Acţiune în constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Neinformarea consumatorului de către instituţia financiară creditoare asupra posibilităţii de negociere a componentelor valorii totale a creditului. Lipsa negocierii clauzelor contractuale referitoare

Decizie 634/A din 14.09.2016


-Directiva 93/13/CEE/1993: art. 3, art. 4, art. 8

-Legea nr. 193/2000: art. 4, art. 14

-Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010: art. 34, art. 36

-CJUE: cauzaOceană Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), cauza Caja de Ahorros z Monte de Piedad de Madrid (C – 484/08), cauza Invitel, (C – 472/10), RWE Vertrieb (C – 92/11), cauza Arpad Kasler versus OTP Jelzalogbank Zrt

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară semnătura împrumutatului.

Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează, pe lângă deficitul de informare a persoanei împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această persoană să aibă reprezentarea influențelor pe care asemenea modificări le va produce asupra valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor bunei credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu concursul băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a creditului fixat în sarcina reclamantului – persoană împrumutată -, comision care se achită din credit o singură dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod automat contul în care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10 din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situează la nivelul de 2 % flat, aplicat asupra sumei de bani împrumutate.

Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa cum de altfel este definit, în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic căruia i se datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior chiar negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea acordării creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a băncii, şi anume a activităţii de verificare a cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă precum şi a bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit. În consecinţă, introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici o legătură cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul părţilor, nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un astfel de comision.

Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este excesiv să se impună băncii să demonstreze  cheltuielile asupra cărora se impută comisionul de administrare (activităţi desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli  materiale etc.), deoarece aceste aspecte sunt şi rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii. Comisionul de administrare este abuziv, însă, pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de către bancă în orice condiţii, asupra justificării de către bancă a perceperii acestui comision, a prezentării unei oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentări influenţelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana împrumutată pe toată durata creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o reprezentare clară asupra tuturor acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Datorită acestor cauze, stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este sancţionată, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea nr. 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.

Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, listă prevăzută de Legea nr. 193/2000, potrivit art. 14 din aceeaşi lege, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti.

Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât restrânge dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea nulităţii clauzei contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana consumatorului de instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are domiciliul în judeţul T. iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin clauza  având ca obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă iar această instanţă se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii,  ceea ce în cazul reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de domiciliul său şi întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de judecată astfel determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justiţie, în condiţiile Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi această clauză are caracter abuziv, dispunând anularea ei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 634/A din 14 septembrie 2016, rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta SC B... SA B. şi intervenienţii forţaţi C…, D… şi E…; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3.1.5 lit. a şi b, art. 3.1.8 teza întâi, art. 10.1 din condiţiile generale ale contractului […]; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.720 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi la restituirea comisionului de administrare începând cu data perceperii lui şi până la data pronunţării hotărârii; s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului de restituit de la data perceperii fiecărei sume şi până la data restituirii efective, s-a respins în rest acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 20.08.2008 a fost încheiat contractul de credit de consum cu garanții reale […] prin care pârâta SC B... SA B., în calitate de împrumutător, a acordat reclamantului A, în calitate de împrumutat, un credit în valoare de 86.000 CHF, pe un termen de 348 luni.

Reclamantul a sesizat instanța de judecată, invocând caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.1.1, art. 3.1.5 lit. a și b, art. 3.1.8, art. 3.2.1, art. 3.3, art. 10.1 și clauzele inserate în contractul de credit la secțiunea 4 din condițiile generale privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, astfel că tribunalul a analizat dacă, în lumina reglementărilor incidente în cauză și invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acestea au sau nu caracter abuziv.

Față de temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii, s-a constatat că raporturile contractuale dintre părți sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt definite aceste două categorii în art. 2 din lege.

