Acţiune prin care se solicită de către angajator obligarea angajaţilor la restituirea unor sume primite în temeiul prevederilor din contractul colectiv de muncă, urmare a emiterii de către Curtea de Conturi a unui act de control.

Împrejurarea că în urma unui control al Curţii de Conturi s-a stabilit că drepturile stabilite prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaţilor ar fi acordate nelegal nu are relevanţă întrucât actele Curţii de Conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă şi să constate ea însăşi, în lipsa unei proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate,  nelegalitatea contractului colectiv de muncă.

Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenţei unor cauze de nulitate în sensul art.138 alin.4 ?i art.142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excede competenţei Curţii de conturi şi intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Ca urmare, câtă vreme contractul colectiv de muncă nu a fost anulat de o instanţă judecătorească, drepturile plătite salariaţilor sunt cuvenite şi legal acordate, în executarea obligaţiei asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă.

Art. 268 alin.1 lit.d) din Codul Muncii

Art.278 alin.1 din Codul Muncii

Art.142 alin.3 din Legea nr. 62/2011

HG nr. 449/2003

Decizia ÎCCJ nr.17 din 13 iunie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 3.06.2015 sub număr de dosar …/118/2015, reclamantul [...] a chemat în judecată pârâta [...], solicitând instanţei obligarea acesteia la restituirea sumei de 2020 lei, reprezentând plată nedatorată constând în decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament, pe care a încasat-o în anul 2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în urma unui audit financiar efectuat în perioada 12.01.2015 - 20.02.2015, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Constanţa, prin decizia nr. 15/2015, a dispus stabilirea întinderii totale a prejudiciului reprezentând decontări nelegale a cheltuielilor efectuate de angajaţii proprii atât pentru efectuarea concediilor de odihnă cât şi pentru deplasarea de la/la locul de muncă a angajaţilor ce nu locuiesc pe raza localităţii unde-şi desfăşoară activitatea, precum şi recuperarea în integralitate, potrivit prevederilor legale şi în termenele de prescripţie prevăzute de lege. Printre angajaţii [...] care au beneficiat de această facilitate se regăseşte şi reclamanta care, la data de 12.12.2014, a încasat suma de 2020 lei cu titlu de decont cheltuieli odihnă şi tratament, suma fiind virată în contul pârâtei cu OP nr. [...]/12.12.2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 265 Codul muncii.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, motivat de faptul că drepturile acordate sunt ajutoare sociale şi nu drepturi salariale, astfel încât nu reprezintă o componentă a salariului  iar limitările şi interdicţiile prevăzute de legea unică de salarizare nu sunt incidente în privinţa acestor drepturi sociale.

În drept, au fost invocate disp. art.55 alin.4, art.21 alin.3 lit.c din Legea nr. 571/2003, Legea nr. 346/2002, Legea nr. 284/2010, art.138 din Legea nr. 62/2011.

Pentru soluţionarea cauzei, instanţa a încuviinţat şi administrat la solicitarea părţilor proba cu înscrisuri.

 Prin sentinţa civilă nr. 2229/21.09.2015, Tribunalul Constanţa a respins cererea formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta [...], ca nefondată. De asemenea, a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâta este salariată la [...] Constanţa.

Prin decizia nr. 24/02.03.2015 emisă de [...] – [...] s-a dispus, în temeiul OG nr. 33/2003, HG nr. 449/2003, Legii nr. 502/2003, al OMTI nr. 568/05.06.2012 şi al Raportului nr. 2189/20.02.2015 al Curţii de Conturi, sistarea decontării prestaţiilor de odihna si tratament, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora pe durata efectuării concediului de odihnă şi a concediului medical, a contravalorii abonamentelor lunare de transport pentru salariaţii cu domiciliul în altă localitate, precum şi încheierea de poliţe de asigurare facultativă pentru salariaţi – art. 1.

La art. 2 din decizia nr. 24/02.03.2015 s-a prevăzut, în temeiul recomandărilor raportului Curţii de Conturi, sistarea şi acordarea drepturilor de aceeaşi natură prevăzute de art. 74 din CCM 2015.

În urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, s-a emis Decizia nr. 15/19.03.2015 prin care s-a impus angajatorului stabilirea întinderii totale a prejudiciului reprezentând decontări nelegale a cheltuielilor efectuate de angajaţii proprii atât pentru efectuarea concediilor de odihnă, cât şi pentru deplasarea de la/la locul de muncă a angajaţilor ce nu locuiesc pe raza localităţii unde-şi desfăşoară activitatea, precum şi recuperarea acestuia în integralitate, potrivit prevederilor legale şi în termenele de prescripţie prevăzute de lege.

S-a reţinut că entitatea audiată a efectuat aceste plăţi nelegale, reprezentând cheltuieli efectuate de angajaţii proprii atât pentru efectuarea concediilor de odihnă cât şi pentru deplasarea de la /la locul de muncă a angajaţilor ce nu locuiesc pe raza localităţii unde-şi desfăşoară activitatea, fiind astfel încălcate prevederile din Legea nr. 284/2010.

Prin decizia nr. 83/02.06.2015 emisă de reclamant, s-a dispus anularea art. 2 din decizia nr. 24/02.03.2015, celelalte prevederi ale respectivei decizii rămânând valabile.

La art. 74 din Contractul Colectiv de Muncă valabil pentru anul 2015 încheiat la nivelul instituţiei publice [...] sunt prevăzute o serie de ajutoare pentru salariaţi, de care aceştia pot beneficia în limita posibilităţilor financiare, respectiv: ajutor de deces, ajutor in caz de accident de munca, ajutor pentru naştere copil, ajutoare pentru boli grave si incurabile, cadouri, abonament lunar de transport, ajutor pentru achiziţionarea anuala a unei ţinute, decontarea prestaţiilor de odihna si tratament, decont pentru recuperare fizica.

Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi nu a fost contestată în instanţă.

 În cauză, reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din CCM 2015 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament şi contravaloarea transportului. Mai mult, nici chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Constan?a.

Actul de control al Curţii de Conturi nu are caracterul unei hotărâri judecătoreşti şi nu poate să constate nulitatea unor astfel de clauze. In caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art.142 alin.2 din Legea nr. 62/2011 mai sus citat şi s-ar excede competenţa specială a Curţii de Conturi, intrându-se în aria de competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

În ipoteza în care reclamantul ar fi pus în discuţie nulitatea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile salariale menţionate, pe motivul că prin acest contract aplicabil salariaţilor unei instituţii publice nu puteau fi negociate drepturi salariale care exced reglementării limitative în materie, respectiv Legea nr. 284/2010, această nulitate nu ar putea afecta drepturi deja câştigate de salariaţi. Şi aceasta întrucât, în dreptul muncii, nulitatea unui contract produce efecte numai pentru viitor, după cum arată dispoziţiile art. 57 alin 2 Codul muncii. Prin urmare, tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite.

Reclamantul nu poate opune pârâtei obligaţia de restituire prevăzută de art.256 din Codul muncii, în condiţiile în care  răspunderea, sub orice formă, revine angajatorului (art.138 alin.5 din Legea nr. 62/2011).

Pentru motivele de fapt şi de drept expuse, instanţa a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către pârâtă, s-a reţinut că achitarea onorariului de avocat de către o altă persoană care nu are calitate de parte litigantă în cauza pendinte, respectiv Sindicatul [...], nu îndreptăţeşte pârâtul să ceară obligarea reclamantului, în condiţiile în care acesta pierdut procesul, la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a respectivului onorariu, nefiind cheltuieli efectuate de către pârâta [...].

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul [...] şi pârâta [...], invocând în esenţă următoarele:

