Concediere nelegală. Angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului. Vinovăţia pârâtei sub forma intenţiei indirecte. Acumulare restanţe la rambursarea creditului ipotecar pentru apartament ca urmare a concedierii. Acordare daune materiale şi morale.

Decizie 300/CM din 08.06.2016


Chiar dacă în problematica vânzării apartamentului intră şi contextul stării de devălmăşie în privinţa proprietăţii, precum şi neînţelegerile cu fosta soţie, coproprietară a apartamentului, invocate chiar de reclamant, şi chiar dacă în final apartamentul a fost vândut în modalitatea dorită de cei doi foşti soţi, trebuie admis că faptul concedierii nelegale a reclamantului a înlăturat starea de echilibru anterior existentă în care acesta plătea ratele de credit din salariu. Concedierea a generat în cele din urmă imposibilitatea plăţii ratelor la scadenţă şi declanşarea executării silite, ceea ce a creat în mod obiectiv reclamantului o stare de incertitudine privind posibilitatea vânzării apartamentului către un cumpărător ales de acesta.

Prejudiciul moral nu este evaluabil în bani, dar se impune să fie compensat integral, pe măsura dimensiunii, gravităţii şi consecinţelor sale. În condiţiile în care reclamantul nu a fost în măsură să dovedească aspecte de fapt particulare cu privire la prejudiciul decurgând din concedierea nelegală, care l-a pus în situaţia de a vinde apartamentul în împrejurările descrise, guvernate de perspectiva unei vânzări silite care era rezonabil să se creadă că i-ar fi produs un prejudiciu material prin obţinerea unui preţ dezavantajos, stabilirea sumei de bani apte să compenseze în mod just prejudiciul creat se va stabili prin raportare la o persoană obişnuită.

Art. 253 Codul muncii

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 2783/23.10.2015, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr.230/19.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr.3512/118/2011, faţă de prezenta cauză, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, şi a respins ca nefondată cererea formulată la 23.02.2015, astfel cum a fost precizată, de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta SC [...] SA, prin care acesta a solicitat obligarea pârâtei obligarea acesteia la plata sumei de 17.642,96 lei cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale şi a sumei de 720 lei lunar până la data de 13.12.2033. Totodată, tribunalul a respins cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a solicitat prin prezenta cerere, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul despre ce i-ar fi fost cauzat de ultima decizie de concediere, respectiv decizia nr.7853/03.07.2013 emisă de SC [...] SA.

Prin Decizia civilă nr.230/19.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr.3512/118/2011, instanţa a soluţionat contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de desfacere disciplinară a CIM nr. ... /10.02.2011, precum şi cererea ce avea ca obiect plata daunelor morale.

Comparând această decizie cu cererea care face obiectul prezentei cauze, s-a constatat că există doar identitate de părţi, dar nu există o identitate de cauză şi obiect, întrucât nu se urmăreşte obligarea pârâtei la plata aceloraşi pretenţii de natură morală.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art.430 C.p.c, instanţa a constatat că excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată şi a respins-o. 

Prin întâmpinare, pârâta a apreciat că reclamantul nu justifică existenţa calităţii procesuale active pentru pretenţiile reprezentate de suma de 8.821,48 lei din totalul sumei de 17.642,96 lei - daune materiale, motivând că toate cheltuielile legate de creditul bancar menţionat prin acţiune au fost suportate de către reclamant împreună cu soţia sa, care avea aceeaşi calitate de împrumutat.

Conform acţiunii, daunele materiale solicitate în sumă de 17.642,96 lei reprezintă contravaloarea creditului şi a cheltuielilor de executare pe care reclamantul a fost nevoit să le suporte, acestea fiind determinate de suspendarea veniturilor salariale, ca urmare a concedierii sale de către pârâtă.

Conform art.36 C.p.c. - calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este dedus judecăţii.

Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că reclamantul justifică existenţa calităţii procesuale active pentru acest capăt de cerere. Aprecierea pârâtei, referitoare la faptul că pentru o parte dintre pretenţii reclamantul nu este subiect în raportul juridic litigios este nefundamentată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că patrimoniul reclamantului a fost divizat de patrimoniul soţiei sale, că au fost stabilite anumite cote de contribuţie, în funcţie de care a fost atribuită valoarea acestor cheltuieli. De altfel, existenţa ori inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate prin acţiune constituie o chestiune de fond. Pentru argumentele expuse, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.253 din codul muncii, conform cărora: „angajatorul este obligat, în temeiul răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Instanţa a analizat îndeplinirea acestor condiţii legale, pentru a se putea pronunţa asupra caracterului fondat al daunelor solicitate.

Din analiza înscrisurilor depuse rezultă că părţile au avut calitatea de angajat, respectiv angajator, precum şi faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu reprezentând contravaloarea sumelor achitate pentru restituirea împrumutului bancar pe care l-a contractat prin convenţia de credit nr.39359/16.12.2005.

Reclamantul nu a putut face dovada faptului că a suferit prejudiciul în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ori că a existat o faptă culpabilă a fostului angajator, care a avut ca efect apariţia unor restanţe la restituirea creditului bancar menţionat prin acţiune. Modalitatea de rambursare a acestui credit este la aprecierea reclamantului, în calitatea sa de împrumutat şi nu de salariat, iar răspunderea în găsirea resurselor materiale pentru acoperirea datoriilor pe care le-a făcut  revine exclusiv reclamantului.

Faptul că reclamantul a fost nevoit să vândă apartamentul în care locuia pentru a restitui contravaloarea creditului bancar, ori că acesta a fost nevoit să închirieze o locuinţă, nu are nicio legătură cu obligaţiile părţilor raportului de muncă.

În consecinţă, instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, astfel cum sunt prevăzute prin disp.art.253 C. muncii.

Reclamantul nu a administrat probe prin care să facă dovada daunelor de natură morală pe care le-a suferit ca urmare a emiterii ultimei decizii de concediere, respectiv decizia nr. 7853/03.07.2013 emisă de SC [...] SA.

Răspunderea angajatorului pentru prejudicii morale poate fi antrenată în cazul in care prestigiul, demnitatea, onoarea sau imaginea publica a angajatului au fost afectate profund in urma unei conduite ilicite sau abuzive.

În cauză, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că angajatorul a exprimat în mod public anumite consideraţii negative legate de capacitatea profesionala a salariatului, pentru a putea fi afectate prestigiul si demnitatea reclamantului şi nici faptul că angajatorul a acţionat cu vinovăţie, în sensul că a fost conştient de atitudinea sa şi că a urmărit consecinţele negative rezultate.