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prima condiție este explicată prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care definește noțiunea de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul ca fiind clauza stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Cu privire la aceste ultime contracte legiuitorul a instituit așadar o prezumție relativă referitoare la lipsa negocierii la data încheierii lor, prezumție ce poate fi răsturnată prin probă contrară, sarcina probei revenind, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, profesionistului care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Analizând contractul supus analizei în întregul său, tribunalul a constatat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nici o clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, care a transpus art. 3 din Directiva 93/13/CEE, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutatul, ceea ce în cauză nu s-a probat.

Deşi într-adevăr nu se poate impune unei bănci, al cărei număr de clienţi este semnificativ de a redacta într-o manieră personală fiecărui client atât condiţiile generale de creditare cât şi cele speciale, cu toate acestea, conform legii profesionistului îi revine sarcina de a proba că s-a oferit posibilitatea reală consumatorului persoană fizică de a influenţa cuprinsul clauzelor standardizate de către bancă. În acest sens, trebuie avut în vedere că potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Însă pentru ca o clauză să poată fi declarată ca fiind abuzivă este necesar a fi îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv a condiţiei subiective constând reaua credinţă a profesionistului bancar şi a condiţiei obiective reprezentată de dezechilibrul semnificativ, disproporţionat între prestaţiile reciproce ale părţilor cu consecinţa procurării unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului.

Acestea sunt condiţiile în care a fost analizat pretinsul caracter abuziv al clauzelor menţionate în cererea de chemare în judecată, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte evaluarea naturii abuzive a clauzelor, aceasta nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

[…]

Astfel, clauzele menţionate în contract descriu comisioanele percepute doar din perspectiva modalităţii de calcul şi a cuantumului lor, fără să cuprindă raţiunea perceperii acestora. Or, având în vedere că banca intimată asimilează aceste comisioane obiectului principal al contractului, considerându-le ca fiind prestaţii esenţiale stabilite în sarcina împrumutatului, este de neconceput neprezentarea contraprestaţiei corelative a băncii, respectiv a raţiunii scindării costului contractului în mai multe componente. În lipsa unei exprimări clare şi neechivoce, pentru consumator fundamentul perceperii acestor comisioane este necunoscut, putând fi indusă ideea perceperii mai multor costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar. În mod corespunzător, motivul revizuirii dobânzii bancare constând în schimbările semnificative de pe piaţa monetară este neclar.

În consecinţă, deşi dobânda şi comisioanele fac parte din costul total al contractului, faţă de caracterul neclar şi echivoc al clauzelor care le reglementează, acestea pot fi supuse analizei din perspectiva caracterului abuziv, contrar susţinerilor pârâtei.

Potrivit art. 3.1.1 din condiţiile generale ale convenţiei, rata dobânzii este inițial fixă, după care aceasta devine variabilă, revizuirea ratei dobânzii făcându-se la fiecare 1  februarie și 1 august, pe toată durata creditului. Prin art. 3.1.8 din condițiile generale banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda și comisioanele, inclusiv dobânda penalizatoare, din motive întemeiate precum modificări legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare.

S-a observat că în art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 se face referire la existența unui „motiv întemeiat”, arătându-se că o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „modificărilor legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii și a comisioanelor este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda sau comisioanele vor fi mărite. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa  judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Motivul menţionat respectiv „modificări legislative sau modificări ale condițiilor pieței financiar-bancare” nu îndeplinește această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, a dobânzii penalizatoare și a comisioanelor, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea acestor costuri, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator și ca atare ea este abuzivă.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat ca fiind abuzivă doar prima teză a art. 3.1.8 referitoare la criteriul în funcție de care se majorează costurile contractului, urmând să respingă cererea reclamantului vizând constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art. 3.1.8 în integralitatea sa, având în vedere că reclamantul nu a învederat aspectele de nelegalitate ale tuturor tezelor reglementate de clauza menționată, concentrându-și susținerile strict pe nelegalitatea criteriilor prevăzute pentru modificarea costurilor contractului.

În mod corespunzător, tribunalul a respins cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.1.1 din condițiile generale, având în vedere că prevederea unei rate de dobândă fixă urmată de o dobândă variabilă care poate fi revizuită o dată la 6 luni nu conține în sine nici un element abuziv, ci vătămarea consumatorului derivă din prevederea unui criteriu subiectiv în funcție de care banca are posibilitatea să modifice unilateral dobânda.

