionată, în raport cu dispoziţiile art. 430 (2) C. pr. civ.

În fapt, se susţine că exproprierea solicitată nu este una nouă, ci una începută în anul 1980, însă nefinalizată până în prezent, sens în care evocă dispoziţiile art. 17, cu referire la art. 3 pct. 83 din Legea nr. 123/2012.

Apelanţii arată că dreptul de servitute instituit prin art. 15 (3) din Legea nr. 123/2012 nu exclude exproprierea prevăzută de art. 3 pct. 83 din lege, întrucât terenul proprietatea lor este considerat util funcţionării capacităţii energetice, integrându-se în „zona de siguranţă”, astfel cum aceasta este definită prin art. 3 pct. 83 din lege. În context, se consideră că tribunalul a ignorat  al. (1) al art. 15, valorificând exclusiv al. (3) al art. 15, precum şi împrejurarea că legea nu instituie mecanisme pentru obligarea E… la declanşarea procedurii de expropriere, motiv pentru care concursul instanţelor de judecată este inevitabil şi necesar.

O critică distinctă din apel vizează inaplicabilitatea Legii nr. 123/2012, căci această lege vizează exclusiv obiectivele energetice edificate după intrarea în vigoare a legii, sens în care sunt evocate dispoziţiile al. (5) ale art. 12 din Legea nr. 123/2012, iar staţia electrică în discuţie a fost înfiinţată în anul 1983.

Hotărârea este criticată şi prin aceea că instanţa nu a observat că reclamanţii au parcurs procedura administrativă prevăzută de lege, conform considerentelor deciziei civile nr. 83/2015 A Curţii de Apel Timişoara, dar şi din perspectiva evocării unor dispoziţii legale care nu au legătură cu cauza, căci vizează regimul juridic al gazelor naturale, precum art. 113 din Legea nr. 123/2012.

În motivarea apelului, se susţine că obiectivul construit în 1983 este de utilitate publică locală şi atrage dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea, pârâţii având atribuţii în demararea procedurii vizate de această lege.

În cauză pârâtul I a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, Consiliul Judeţean Timiş susţinând că nu are calitate procesuală pasivă, căci obiectivul construirii în anul 1983 este de interes naţional, astfel că expropriator este statul, respectiv furnizorul de energie electrică, declararea utilităţii publice fiind atributul Guvernului României, sens în care sunt evocate dispoziţiile Legii nr. 123/2012, Legii nr. 213/1998, art. 2 (2), (3) din Legea nr. 255/2010, iniţiatorul lucrării fiind Ministerul Economiei, în timp ce E… este o companie regională, incidente fiind dispoziţiile  alin. (2) ale art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Totodată, se invocă excepţia puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 83/07.05.2015, căci instanţa a reţinut că  art. 12 din Legea nr. 123/2012 instituie limitări  ale dreptului de proprietate în favoarea titularilor  autorizaţiilor de înfiinţare de licenţe, care au un drept de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii energetice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, s-a reţinut prematuritatea acţiunii reclamanţilor, pentru neurmarea procedurii administrative  prevăzute de Legea nr. 123/2012.

Prin întâmpinare este evocată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu dispoziţiile art. 3, 8, 10 din Legea nr. 33/1994, căci capacitatea energetică în discuţie a fost deja realizată, nefiind justificată o expropriere suplimentară, precum şi excepţia prematurităţii acţiunii, căci Consiliul Judeţean Timiş nu a făcut un refuz de declarare a utilităţii publice, neprimind o documentaţie în acest sens, cu precizarea că reclamanţii nu au urmat procedurile prevăzute de art. 12 al. (6)-(10) din Legea nr. 123/2012, raportat la art. 12 şi art. 14 din lege.

Deopotrivă, se susţine că opţiunea exproprierii este una specială, de excepţie, fiind reglementată exclusiv pentru cazuri bine fundamentate, de domeniul legii.

În susţinerea acestei excepţii sunt evocate şi dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 583/1994, art. 8, 9, 10 din Legea nr. 33/1994.