II. Apelul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul [...], solicitând schimbarea acesteia în tot în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea cererii de apel, apelantul reclamant a arătat că prima instanţă a apreciat în mod eronat că pentru prejudiciul material nu a făcut dovada că are legătură cu serviciul şi nici din culpa pârâtei. A făcut dovada că a fost concediat ilegal a patra oară într-un interval scurt (august 2009 – iulie 2013), întrebând dacă concedierea ilegală nu are legătură cu serviciul, dacă suspendarea veniturilor salariale cu care trebuia să achite ratele la bancă nu sunt culpa pârâtei şi dacă a patra concediere nu dovedeşte că pârâta a fost perseverentă să-i producă prejudicii cu intenţie.

Dacă concedierea ar fi fost din motive neimputabile angajatorului, apelantul nu ar fi cerut să fie obligat la plata prejudiciului, crede că nici nu ar fi fost prejudiciat pentru că a pierdut locuinţa la a patra concediere ilegală, iar în condiţii de concediere legală ar fi fost o singură concediere şi nu patru. Art. 253 Codul Muncii stabileşte că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat, atât pentru prejudiciul material sau moral creat acestuia în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, cât şi în legătură cu serviciul. Or decizia ilegală de concediere, pentru a patra oară, l-a pus în imposibilitatea de a achita ratele la creditul imobiliar şi nu se poate spune că nu are legătură cu serviciul.

În mod eronat instanţa a reţinut că daunele materiale de la primul capăt de cerere conţin şi contravaloarea creditului, acesta privind doar cheltuieli în plus faţă de credit, suportate de apelant pentru că nu a putut plătit ratele, respectiv penalizări, cheltuieli de executare avansate de bancă, dobândă restantă, cheltuieli notariale şi cheltuieli de executare. Înscrisurile depuse la dosar privind a patra concediere ilegală urmată de executarea silită a locuinţei dovedesc un prejudiciu moral. Nu poate să creadă cineva că, rămânând fără venituri salariale şi executat silit, nu este afectat.

Apelantul a mai arătat că a propus un martor pentru dovedirea prejudiciului moral, care i-a fost respins cu un termen înainte ca acesta să renunţe la audierea lui, pentru că urma să plece din ţară.

2. Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că la ultimul termen de judecată a cauzei în primă instanţă, apelantul a precizat capătul de cerere referitor la daunele morale în sensul renunţării la solicitarea de obligare a societăţii la plata daunelor morale cauzate ca urmare a vânzării apartamentului. Astfel, capătul de cerere referitor la daunele morale vizează exclusiv suferinţa din cauza lipsurilor datorate celei de-a patra concedieri.

Decizia de vânzare a apartamentului proprietate comună a apelantului şi a fostei sale soţii a fost luată de apelant anterior celei de-a patra concedieri, anterior procedurii de executare silită şi anterior declarării scadenţei anticipate a creditului, astfel cum însuşi apelantul a afirmat în adresa nr. 248/20.03.2014 înregistrată la BEJ [...].

Există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile a intimatei faţă de neachitarea ratelor restante la creditul angajat de apelant în solidar cu fosta soţie şi implicit faţă de vânzarea apartamentului, conform deciziei civile nr. 230/19.03.2013 a Curţii de Apel Constanţa, potrivit căreia „eventualele restanţe înregistrate la un credit bancar contractat de către reclamant ţin de modul de apreciere al acestuia cu privire la posibilitatea de rambursare”.

Ipoteza apelantului potrivit căreia, ca urmare a deciziilor de încetare a raporturilor de muncă, nu a putut achita ratele la bancă, este absurdă prin raportare la faptul că, astfel cum se reţine şi în cuprinsul deciziei civile nr. 111/11.02.2013, a depus dovada că reclamantul a încasat suma de 100.000.000 ROL ca urmare a obţinerii pe cale judecătorească a celui de-al 13-lea salariu şi în plus a încasat absolut ilegal, cu bună ştiinţă, 75% din salariu plătit din greşeala şefului direct, care l-a considerat în şomaj tehnic, şi încă 10.000 lei. Or din analiza sumelor mai sus rubricate rezultă că neachitarea ratelor de către reclamant s-a datorat exclusiv deciziei acestuia.

Cu privire la susţinerea apelantului că a fost sancţionat disciplinar de 10 ori şi concediat de 4 ori, intimata a arătat că este relevantă decizia nr. 111/11.02.2013 a Curţii de Apel Constanţa, conform căreia „în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamantul nu se face vinovat de săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute prin deciziile de sancţionare disciplinară, cu toate acestea obligă pârâta la plata daunelor morale. Obligarea pârâtului la respectarea programului de lucru şi a obligaţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului nu poate fi considerată o atitudine abuzivă din partea pârâtei”.

În mod corect instanţa a reţinut că apelantul nu face nicio probă şi nu menţionează în niciun fel cum s-a materializat prejudiciul moral invocat, în ce a constat acesta şi cum l-a afectat decizia societăţii de încetare a raporturilor de muncă. Cu privire la martorul propus, intenţia reclamantului a fost de a nu se mai administra proba testimonială.

Pretenţiile reclamantului trebuie analizate exclusiv din perspectiva dispoziţiilor legale invocate ca temei al acestora, respectiv art. 253 C. Mc. Acesta reglementează situaţia în care angajatul solicită despăgubiri pentru eventualele prejudicii suferite în exercitarea obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, nu ca urmare a altor cauze, exterioare raportului de muncă. Procedurile de executare silită şi vânzarea imobilului apelantului exced sferei drepturilor protejate prin temeiul de drept invocat.

În speţă nu sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii civile, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, eventualul raport de cauzalitate şi vinovăţia.

Intimata nu a săvârşit nicio faptă ilicită care să determine prejudiciul invocat de apelant. De asemenea, nu există niciun prejudiciu, respectiv acesta nu este cert, nu este direct, nu este personal şi nu rezultă din încălcarea unui drept sau interes legitim al apelantului.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, prejudiciul invocat nu este cert, existând mai mult decât incertitudine cu privire la existenţa sa, în contextul în care apelantul nu a avut comportamentul unei persoane chinuite şi traumatizate de evenimentele din viaţa sa, acesta călătorind constant, petrecând frecvent alături de prieteni şi având în permanenţă o atitudine pozitivă, care demonstra mai multă bună-voie decât supărare. Apelantul nu a precizat în ce a constat prejudiciul moral şi cum s-a manifestat acesta, în contextul în care este bărbat, tânăr, a candidat şi a ocupat postul de lider de sindicat. Este astfel greu de crezut că acesta a fost afectat de decizia de concediere sau vânzarea unui apartament pe care singur a decis să-l vândă. Apelantul nu precizează cum a apreciat cuantumul prejudiciului moral invocat, mai ales că la ultimul termen a înţeles să-şi restrângă pretenţiile în sensul de a nu mai solicita obligarea societăţii la plata daunelor morale cauzate ca urmare a vânzării apartamentului, ci numai ca urmare a ultimei concedieri. Nici cu privire la al treilea capăt de cerere nu există certitudine, întrucât piaţa imobiliară evoluează în permanenţă, iar valoarea prejudiciului a fost calculată eronat, la întreaga valoare a apartamentului, deşi acesta deţinea doar o cotă de 1 din acesta. Se porneşte de la premisa că apelantul nu va dobândi niciodată, în proprietate sau posesie, o cameră într-un imobil de locuit. Apelantul a rămas în urma vânzării apartamentului, achitării creditului, a cheltuielilor notariale şi de executare, cu suma de 70.790,76 lei. Acesta nu ar putea reclama decât valoarea aferentă lipsei de folosinţă pentru o jumătate din apartament.