Tribunalul a reţinut că în privința comisionului de acordare prevăzut la art. 3.1.5 lit. a), în ciuda denumirii lui care l-ar încadra teoretic în sfera cheltuielilor aferente documentaţiei de credit, modul de calcul al acestui comision trădează o altă destinație neprevăzută în contract, în condițiile în care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului neacordat, fără vreo legătură cu costurile necesitate de documentaţia eliberată. În aceste condiţii, se poate considera că comisionul de acordare este lipsit de cauză întrucât nu rezultă din contract că banca a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remuneraţie. Mai mult, instanţa de fond a considerat că perceperea unui comision doar pentru întocmirea dosarului în vederea acordării creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei, într-un cuantum ridicat de 2 % din valoarea totală a creditului, ceea ce conduce printr-un calcul simplu la suma de 1.720 euro, reprezintă un cost nejustificat şi exagerat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii.

Într-adevăr, prestațiile efectuate pentru procesarea cererii de credit și pentru verificarea clientului în baza de date nu justifică perceperea de către bancă a unui comision de acordare în cuantum ridicat; toate aceste prestații se circumscriu obiectului de activitate al băncii, reprezintă operațiuni accesorii, prealabile acordării unui credit, fiind în interesul băncii de a încheia cât mai multe contracte de credit.

Tribunalul a reţinut că și scopul perceperii comisionului de administrare a creditului este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul contractului încheiat de pârâtă, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision. De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul contractului, nici în cel al condiţiilor generale ale contractului analizat.

Cu privire la comisionul de administrare analizat, s-a observat că nelegalitatea acestuia rezidă nu doar din lipsa menționării contraprestaţiei oferite de bancă în schimbul perceperii sale, ci şi din modul de calcul al acestuia, prin aplicarea unui procent de 0,175%, asupra soldului lunar al creditului, prin cuantumul său acest comision fiind nejustificat şi disproporţionat. Un comision de administrare de o asemenea valoare este lovit de nulitate absolută şi prin prisma lipsei cauzei, dat fiind că în contractele sinalagmatice prefigurarea contraprestaţiei celeilalte părţi constituie cauza propriei obligaţii. Or, este cert faptul că pârâta nu realizează în favoarea reclamantului prestaţii de administrare a contului care să justifice achitarea sumelor solicitate cu acest titlu într-un asemenea cuantum.

Această clauză ce prevede un comision de administrare în cuantum procentual aplicat asupra soldului lunar al creditului reprezintă de fapt o dobândă mascată, care în contract nu este menționată la rubrica aferentă dobânzilor, ci la rubrica comisioane.

Din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 rezultă că este permisă perceperea de către bancă a comisionului de administrare a creditului, însă modalitatea în care a fost stipulat acest comision în contractul supus cenzurii instanței contravine cerințelor legale. Un comision de administrare trebuie să fie unul justificat și să reflecte costul real al operațiunii de administrare, să fie unul rezonabil și transparent, în esență să respecte principiul bunei credințe și al echității.

În concluzie, nu însăși perceperea comisionului de administrare este ilegală, ci modul de calcul al acestuia îi conferă comisionului caracter abuziv – aplicarea unui procent de 0,175% asupra soldului lunar al creditului fiind de natură să afecteze echilibrul contractual.