Şi pe fondul cauzei se susţine legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, iniţiativa exproprierii unor imobile fiind recunoscută exclusiv în favoarea statului şi nu a persoanelor expropriate, extinderea domeniului de aplicare al Legii nr. 33/1994 nefiind permisă.

Declarând că în principiu nu se opune la declararea utilităţii publice, intimata arată că nu se poate sesiza din oficiu, iniţiatorul  lucrării nefurnizând o documentaţie în scop de expropriere.

Şi pârâtul II a formulat întâmpinare, susţinând excepţia inadmisibilităţii acţiunii din aceeaşi perspectivă, cu referire la Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 123/2012, cu precizarea că reţelele de energie electrică sunt de interes naţional, incidente fiind dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Deopotrivă se susţine că opţiunea exproprierii este una neîntemeiată, părţile interesate având în principiu  opţiunea încheierii  unui acord cu privire la dezdăunarea celui prejudiciat de instituirea prin lege a unei servituţi.

Sunt, apoi, reiterate argumentele expuse şi în întâmpinarea formulată de pârâtul I.

Prin răspunsul la cele două întâmpinări, reclamanţii solicită  respingerea excepţiilor procedurale invocate şi admiterea apelului, reiterând argumente din apel  şi din acţiunea iniţială.

Verificând apelul astfel declarat, din perspectiva dispoziţiilor art. 460 şi urm. C. pr. civ., cu referire la motivele de apel şi excepţiile invocate, Curtea, unind excepţiile cu apărările de fond, constată următoarele:

Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale nu este incidentă în cauză în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut în Constituţia României şi consolidat în art. 12 (5) din Legea nr. 123/2012, astfel cum susţin şi apelanţii în dezvoltarea unuia dintre motivele de apel, mai sus arătate, căci capacitatea energetică în discuţie în prezenta cauză a fost construită/ amplasată în anul 1983 sub imperiul Decretului nr. 76/1950 privind producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice, modificat prin Decretul  Consiliului de Stat nr. 620/1973.

Conform art. 23 pct. A din Decretul nr. 76/1950 beneficiarul autorizaţiei are dreptul de a cere exproprierea imobilului proprietate particulară, iar în cazuri urgente sau de forţă majoră, Ministerul Energiei Electrice putea decide ocuparea bunului imobil, proprietate particulară, necesar construirii  şi exploatării uzinei şi reţelei electrice, sub condiţia ca în termen de 45 de zile de la ocuparea bunului să se îndeplinească procedura de expropriere a acestuia conform legii, adică cu plata unei juste despăgubiri, Constituţia vremii deţinând  dispoziţii conforme acestui principiu din materia exproprierii.

Soluţia legislativă în materie era justă în raport cu prevederile de sub lit. B ale aceluiaşi art. 23 din Decretul nr. 76/1950, alin. (2) pct. 4, potrivit cu care se interzice proprietarului imobilului (de domeniul decretului în discuţie) să construiască, să instaleze, să depoziteze orice obiective care ar putea prejudicia buna funcţionare a instalaţiilor electrice autorizate, în condiţiile acestui act normativ, precum şi să construiască noi clădiri sub liniile de transport principale de 220, 110, 35, 25 Kw.

Cum deţinătorul autorizaţiei pentru obiectivul în discuţie, amplasat în anul 1983, nu a solicitat exproprierea suprafeţei de teren proprietate particulară în condiţiile legii, cu respectarea principiului plăţii unei juste despăgubiri, în cauză nefiind dovedit că acesta şi-a îndeplinit  obligaţiile prevăzute în art. 23 pct. A din Decretul nr. 76/1950, evident că reclamanţii, în calitate de proprietari ai terenului aflat în „zona de siguranţă” a obiectivului nu-şi pot exercita toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate, căci interdicţia de construire în zona obiectivului, de natură a periclita funcţionarea capacităţii energetice prevăzută de art. 23 lit. B alin. (2) pct. 4 şi 5 din Decretul nr. 76/1950 a fost menţinută în toate actele normative speciale  în materie (O.U.G. nr. 63/1998, Legea nr. 318/2003, Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012).