Prejudiciul invocat nu este direct, faţă de  prevederile art. 1533 C. civ., şi nu există legătură de cauzalitate între acesta şi o aşa-zisă faptă ilicită.

3. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi au fost depuse la dosar sentinţele civile nr. 1461/20.09.2010, 1173/12.11.2009, 4402/7.09.2011, 2670/18.05.2012, 1051/21.10.2009, 2102/20.12.2010, 673/9.02.2011, 186/21.01.2011, 2873/16.05.2011, 2163/29.04.2013 şi 256/20.01.2012 ale Tribunalului Constanţa, deciziile civile nr. 285/CM/8.06.2011 şi 263/CM/25.06.2014 ale Curţii de Apel Constanţa, o situaţie a plăţilor intimatei către apelant, ordine de plată, extrase de cont, decizia intimatei nr. 179/4.03.2016, cererea apelantului nr. 2276/29.02.2016, transcrierea dezbaterilor din 2.10.2015 şi copia caietului grefierului, cu privire la acest dosar, de la acel termen, plângerea penală nr. 11733/26.09.2012, precizări adresate Serviciului de Poliţie Transporturi Maritime sub nr. 3103/7.03.2013, ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din 4.05.2015 în dosarul nr. 17866/P/2012, referatul cu propunere de clasare din acelaşi dosar.

De asemenea, a fost ascultat martorul Apseleam Musedir.

III. Analiza apelului:

1. Acţiunea de faţă are ca obiect obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în baza art. 253 alin. 1 Codul Muncii, primul şi al treilea capăt de cerere privind daune materiale şi al doilea privind daune morale.

Criteriul de deosebire între daunele materiale şi daunele morale este posibilitatea evaluării în bani a prejudiciului, care este evaluabil în bani în primul caz şi neevaluabil în bani în cel de-al doilea.

Primul capăt de cerere are ca obiect suma de 17.642,96 lei, pretinsă ca daune materiale, rezultată din adunarea unor sume despre care reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că le-a plătit pe lângă creditul iniţial, respectiv penalizări, cheltuieli de executare avansate de bancă, dobândă restantă, cheltuieli notariale şi cheltuieli de executare silită. Reclamantul a arătat că nu ar fi plătit aceste sume dacă pârâta nu l-ar fi concediat a patra oară.

Al treilea capăt de cerere are ca obiect acoperirea de către pârâtă a diferenţei dintre 451,96 lei şi chiria unui apartament cu două camere în Constanţa, din prezent până la ieşirea la pensie a reclamantului. Acesta a arătat că, drept urmare a vânzării locuinţei, trebuie să locuiască cu chirie, din culpa exclusivă a pârâtei, care astfel trebuie să suporte diferenţa dintre rata pe care o plătea reclamantul şi chiria pe care trebuie să o plătească. Fiind vorba despre un pretins prejudiciu evaluabil în bani, şi acest capăt de cerere se analizează în sfera daunelor materiale.

Al doilea capăt de cerere are ca obiect suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale, reclamantul arătând în cererea de chemare în judecată că a trebuit să vândă apartamentul în condiţiile a primit somaţie din partea executorului judecătoresc, trecând prin emoţii greu de imaginat, evocând „aceste emoţii de suferinţă” şi faptul că în cele din urmă a fost nevoit să părăsească apartamentul şi să se mute cu chirie, precum şi suferinţa din cauza lipsurilor datorită celei de-a patra concedieri.

2. În faţa primei instanţe, pârâta a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, pe care prima instanţă a respins-o prin sentinţa apelată. Soluţia de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat nu face obiectul apelului formulat de reclamant şi nu a fost apelată nici de pârâtă, astfel că nu se pune problema să fie reformată cu ocazia judecăţii cauzei în apel. În acest sens, art. 477 alin. 1 C. proc. civ. limitează efectul devolutiv al apelului la ceea ce s-a apelat.

Prin excepţia autorităţii lucrului judecat cu privire la al doilea capăt de cerere, pârâta a invocat în faţa primei instanţe considerentele deciziei civile nr. 230/19.03.2013 a Curţii de Apel Constanţa.

Din cuprinsul încheierii din 2.10.2015 se reţine că, cu ocazia dezbaterii acestei excepţii în faţa primei instanţe, având cuvântul, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei întrucât a cerut daune morale pentru cea de-a patra concediere, nu pentru cea de-a treia, ce nu are legătură cu cea anterioară.

Din transcrierea dezbaterilor din 02.10.2015, depusă la dosarul de apel, rezultă că reclamantul a arătat, cu ocazia dezbaterii excepţiei autorităţii lucrului judecat, că a solicitat daune morale pentru cea de-a patra concediere, că nu a fost o concediere normală, legală, că societatea a urmărit să-i facă un rău cu intenţie. Reclamantul a mai arătat că nu a cerut daune morale pentru acea cerere care s-a judecat, ci pentru a patra concediere. Avocatul pârâtei a arătat cu acea ocazie că din punctul său de vedere ceea ce a spus reclamantul reprezintă o restrângere a capătului de cerere cu privire la daunele morale, faţă de faptul că din cererea de chemare în judecată rezultă că a solicitat 50.000 lei prejudiciu pentru daunele morale cauzate de emoţiile urmare vânzării apartamentului şi a patra concediere.

Prin întâmpinarea la apel, intimata a susţinut că în împrejurarea mai sus descrisă apelantul a precizat capătul de cerere referitor la daunele morale în sensul renunţării la solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale cauzate ca urmare a vânzării apartamentului, astfel încât capătul de cerere referitor la daunele morale vizează exclusiv suferinţa din cauza lipsurilor datorate celei de-a patra concedieri.