[…]

Clauza atributivă de competență inserată în art. 10.1 din contract este abuzivă și se impune constatarea nulității absolute a acesteia, în partea referitoare la instanța competentă să soluționeze diferendele apărute în legătură cu încheierea sau executarea prezentului contract. Astfel, prin clauza prevăzută la art. 10.1 teza a II-a din contract se prevede că în ipoteza în care diferendele nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, acestea vor fi supuse spre soluționare instanțelor competente material din București. Stabilirea competenței în favoarea instanțelor din București este de natură să îngreuneze în mod considerabil o eventuală acțiune derivată din contract, cu consecința descurajării sau chiar a imposibilității consumatorului de a compărea în fața instanței de judecată, costurile legate de formularea unei acțiuni către instanțele din București fiind mai împovărătoare pentru consumator. De altfel, clauza atributivă de competență intră în categoria celor prevăzute la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva 93/13/CEE și pct. 1 lit. h) din anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece prin aceasta se obstrucționează în mod nejustificat dreptul consumatorului la acțiune în justiție, fiind prevăzute pentru debitor condiții mai grele de acces la o instanță decât cele prevăzute legislativ prin art. 113 alin. (1) C. pr. civ. care reglementează ca instanță competentă alternativ teritorial și instanța de la domiciliul consumatorului, care în cauza de față este în Timișoara, cu atât mai mult cu cât contractul a fost încheiat la Timișoara, iar executarea acestuia este efectuată lunar la agenția din Timișoara.

[…]

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC B... SA B., solicitând modificarea în parte a sentinţei apelate cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

[…]

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii C…, D…, E… şi F… au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

[…]

Examinând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a apărărilor aduse prin întâmpinarea formulată de reclamanţi precum şi potrivit dispoziţiilor art. 476-482 C. pr. civ., Curtea constată că apelul este nefondat urmând a fi respins pentru motivelor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de credit de consum cu garanţii reale […], cuprinzând condițiile generale şi condiţiile speciale de creditare precum şi actul adiţional nr. x/2008, în conformitate cu care pârâta apelantă a împrumutat reclamantului A… suma de 86.000 CHF cu o perioadă de rambursare a creditului de 348 de luni.

Prin instanţă investită cu acţiunea în nulitate a reclamantului, a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea clauzelor 3.1.5. lit. a) şi b), 3.1.8. şi 10.1, pe temeiul că acestea au un caracter abuziv în raport cu reclamantul.

Prin urmare, examenul hotărârii atacate cu apelul pârâtei, se va limita la  cele trei categorii de clauze care au făcut obiectul hotărârii de anulare a acestora.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la articolul 3.1.8. din contractul părţilor, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la ipoteza de modificare a dobânzii comisioanelor şi dobânzii penalizatoare, pentru motive rezervate de bancă, indicate ca fiind modificări legislative sau ale condiţiilor pieţei financiar bancare, fără a fi necesară semnătura împrumutatului.

În mod corect prima instanţă a constatat caracterul abuziv al aceste clauze contractuale, în condiţiile în care banca îşi rezervă în mod unilateral dreptul de a modifica elementele componente ale creditului, atât pe cele principale cum este dobânda, cât şi pe cele accesorii, cum sunt comisioanele, fără a negocia o astfel de modificare cu persoana împrumutatului şi fără consimţământul acestuia, declarând prin această clauză că banca poate interveni asupra contractului fără a fi necesară semnătura împrumutatului.

Pe de altă parte, motivele pe care se întemeiază dreptul unilateral al băncii de a interveni asupra componentelor creditului,  nu are o justificare neechivocă. Dimpotrivă, posibilitatea băncii de a interveni asupra contractului nu este justificată de cauze obiective, cât timp se invocă în mod generic modificările condiţiilor pieţei financiar bancare.

Prin includerea acestei clauze în contractul de credit, banca îşi apropie beneficiul exonerării sale de orice risc al contractului, plasând însă acelaşi risc exclusiv în sarcina persoanei împrumutate. O astfel de clauză creează pe lângă deficitul de informare a persoanei împrumutate asupra condițiilor obiective care pot conduce la modificarea dobânzii comisioanelor şi dobânzii penalizatoare prin însăşi contractul părţilor, astfel încât această persoană să aibă reprezentarea  influențelor pe care asemenea modificări le va produce asupra valorii totale a creditului în viitor, şi în dezechilibrul semnificativ, contrar cerinţelor bunei credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza astfel inserată şi definită cu concursul băncii, fiind sancţionată ca fiind abuzivă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauza conţinută de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală se referă la comisionul de acordare a creditului fixat în sarcina reclamantului – persoană împrumutată –, comision care se achită din credit o singură dată, la data acordării creditului, banca fiind în drept să debiteze în mod automat contul în care creditul este pus la dispoziţie de către bancă cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10 din Condiţiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situează la nivelul de 2 % flat.