Din această perspectivă, acţiunea reclamanţilor este admisibilă, iar excepţiile invocate sunt neîntemeiate, ele bazându-se pe legi (Legea nr. 123/2012, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 255/2010) neincidente în cauză.

Cum în cauză nu s-a contestat interdicţia de construire pe terenul necesar funcţionării capacităţii energetice, proprietatea reclamanţilor, şi având în vedere că reclamanţii sunt limitaţi în exercitarea dreptului lor de proprietate, Curtea, respingând excepţiile procedurale invocate de intimaţi, va admite apelul, va anula hotărârea şi, evocând fondul cauzei, va admite acţiunea, obligând pârâtul I la declanşarea utilităţii publice pentru teren, iar pârâtul II la realizarea exproprierii în condiţiile legii. Aceste obligaţii sunt raportate la normele procedurale în vigoare, care sunt de imediată aplicare, obiectivul în discuţie fiind unul de interes local, respectiv regional, definiţiile legale incidente neputând  fi transpuse la momentul realizării capacităţii energetice în discuţie (1983), ci la cele actuale, fără a se pune în discuţie  sub acest aspect încălcarea principiului neretroactivităţii legii, căci normele care cuprind  definiţii, explicaţii ale unor termeni utilizaţi de lege au caracter interpretativ, nefiind norme juridice propriu-zise, legile interpretative nefiind supuse exigenţei principiului de rang constituţional al neretroactivităţii legii, fapt statuat constant în doctrină şi jurisprudenţă.

Sub toate aceste aspecte, Curtea găseşte de prisos o referire punctuală la motivele de apel, respectiv la apărările formulate în cauză, cu precizarea că acţiunea pendinte a fost întemeiată în drept de către reclamanţi pe dispoziţiile Legii nr. 123/2012, respectiv pe cele ale Legii exproprierii nr. 33/1994, în raport de decizia civilă nr. 83/2015 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată într-un alt litigiu, în care reclamanţii au valorificat aceleaşi drepturi, urmând acelaşi scop. În legătură cu această ultimă decizie, Curtea nu reţine autoritatea de lucru judecat, întrucât acţiunea reclamanţilor nu a fost soluţionată pe fondul drepturilor deduse judecăţii, ci pe cale de excepţie, ea fiind respinsă ca prematură, asemenea hotărâre neputând fi raportată la principiul  autorităţii de lucru judecat.

Nici puterea de lucru judecat nu este incidentă în cauză, pretinsele susţineri ale intimaţilor, relative la considerentele deciziei civile nr. 83/2015 nefiind de natură a bloca prezentul demers judiciar, intimatul I referindu-se la un paragraf din decizie în care este redat textul art. 15 din Legea nr. 123/2012 şi la împrejurarea că instanţa a constatat neurmarea de către reclamanţi a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 123/2012.

Curtea constată că instanţa a pronunţat o asemenea soluţie  în raport cu temeiul juridic pe care reclamanţii şi-au sprijinit acţiunea obiect al dosarului nr. x/30/2014, ea neantamând fondul cauzei.

Însă, prin noul demers procedural, reclamanţii arată expres că au reintrodus acţiunea sub exigenţele deciziei civile nr. 84/2015, sens în care au iniţiat şi procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 123/2012, precizând, deopotrivă, că această lege nu este aplicabilă litigiului, obiectivul fiind construit în anul 1983, sens în care evocă şi art. 12 (5) din Legea nr. 123/2012, subliniind că dispoziţiile acestei legi se aplică obiectivelor ce se vor realiza după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012.

Din această perspectivă, Curtea constată că a dat rezonanţă şi principiului disponibilităţii, reclamanţii nefiind în culpă în legătură cu  precizarea temeiului acţiunii pendinte, astfel cum s-a arătat mai sus.

Domenii speta