Contrar acestei susţineri, Curtea constată în primul rând că apelantul nu a renunţat în faţa primei instanţe la o parte din acţiunea sa şi nici nu şi-a restrâns capătul de cerere referitor la plata daunelor morale, din poziţia exprimată de reclamant cu ocazia dezbaterii în primă instanţă a excepţiei autorităţii lucrului judecat nerezultând sub nicio formă intenţia acestuia de a renunţa parţial la judecată sau de a-şi restrânge pretenţiile. Dimpotrivă, apărându-se faţă de excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâtă, reclamantul a arătat că a solicitat daune morale ca urmare a celei de-a patra concedieri, înţelegându-se că nu a solicitat în schimb aceste daune în considerarea vreunei alte concedieri anterioare.

În al doilea rând, prima instanţă nu a luat act de vreo renunţare la judecată parţială din partea reclamantului, iar pârâta nu a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă.

În consecinţă, modul în care reclamantul s-a apărat în faţa primei instanţe, la termenul din 2.10.2015, faţă de excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâtă, nu relevă faptul că acesta şi-ar fi restrâns preteneţiile sau ar fi reunţat parţial la judecata capătului de cerere referitor la daunele morale.

3. Cauza de faţă are ca premisă cea de-a patra concediere a apelantului de către societatea intimată, prin decizia nr. 7853/3.07.2013, care a fost anulată prin decizia civilă nr. 263/CM/25.06.2014 a Curţii de Apel Constanţa pentru motive de nelegalitate, respectiv pentru încălcarea interdicţiei instituite prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate privind desfacerea contractelor individuale de muncă ale reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, în termen de 2 ani de la încetarea mandatului.

În trecut, apelantul mai fusese concediat de trei ori, fiecare dintre cele trei decizii de concediere fiind anulate de către instanţele de judecată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4402/7.09.2011 a Tribunalului Constanţa a fost anulată decizia de încetare a contractului de muncă nr. 1261/17.06.2009, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale. Sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate de părţi prin decizia civilă nr. 230/CM/19.03.2012 a Curţii de Apel Constanţa, reţinându-se, cu privire la daunele morale, că „în mod corect instanţa de fond a admis în parte această cerere apreciind că suma de 10.000 lei este în măsură să asigure o reparare a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a măsurii abuzive dispusă de angajator”. În acest sens, curtea a citat art. 269 alin. 1 C. Mc. şi a reţinut că „s-a făcut dovada faptului că, deşi printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă societatea pârâtă era obligată să îl reintegreze pe reclamant în funcţia de maşinist pod rulant, aceasta a continuat să-i solicite prestarea unei alte activităţi, supunând salariatul unui stres continuu, iar în final a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru o abatere ce nu poate fi reţinută în sarcina sa. Deşi reclamantul este îndreptăţit la plata unor daune morale, totuşi suma de 20.000 lei nu este justificată deoarece problemele familiale invocate de acesta atât la instanţa de fond, cât şi în recurs, nu pot avea vreo legătură cu decizia contestată. Astfel, nu este dovedit că divorţul a fost generat de problemele de la serviciu, cu atât mai mult cu cât acţiunea de divorţ a fost promovată chiar de către reclamant şi pentru motive care vizează comportamentul soţiei sale, hotărârea de divorţ reţinând culpa soţiei pârâte. De asemenea, eventualele restanţe înregistrate la un credit bancar contractat de către reclamant ţin şi de modul de apreciere al acestuia cu privire la posibilitatea de rambursare, astfel că suma de 10.000 lei este suficientă pentru a înlătura eventualele neajunsuri determinate de decizia de concediere”.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1173/12.11.2009 a Tribunalului Constanţa a fost anulată decizia nr. 8049/19.08.2009 de încetare disciplinară a contractului individual de muncă al apelantului, decizia rămânând irevocabilă prin decizia civilă nr. 174/CM/31.03.2010 a Curţii de Apel Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2670/18.05.2012 a Tribunalului Constanţa a fost anulată în parte decizia nr. 11693/2.12.2011 şi a fost înlocuită sancţiunea desfacerii contractului individual de muncă cu sancţiunea avertismentului scris, de asemenea fiind anulate şi alte trei decizii de sancţionare disciplinară, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale. Prin decizia civilă nr. 111/CM/11.02.2013 a Curţii de Apel Constanţa, această sentinţă a fost menţinută cu privire la anularea în parte a deciziei nr. 11693/2.12.2011 şi la anularea celor trei decizii de sancţionare, dar a fost modificată în sensul respingerii ca nefondate a cererilor privind asigurarea demnităţii în muncă şi plata daunelor morale. Cu privire la acest ultim aspect, curtea a reţinut că, „deşi prima instanţă reţine că reclamantul se face vinovat de săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute prin deciziile de sancţionare disciplinară, cu toate acestea obligă pârâta la plata daunelor morale. Obligarea pârâtului la respectarea programului de lucru şi a obligaţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului nu poate fi considerată o atitudine abuzivă din partea pârâtei”.

În concluzie, instanţele au acordat daune morale în cazul primei concedieri, când decizia de încetare a contractului individual de muncă a fost anulată în întregime, dar au respins cererea de obligare a pârâtei la plata unor asemenea daune în cazul celei de-a treia concedieri, când decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă a fost anulată doar în parte, aplicându-se totuşi sancţiunea avertismentului scris.

În cazul celei de-a patra concedieri, despre care este vorba în cauza de faţă, decizia de încetare a contractului individual de muncă a fost anulată în întregime, pentru motivele de nelegalitate mai sus menţionate.

Cererea de faţă se analizează exclusiv prin raportare la această din urmă concediere, acestea fiind limitele învestirii instanţei stabilite de reclamant, de altfel în cazul a două dintre concedierile anterioare fiind deduse judecăţii cereri referitoare la daunele morale, asupra cărora instanţele s-au pronunţat astfel cum a fost arătat mai sus.

4. Autoritatea de lucru judecat a deciziilor civile nr. 230/CM/19.03.2012 şi 111/CM/11.02.2013 ale Curţii de Apel Constanţa subzistă exclusiv în privinţa a ceea ce a făcut obiectul judecăţii în cauzele respective, fiind evident că instanţele nici nu aveau cum să se pronunţe cu privire la de-a patra concediere şi la consecinţele acesteia, fapte care s-au petrecut ulterior. În procesele respective s-au judecat aspecte legate de prima şi respectiv a treia concediere, precum şi de consecinţele lor, inclusiv de îndrepăţirea sau nu a reclamantului de a beneficia de obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în împrejurările luate atunci în discuţie. În niciun caz consecinţele celei de-a patra concedieri nu au făcut obiectul judecăţii în acele dosare, care s-au finalizat înainte ca această concediere să se fi produs.