Curtea constată că şi această clauză, în mod judicios a fost stabilită ca fiind abuzivă de către prima instanţă. Mai mult, Curtea relevă că acest comision este perceput de bancă, aşa cum de altfel este definit, în vederea acordării creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului contractual având ca obiect împrumutul unei sume de bani, faptul juridic căruia i se datorează naşterea acestui comision neavând legătură cu prestaţiile caracteristice contractului de credit. Dimpotrivă, comisionul de acordare, situându-se în timp anterior chiar negocierilor asupra creditului şi documentaţiei necesare de examinat în vederea acordării creditului, reprezintă preţul unei alte activităţi a bănci, şi anume a activităţii de verificare a cererii de creditare, a examinării documentaţiei depuse de persoana solicitantă precum şi a bonităţii aceleiaşi persoane, toate aceste activităţi exced contractului de credit. În consecinţă, introducerea clauzei privind comisionul de acordare în contract, neavând nici o legătură cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

De asemenea, Curtea mai relevă sub acest cuprins, că nici sub aspectul negocierii comisionului de acordare şi a justificării întinderii acestui comision, banca nu a făcut nici o dovadă în privinţa demersurilor informative şi de stabilire a acestui comision, cu persoana împrumutată, comisionul fiind stabilit în mod abstract şi unilateral la procentul de 2 % din  valoarea creditului. Curtea nu are motive pentru a considera că acest comision de acordare a creditului are caracter obiectiv şi deplină justificare pentru a acoperi operaţiunile efectuate de bancă, reprezentate de cheltuielile întrebuinţate de aceeaşi bancă, şi care să o îndreptăţească la perceperea acestui comision, motiv pentru care caracterul abuziv al acestei clauze se subliniază încă odată,

 Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de administrare, Curtea constată că, introducerea unui asemenea comision în contractul părţilor, nu este prin ea însăşi nelegală sau abuzivă. Dimpotrivă, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, prevăd posibilitatea instituţiei financiare de a conveni cu persoana împrumutată un astfel de comision, în condiţiile în care banca justifică necesitatea acoperirii cheltuielilor de administrare a contului/conturilor de plată şi ramburs a creditului, iar persoana împrumutată acceptă un astfel de comision, negociind cu banca obiectul de acoperire a comisionului de administrare şi întinderea acestui comision, ceea ce presupune o bună informare a persoanei împrumutate asupra semnificaţiei comisionului de administrare, influenţelor pe care acesta îl aduce valorii totale a creditului, cu  specială privire asupra costului total pe care îl are de plată persoana împrumutată, incluzând alături de comisionul de administrare, alte comisioane, dobânda, valoarea poliţei de asigurare etc.

Pârâta apelantă nu a reuşit să probeze că în privinţa comisionului de administrare a iniţiat o corectă informare a persoanei împrumutate asupra aspectelor mai sus arătate, în special dacă comisionul a fost negociat, limitele valorice pentru care s-a efectuat negocierea, perceperea de către persoana împrumutată a influenţelor pe care acest comision le aduce asupra valorii totale a creditului, cota de reprezentare a acestui comision în totalul obligaţiilor de plată ale aceleiaşi persoane împrumutate. Diferit de prima instanţă, Curtea relevă că este excesiv să se impună băncii să demonstreze  cheltuielile asupra cărora se impută comisionul de administrare (activităţi desfăşurate, costul resursei umane, cheltuieli  materiale, etc.), deoarece aceste aspecte sunt şi rămân sub direcţia exclusivă de organizare a băncii. Comisionul de administrare este abuziv însă pentru motivele mai jos arătate, şi anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de către bancă în orice condiţii, asupra justificării de către bancă a perceperii acestui comision, a prezentării unei oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentări influenţelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a creditului şi a costului pe care îl are de suportat persoana împrumutată pe toată durata creditului, astfel încât persoana consumatorului să aibă o reprezentare clară asupra tuturor acestor aspecte şi să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Datorită acestor cauze,  stipulaţia contractuală prevăzută la art. 3.1.5. lit. b) este sancţionată, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributivă de competenţă înscrisă în articolul 10.1 din contract, Curtea reţine că această stipulaţie contractuală a fost fixată exclusiv în favoarea băncii, din moment ce a fixat competenţa exclusivă a instanţei de judecată de la sediul social principal al aceleiaşi bănci, şi anume Tribunalul Bucureşti, în condiţiile în care se va pune problema unor acţiuni în justiţie cu privire la pretenţii sau despăgubiri rezultând din contract.