De aceea, niciuna dintre cele două decizii civile nu prezintă autoritate de lucru judecat în raport cu cauza de faţă, care priveşte compensarea unor pretinse prejudicii produse ca urmare a celei de-a patra concedieri, dispusă de pârâtă prin decizia nr. 7853/3.07.2013.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 230/CM/19.03.2012, curtea constată că în cauza de faţă reclamantul nu a invocat cu titlu de prejudiciu problemele familiale pe care le invocase ca efect al acelei prime concedieri, iar aprecierea instanţei de recurs că „eventualele restanţe înregistrate la un credit bancar contractat de către reclamant ţin şi de modul de apreciere al acestuia cu privire la posibilitatea de rambursare” este valabilă exclusiv în contextul factual analizat atunci. Instanţa nu se putea pronunţa şi nici nu s-a pronunţat printr-o regulă generală, aplicabilă de principiu pentru viitor, în sensul că restanţele înregistrate de reclamant de atunci înainte nu vor putea fi considerate niciodată ca fiind consecinţa directă a unei alte concedieri, o asemenea susţinere urmând să fie considerată inadmisibilă indiferent de împrejurările viitoare care se vor produce şi se vor invoca. O asemenea interpretare a deciziei civile menţionate ar fi absurdă şi ar depăşi flagrant sensul indubitabil al acesteia, în sensul că judecata instanţei priveşte faptele analizate şi în niciun caz faptele viitoare.

Astfel, din decizia civilă nr. 230/CM/19.03.2012 a Curţii de Apel Constanţa nu are cum să rezulte dacă cea de-a patra concediere, dispusă de pârâtă prin decizia nr. 7853/3.07.2013, a produs sau nu prejudicii reclamantului în ceea ce priveşte acumularea de restanţe la rambursarea creditului ipotecar.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 111/CM/11.02.2013, orice autoritate de lucru judecat în privinţa cauzei de faţă este exclusă, câtă vreme în cauza respectivă respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor morale s-a dispus în contextul în care se menţinuse parţial o decizie de sancţionare disciplinară, înlocuindu-se sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu avertisment. Or în cazul celei de-a patra concedieri nu a fost vorba despre o sancţionare disciplinară, iar decizia pârâtei a fost anulată în întregime, pentru motive de nelegalitate.

5. În ceea ce priveşte temeiul acţiunii, respectiv art. 253 alin. 1 C. Mc., acesta prevede că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

În cauza de faţă, reclamanatul solicită obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, invocând prejudicii produse ca urmare a celei de-a patra concedieri, respectiv suportarea unor costuri suplimentare faţă de creditul ipotecar, drept efect al acumulării de restanţe datorită încetării plăţii salariului, a unei sume care să acopere nevoile locative ale reclamantului despre care acesta pretinde că s-au născut ca urmare a concedierii, care a dus la vânzarea apartamentului, respectiv a unei sume care să compenseze emoţiile şi suferinţa psihică reprezentând consecinţe ale aceleiaşi măsuri de concediere.

Altfel spus, reclamantul solicită compensarea unui prejudiciu produs prin concedierea sa nelegală, prejudiciu care s-a materializat în suportarea unor costuri adiacente creditului ipotecar, a unor cheltuieli locative, precum şi la nivel psihic, astfel că trebuie înţeles că nu există o neconcordanţă între textul legal invocat şi pretenţiile formulate. Astfel, este mai mult decât evident că o concediere nelegală a salariatului este în principiu rezultatul culpei angajatorului, manifestată în legătură cu serviciul. Orice măsură de concediere are legătură cu serviciul întrucât are ca obiect raportul de muncă şi implicit însuşi serviciul, adică în esenţă încetarea obligaţiei salariatului de a munci şi în consecinţă şi a dreptului de a fi remunerat.

De altfel, prin decizia civilă nr. 230/CM/19.03.2012 a Curţii de Apel Constanţa au fost deja acordate apelantului daune morale, reţinându-se ca temei legal art. 269 alin. 1 C. Mc., devenit după republicare actualul art. 253 alin. 1 C. Mc., invocat şi în prezenta cauză.

6. Cu privire la vânzarea apartamentului, sunt întemeiate apărările intimatei legate de momentul luării hotărârii de a-l vinde şi de structura dreptului de proprietate.

Astfel, după ce a fost concediat de pârâtă prin decizia nr. 7853/3.07.2013, reclamantul a primit somaţia din 17.03.2014 emisă de BEJ [...] în dosarul de executare nr. 248/2014, privind executarea convenţiei de credit nr. 39359/16.12.2015 şi a contractului de garanţie reală imobiliară nr. 6674/16.12.2005, la cererea creditoarei Volksbank România SA, privind suma de 58.175,51 lei, reprezentând debit, plus suma de 6.524,13 lei, reprezentând cheltuieli de executare silită. Reclamantului i s-a pus în vedere că, în caz contrar, se va proceda la vânzarea silită a apartamentului acestuia.

Prin cererea înregistrată la BEJ [...] sub nr. 248/20.03.2014, reclamantul a solicitat acordarea unui termen pentru a vinde singur apartamentul şi a achita datoria, arătând că „îl am scos la vânzare de mai mult timp pentru a-mi achita datoria, însă nu am putut să-l vând până acum datorită neînţelegerilor cu fosta soţie”.

Chiar dacă reclamantul nu a arătat şi momentul sau perioada în care a luat hotărârea de a vinde apartamentul, afirmaţia de mai sus are natura juridică a unei mărturisiri extrajudiciare cu privire la faptul că această hotărâre nu a fost consecinţa primirii somaţiei de la executorul judecătoresc şi că numai neînţelegerile cu fosta soţie, în contextul în care apartamentul aparţinea în cote egale amândurora, împiedicaseră până atunci vânzarea.

Aşa fiind, împrejurările particulare ale cauzei, caracterizate de dreptul de proprietate comună al reclamantului şi al fostei sale soţii asupra apartamentului dobândit în timpul căsătoriei, între timp desfăcută prin divorţ, hotărârea reclamantului să vândă apartamentul anterior primirii somaţiei din partea executorului judecătoresc, tergiversarea vânzării nu din cauze obiective, exterioare vânzătorilor, ci din cauza neînţelegerilor dintre aceştia, nu permit instanţei să prezume că hotărârea reclamantului de a vinde apartamentul ar fi fost urmarea concedierii. Perspectiva lichidării proprietăţii comune a foştilor soţi şi neînţelegerile dintre aceştia cu privire la vânzarea apartamentului nu pot fi puse în seama pârâtei, astfel că nu pot fi nici pierdute din vedere până la a se prezuma că hotărârea reclamantului să vândă imobilul ar fi intervenit atât după, cât şi ca urmare a concedierii, fiind o consecinţă directă a acesteia.

În acest sens, se ţine cont şi că, dacă este cert că la momentul emiterii somaţiei din dosarul de executare existau restanţe la rambursarea creditului ipotecar, reclamantul nu a dovedit data începând de la care acestea au început să se acumuleze.

Pentru fiecare dintre aceste argumente, se va reţine că vânzarea în sine a apartamentului nu a fost o consecinţă a concedierii, ci că este un fapt independent de aceasta, dorit de reclamant şi temporizat din cauza neînţelegerilor cu fosta soţie, dar prin care în cele din urmă s-a lichidat proprietatea comună a foştilor soţi asupra bunului respectiv.

În aceste condiţii, nu există nici un temei pentru obligarea pârâtei la plata unei sume lunare care să acopere diferenţa dintre suma de 451,96 lei şi chiria unui apartament cu două camere în Constanţa, din prezent până la ieşirea la pensie a reclamantului, prima instanţă respingând în mod corect acest al treilea capăt de cerere.

7. Primul capăt de cerere are însă ca obiect costuri suportate suplimentar în contextul vânzării apartamentului, cauzate nu atât de vânzarea în sine a acestuia, cât de imposibilitatea plăţii la timp a ratelor la credit, care au generat aceste costuri.

Dacă între concediere şi vânzarea apartamentului nu s-a obiectivat existenţa unei legături de cauzalitate, situaţia este diferită în legătură cu aceste costuri suplimentare, care nu decurg din vânzare, ci din neplata la timp a ratelor de credit.

Este necontestat că, drept urmare a concedierii reclamantului prin decizia nr. 7853/3.07.2013, acesta nu a mai beneficiat de plata salariului. Totodată, nu există dovezi că acesta deţinea la vremea respectivă economii sau bunuri pe care să le poată valorifica, astfel încât să poată plăti la timp ratele de credit la datele stabilite prin contract, până la data la care instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 263/CM/25.06.2014 a Curţii de Apel Constanţa, a dispus anularea deciziei de concediere şi reintegrarea sa în muncă.

Este adevărat că nu se cunoaşte data la care restanţele au început să se acumuleze, respectiv imediat după concediere sau după câteva luni, dar nu se poate omite existenţa unui interval de aproape un an, fără câteva zile, între data concedierii şi data la care instanţa a dispus reintegrarea în muncă, la care s-a adăugat şi perioada până când pârâta a emis decizia de reintegrare nr. 9811/16.07.2014.

Existenţa acestui interval total de peste un an în care reclamantul a fost lipsit de salariu, fără să existe dovezi privind deţinerea unor economii sau a posibilităţii vânzării unor bunuri într-o măsură suficientă acoperirii atât a nevoilor de subzistenţă, cât şi a ratelor de credit, precum şi lipsa unor dovezi în sensul posibilităţii obţinerii unor venituri din alte surse, respectiv a dobândirii altui loc de muncă, justifică pe deplin concluzia de ordin logic că între concediere şi înregistrarea restanţelor la plata ratelor de credit a existat legătură de cauzalitate, respectiv că lipsa salariului a determinat pe reclamant să nu mai poată plăti la timp ratele de credit.

În acest sens, ar fi excesiv să se reproşeze salariatului concediat ilegal că nu şi-a găsit alt loc de muncă, în condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fi refuzat reintegrarea în muncă ori încheierea unui contract individual de muncă cu alt angajator.

Sub un alt aspect, nu se pot reţine apărările pârâtei referitoare la plăţile făcute acestuia, întrucât din chiar situaţia depusă de aceasta la dosarul de apel rezultă că de la data concedierii până la data emiterii adresei de actualizare a creanţei (3.07.2013 – 3.06.2014) se menţionează primirea unor sume de bani în cuantum redus, luând în calcul şi sumele restituite, după cum urmează: 3.857 lei la 7.04.2014, 1.759,22 lei la 16.05.2014 (din care reclamantul a restituit 1.259,22 lei), 1.417,02 lei la 16.05.2014 (din care reclamantul a restituit 917,02 lei) şi 18.023,94 lei la 16.05.2014 (din care reclamantul a restituit 17.023,94 lei).

Oricum, la data fiecăreia dintre aceste plăţi era deja începută executarea silită, reclamantul primise somaţia din 17.03.2014 din partea executorului judecătoresc, ceea ce înseamnă că întreg creditul fusese deja declarat scadent, iar reluarea plăţii ratelor nu mai era posibilă.

Nu se pot lua în calcul plăţile pretins efectuate în perioada 8.02.2011 – 1.10.2012, aflate la un interval de timp considerabil faţă de momentul concedierii, la data primirii acelor plăţi, reprezentând de altfel drepturi salariale şi cheltuieli de judecată, nefiind previzibilă concedierea reclamantului la 3.07.2013. Or nu se poate reproşa acestuia că nu a făcut economii în perspectiva concedierii care urma să aibă loc în condiţii nelegale, un asemenea fapt neputând fi prevăzut în mod rezonabil de către salariat. 

Nu în ultimul rând, nu există niciun argument factual care să fundamenteze o eventuală culpă a reclamantului în privinţa neplăţii la timp a ratelor de credit după concediere, câtă vreme în acest fel a fost lipsit de veniturile salariale.

8. Emiterea de către pârâtă a deciziei de concediere nr. 7853/3.07.2013 a constituit o faptă ilicită săvârşită de către acesta cu vinovăţie, de vreme ce această decizie a fost anulată pentru motive de nelegalitate prin hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a constatat încălcarea de către angajator a unei interdicţii de concediere prevăzută în contractul colectiv de muncă.

S-a reţinut mai sus că între concediere şi înregistrarea de către reclamant a restanţelor la ratele de credit a existat legătură de cauzalitate, acumularea restanţelor conducând la costuri suplimentare, atât strict în executarea contractului de credit bancar, cât şi în privinţa declanşării de către bancă a executării silite.

Aceste costuri suplimentare au fost compuse din suma de 6.524,13 lei cu titlu de cheltuieli de executare, stabilite prin încheierea din 11.03.2014 a BEJ [...], suma de 4.557,36 lei cu titlu de dobândă restantă, suma de 2.521,87 lei cu titlu de penalităţi şi suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de executare avansate de bancă, acestea trei rezultând din adresa de actualizare a creanţei nr. 3059/3.08.2014 a Volksbank România SA, în total 14.203,36 lei.

Această sumă nu face parte din suma împrumutată prin credit bancar, pe care reclamantul a restituit-o băncii ca urmare a vânzării apartamentului, ci s-a adăugat costurilor legate de lichidarea creditului, în condiţiile în care nu ar fi existat dacă lichidarea s-ar fi făcut în absenţa acumulării restanţelor, adică în condiţiile în care ratele de credit puteau fi plătite la scadenţă, dacă reclamantul nu ar fi fost concediat nelegal.