Deşi o asemenea clauză nu este cuprinsă în lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, listă prevăzută de Legea 193/2000, potrivit art. 14 din Legea 193/2000, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti.

Clauza prin care a fost determinată ca fiind competentă doar instanţa de la sediul social principal al băncii creditoare, este considerată de instanţă ca abuzivă, întrucât restrânge dreptul consumatorului de a acţiona în justiţie pentru a pretinde constatarea nulităţii clauzei contractuale şi eventual despăgubiri, deoarece îndepărtează persoana consumatorului de instanţa judecătorească, în condiţiile în care persoana împrumutată are domiciliul în judeţul Timiş iar contractul se derulează în aceeaşi circumscripţie teritorială. Prin clauza având ca obiect fixarea doar unei anumite instanţe judecătoreşti ca fiind competentă iar această instanţă se află în circumscripţia teritorială a sediului principal al băncii, ceea ce în cazul reclamantului persoană împrumutată, semnifică o distanţă importantă faţă de domiciliul său şi întrebuinţarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanţa de judecată astfel determinată, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justiţie, în condiţiile Codului de procedură civilă şi ale legislaţiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a stabilit că şi această clauză are caracter abuziv, dispunând anularea ei.

Orice contract bancar, cum este şi cel încheiat în cauza de faţă, trebuie să respecte toate condiţiile de validitate ale unui contract civil dar trebuie să fie încheiat şi cu respectarea exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori şi ale Directivei nr. 93/13/CEE în condiţiile în care la încheierea acestui contract intimata a acţionat ca un profesionist iar apelantul avea calitatea de consumator astfel încât, pe lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecţia consumatorului, în speţa de faţă reclamant având această calitate.

Referitor la condiţiile legii speciale, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin. (1) – (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Conform art. 6 din acelaşi act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene consumatorul a fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică. O dimensiune esenţială a protecţiei consumatorilor în cadrul contractelor de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenţii. Mult mai frecvente sunt situaţiile în care sub aparenţa unei legalităţi, instituţiile de creditare nesocotesc drepturile consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub pretextul libertăţii contractuale şi al obligativităţii contractului, uneori, instituţiile de creditare inserează şi impun clauze abuzive.

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

În speţă, contractul de credit încheiat între părţi este un contract preformulat, între o bancă şi o persoană fizică.

Într-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilităţile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârşire, singura posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă pe de o parte principiul forţei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat şi pe de altă parte principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor, ca parte contractantă vulnerabilă şi susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente „de lege lata”, atât în dreptul intern, cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.

În acelaşi sens, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie, sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că în ceea ce priveşte puterea de negociere şi nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 aliniatul (1) şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

[…]

Mai mult, problema a fost tranşată şi în jurisprudenţa CJUE, unde, de exemplu, în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se arată că: „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (…) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

În acelaşi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).

În ce priveşte noţiunea de limbaj clar, acesta presupune exprimarea corectă din punct de vedere gramatical. Sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.

În ce priveşte noţiunea de limbaj inteligibil, acesta presupune posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte, relevant în acest sens fiind concluziile la care a ajuns CJUE, în cauza C-26/13, Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, afirmându-se că „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală…., cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze…. , astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cel priveşte”.