Prin urmare, suma mai sus menţionată descrie un prejudiciu material produs prin concedierea nelegală reclamantului, a cărei consecinţă a fost acumularea suplimentară a acestei datorii, faţă de bancă şi executorul judecătoresc.

În această datorie nu se înscriu cheltuielile notariale achitate către BNP Bratu Daniel-Dumitru, în valoare de 3.439,60 lei, aferente vânzării apartamentului, pe de o parte pentru că din bonurile fiscale care le atestă nu rezultă că plata a fost făcută de reclamant, de fosta soţie a acestuia sau de către cumpărători, iar pe de altă parte pentru că s-a stabilit deja că vânzarea în sine a apartamentului nu a fost consecinţa concedierii, caz în care costurile vânzării, care s-ar fi produs oricum, nu pot fi puse în sarcina pârâtei.

Întrucât atât apartamentul, cât şi datoriile rezultând din încheierea şi executarea contractului de credit bancar şi a contractului de garanţie imobiliară, nu au aparţinut exclusiv reclamantului, ci au constituit bun comun, respectiv obligaţii comune, decurgând din dobândirea unui bun comun, prejudiciul exprimat mai sus de suma de 14.203,36 lei nu s-a reflectat în întregime în patrimoniul reclamantului, ci doar în proporţie de 1/2, corespunzător cotei de 1/2, necontestate, deţinute de reclamant în raport cu fosta soţie, din dreptul de proprietate şi din datoriile comune legate de dobândirea acestui drept.

Întrucât obligaţia de rambursare a creditului a fost comună celor doi soţi şi ulterior foşti soţi, fiind legată de dobândirea apartamentului ca bun comun, este lipsit de relevanţă faptul relevat de reclamant că singurele venituri care au stat la baza creditului imobiliar au fost veniturile sale salariale.

În această situaţie, se va reţine că prejudiciul material suferit de reclamant ca urmare a concedierii este evaluat, în privinţa costurilor legate de credit şi de executare silită, generate suplimentar faţă de obligaţia de rambursare a creditului bancar, la jumătate din suma de 14.203,36 lei, deci la 7.101,68 lei.

Întrucât acest prejudiciu a fost cauzat de pârâtă reclamantului printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, astfel cum a fost argumentat mai sus, fiind deci îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 253 alin. 1 C. Mc., curtea va reforma sentinţa apelată în sensul că va obliga pârâta să plătească această sumă reclamantului, cu titlu de daune materiale.

9. În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele morale, curtea reţine că reclamantul a susţinut că a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţa şi emoţiile cauzate de vânzarea apartamentului în contextul declanşării executării silite. Acţiunea acestuia se analizează în aceste limite, potrivit principiului disponibilităţii. Considerentele primei instanţe referitoare la neexprimarea în mod public a anumitor consideraţii negative legate de capacitatea profesională a salariatului, pentru a putea fi afectate prestigiul si demnitatea reclamantului, nu au legătură cu cauza.

Sub aspectul prejudiciului moral, deşi instanţa de apel a ascultat martorul propus de reclamant, nu au fost administrate probe în sensul că reclamantului i-ar fi fost afectată sănătatea fizică ori mintală şi nici situaţia din punct de vedere psihologic. Nu s-a dovedit prin urmare un prejudiciu cert legat de starea sufletească a persoanei ajunsă lipsită de un loc de muncă ori de consecinţele de ordin familial sau social ale unei astfel de situaţii.

De altfel, martorul audiat în faţa instanţei de apel a relatat aspecte de fapt cu caracter general, fără ca acesta să fie în măsură să se refere concret şi coerent la perioada subsecventă celei de-a patra concedieri. Astfel, martorul a arătat că: „Nu cunosc motivul şi nici anul ultimei concedieri a reclamantului. Am remarcat că reclamantul era mai închis în el, nu prea comunica. Era afectat din cauza disponibilizărilor, concedierilor, dar nu cunosc perioada acestora. Din cauza concedierilor, a lipsei de bani, a ajuns şi la divorţ”. Or deja s-a stabilit prin decizia civilă nr. 230/CM/19.03.2012 a Curţii de Apel Constanţa că „problemele familiale invocate de acesta atât la instanţa de fond, cât şi în recurs, nu pot avea vreo legătură cu decizia contestată. Astfel, nu este dovedit că divorţul a fost generat de problemele de la serviciu, cu atât mai mult cu cât acţiunea de divorţ a fost promovată chiar de către reclamant şi pentru motive care vizează comportamentul soţiei sale, hotărârea de divorţ reţinând culpa soţiei pârâte.” Pe de altă parte, nu este cert că martorul se referă la perioada următoare celei de-a patra concedieri sau la o perioadă anterioară, cu privire la care instanţele deja s-au pronunţat în legătură cu daunele morale. De asemenea, martorul a arătat că „în această ultimă perioadă reclamantul a dus-o greu, pierzându-şi locul de muncă, a rămas fără bani. Ca urmare a părăsirii locului de muncă a fost afectat psihic, nu mai era acelaşi om, a fost părăsit de soţie, nu avea chef de nimic, îl sunam şi nu vroia să plece nicăieri”. Or faptul „părăsirii” reclamantului de către soţie nu s-a petrecut după cea de-a patra concediere, de vreme ce instanţa l-a luat în considerare în legătură cu prima concediere, astfel că declaraţia martorului nu conţine aspecte de fapt relevante în cauză, referitoare concret la perioada subsecventă concedierii din 3.07.2013.

10. Suferinţa invocată şi dovedită în prezenta cauză de către reclamant este legată de împrejurările în care a ajuns să vândă apartamentul, respectiv sub ameninţarea vânzării acestuia la licitaţie publică de către executorul judecătoresc, situaţie la care s-a argumentat deja mai sus că s-a ajuns din culpa pârâtei, care l-a concediat nelegal şi astfel l-a lipsit de posibilităţile materiale de a achita la timp ratele de credit. Prin urmare, nu vânzarea în sine a apartamentului, dar împrejurările în care aceasta a avut loc, caracterizate prin perspectiva vânzării silite în cadrul procedurii de executare silită, împrejurări care au fost o consecinţă directă a concedierii nelegale care l-a lipsit pe reclamant de veniturile salariale pe o perioadă de peste un an, conturează existenţa unui prejudiciu moral.

Chiar dacă în problematica vânzării apartamentului intră şi contextul stării de devălmăşie în privinţa proprietăţii, precum şi neînţelegerile cu fosta soţie, coproprietară a apartamentului, invocate chiar de reclamant, şi chiar dacă în final apartamentul a fost vândut în modalitatea dorită de cei doi foşti soţi, trebuie admis că faptul concedierii nelegale a reclamantului a înlăturat starea de echilibru anterior existentă în care acesta plătea ratele de credit din salariu. Concedierea a generat în cele din urmă imposibilitatea plăţii ratelor la scadenţă şi declanşarea executării silite, ceea ce a creat în mod obiectiv reclamantului o stare de incertitudine privind posibilitatea vânzării apartamentului către un cumpărător ales de acesta.

Vânzarea silită are loc în cadrul unei proceduri de executare silită în vederea satisfacerii în primul rând a intereselor creditorului, fiind realizată la termenul stabilit potrivit legii, în funcţie de ofertele prezentate la acel moment de persoanele care au dovedit îndeplinirea condiţiilor de a participa la licitaţia publică. În acest caz, a fost îndreptăţită atitudinea reclamantului de a încerca să evite executarea silită, care urma să ducă la înstrăinarea apartamentului la un preţ care nu ar fi fost stabilit prin negociere între vânzător şi cumpărător, ca în cazul unui contract de vânzare-cumpărare obişnuit. Prin urmare, a fost justificată temerea de la vremea respectivă a reclamantului că preţul stabilit în cadrul procedurii de executare silită putea să fie considerabil mai mic decât cel obţinut dacă apartamentul ar fi fost vândut în condiţii normale.

Această temere justificată rezultă din adresele reclamantului către executorul judecătoresc nr. 248/20.03.2014 şi 649/15.04.2014, precum şi din corespondenţa acestuia cu Volksbank România SA prin care a solicitat emiterea acordului de vânzare a apartamentului şi apoi prelungirea acestuia. Situaţia de incertitudine cu privire la posibilitatea vânzării apartamentului, care depindea atât de găsirea unui cumpărător, cât şi de aprobarea unui credit bancar în beneficiul acestuia, precum şi de exprimarea acordului Volksbank România SA pentru vânzare, s-a prelungit de la data primirii somaţiei (20.03.2014) până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (03.06.2014), timp în care executarea silită nu a fost suspendată şi putea continua oricând. Acest fapt este de înţeles că a generat reclamantului o suferinţă psihică, datorită stresului inerent unei astfel de situaţii, apreciat obiectiv, în considerarea unei persoane normale.

O astfel de suferinţă nu poate fi ignorată chiar dacă reclamantul nu a demonstrat cu probe că se încadrează într-o situaţie specială, cum ar fi că efectele situaţiei descrise mai sus asupra psihicului său ar fi fost mai puternice decât în cazul unei persoane obişnuite ori că i-ar fi fost cauzată vreo afecţiune de ordin fizic sau psihic. Se ia în considerare o persoană normală, care, supusă unei situaţii de fapt precum cea regăsită în speţă, ca efect al unei concedieri nelegale în condiţiile unei obligaţii de plată a ratelor aferente unui credit ipotecar, asumată cu mai mult timp înainte (în anul 2005), suferă în mod inerent un prejudiciu moral, adică neevaluabil în bani, ca urmare a temerii justificate şi prelungite că, din motive independente de voinţa şi participarea sa efectivă, va suferi o pierdere semnificativă de ordin material, prin împiedicarea de a vinde apartamentul şi înstrăinarea lui în cadrul unei proceduri de executare silită, la un preţ cu privire la care exista aşteptarea rezonabilă că urma să fie dezavantajos.

11. Curtea trebuie să se raporteze la o persoană obişnuită, fără a aplica criterii cu caracter discriminatoriu precum cele sugerate de către intimată, care a arătat că reclamantul este bărbat, tânăr şi fost lider sindical. Or la stabilirea situaţiei de fapt nu se poate aplica un tratament diferenţiat pe criterii de sex, vârstă şi/sau activitate sindicală, ca şi cum persoanele care întrunesc cele trei criterii de mai sus ar prezenta în mod natural o imunitate în privinţa posibilităţii de a suferi un prejudiciu moral de natura celui produs reclamantului.

Sunt fără acoperire probatorie susţinerile intimatei referitoare la situaţia personală a reclamantului, respectiv că acesta ar călători constant şi ar petrece frecvent alături de prieteni, având în permanenţă o atitudine pozitivă, de unde ar rezulta că nu a suferit prejudiciul moral mai sus descris. În sprijinul susţinerilor sale, pârâta a depus la dosarul de fond şase fotografii afişate de reclamant pe o reţea socială, din care trei sunt din 2011, iar trei din august şi septembrie 2014, deci niciuna din perioada dintre a patra concediere şi reintegrarea în muncă în baza hotărârii instanţei de judecată. Dintre cele trei fotografii din 2014, una îl înfăţişează pe reclamant la Sinaia, iar celelalte la masă. Nimic din aceste fotografii nu dovedeşte că reclamantul nu a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţa psihică cauzată în perioada dintre data primirii somaţiei de la executorul judecătoresc şi data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că ar fi dat dovadă de o rezistenţă psihică deosebită, raportat la o persoană obişnuită.

Rezultând aşadar că prin fapta ilicită a pârâtei, constând în emiterea unei decizii nelegale de concediere, a fost cauzat în mod direct şi cu vinovăţie prejudiciul moral descris mai sus, curtea va reforma sentinţa primei instanţe şi sub acest aspect, constatând îndeplinite cerinţele angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului, potrivit art. 253 alin. 1 Codul Muncii. Vinovăţia pârâtei se prezintă sub forma intenţiei indirecte, în sensul că deşi nu a urmărit producerea prejudiciului moral, pârâta a acceptat producerea acestuia.

Prejudiciul moral nu este evaluabil în bani, dar se impune să fie compensat integral, pe măsura dimensiunii, gravităţii şi consecinţelor sale, deci ţinând seama şi că în cele din urmă apartamentul a fost vândut în condiţiile unui preţ negociat între părţi. În condiţiile în care reclamantul nu a fost în măsură să dovedească aspecte de fapt particulare cu privire la prejudiciul decurgând din concedierea nelegală, care l-a pus în situaţia de a vinde apartamentul în împrejurările mai sus descrise, guvernate de perspectiva unei vânzări silite care era rezonabil să se creadă că i-ar fi produs un prejudiciu material prin obţinerea unui preţ dezavantajos, stabilirea sumei de bani apte să compenseze în mod just prejudiciul creat se va stabili prin raportare la o persoană obişnuită. În aceste condiţii, ţinând cont de toate împrejurările concrete mai sus descrise, Curtea apreciază că suma de 10.000 lei este de natură să reflecte întocmai prejudiciul moral suferit de reclamant, asigurând o compensare justă a acestuia.

Prin urmare, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., Curtea va admite apelul formulat de reclamant şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că va admite în parte cererea şi va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 7.101,68 lei, reprezentând daune materiale, şi suma de 10.000 lei, reprezentând daune morale. Totodată, curtea va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.