 I. În motivarea apelului său, apelantul reclamant [...] arată că demersul judiciar a fost impus de decizia nr.15/2015 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Constanţa, decizie prin care s-a constatat că [...] ”a efectuat plăţi nelegale reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu deplasările angajaţilor în concediile de odihnă”. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că aceste drepturi au fost incluse nelegal în contractul colectiv de muncă (încălcau prevederile Legii nr.284/2010); deşi instanţa de fond a reţinut în considerente că "decontările efectuate în baza art. 74 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil în 2014 au încălcat prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice", dar şi că "deconturile efectuate de către reclamant nu sunt prevăzute pentru salariaţii din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaţilor CERONV, după intrarea în vigoare a acestei legi, exced cadrului legal, totuşi, apreciază că "reclamantul nu poate opune pârâtei obligaţia de restituire prevăzută de art.256 din Codul Muncii, în condiţiile în care răspunderea, sub orice formă, revine angajatorului"; apreciază apelanta că motivele pentru care instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată nu pot fi primite deoarece califică drept corectă primirea unor sume de bani în baza unor dispoziţii catalogate ca nelegale; apreciază că instanţa de fond face confuzie între atribuirea unor vinovăţii şi legalitatea obţinerii unor avantaje materiale; cu alte cuvinte, în speţă nu se pune în discuţie stabilirea unor vinovăţii, ci corectitudinea primirii unor sume de bani pe fondul nerespectării unor dispoziţii legale; aşadar, societatea nu a invocat vinovăţia salariatului, dar am reclamat faptul că primirea unor sume nedatorate ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei; un alt aspect ce trebuie observat constă în faptul că, deşi beneficiul analizat de societate a fost acordat intimatului pârât urmare existenţei unui raport juridic civil între [...] şi salariat, instanţa de fond omite să pună în valoare unul dintre efectele acestui raport şi anume acela că această convenţie obligă nu numai la ceea ce este expres în ea, ci la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa; în altă ordine de idei, se impunea analizarea pretenţiile societăţii şi prin prisma echităţii. Apreciază apelanta reclamantă ca echitabilă restituirea sumei primite de intimatul pârât, cu atât mai mult cu cât suma ce trebuie restituită nu afectează o prestaţie efectuată de salariat şi care astfel ar rămâne neremunerată, ci reprezintă o întoarcere a unei facilităţi acordate de către angajator prin nesocotirea unor dispoziţii legale urmează a se constata că suma încasată de angajat este echivalentă cu încasarea de la angajator a unei sume nedatorate, aspect ce face aplicabile dispoziţiile art.256. alin. (l) din Codul muncii.

Pentru considerentele arătate, apelantul reclamant solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării intimatului pârât la restituirea sumei solicitate.

 II. Apelanta pârâtă [...] arată în apelul său că în mod greşit s-a reţinut că achitarea onorariului de avocat de către sindicat, care nu are calitate de parte litigantă în prezenta cauză, nu îndreptăţeşte pârâtul să ceară obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Atâta timp cât cheltuielile de judecată sunt plătite pentru partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu litigiul dedus judecaţii este lipsit de relevanţă faptul că acestea au fost achitate de sindicat şi nu în mod direct de partea litigantă; nu are importanţă dacă partea a achitat personal sau nu sumele necesare desfăşurării procesului, câtă vreme s-a dovedit că acestea au fost plătite pentru dosarul aflat în litigiu.

Pentru argumentele expuse, apelanta pârâtă solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Prin încheierea din 16.02.2016 s-a suspendat judecata conform art.520 al.4 Cod.pr.civ. până la soluţionarea sesizării adresate de Curtea de Apel Constanţa  Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce a făcut obiectul dosarului nr. nr.1151/1/2016.

 Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod pr. civilă, Curtea constată că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

 §1. Cu privire la apelul reclamantei:

Reclamanta este o institu?ie publică finan?ată integral din fonduri proprii.

Pârâta a încasat în lunile noiembrie ?i decembrie 2014, de la angajator, sume cu titlu de decontare a presta?iilor de odihnă ?i tratament conform prevederilor din contractul colectiv de muncă, Anexa 6 a acestuia.

Contractul colectiv de muncă aplicabil în anul 2014 a avut valabilitate, potrivit art.4 ?i art.198 din cuprinsul acestuia, pentru un an, respectiv până la 31.12.2014, fiind înregistrat sub nr.915/12.12.2013 la Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanţa.

Contractul colectiv de muncă nu a fost anulat nici în totalitate ?i nici în parte, în ceea ce prive?te clauza care stabile?te dreptul angaja?ilor la decontarea acestor cheltuieli în perioada de valabilitate, respectiv până la 31.12.2014.

Bugetul institu?iei pentru anul 2014, aprobat prin Ordinele ministrului transporturilor nr.114/2014, nr.1372/2014, şi nr.1675/2014510/2015, includea sumele necesare pentru plata acestor drepturi, acest ordin nefiind abrogat sau anulat.

În urma unui control efectuat, Curtea de Conturi a considerat că entitatea auditată (reclamanta) „a efectuat plăţi nelegale, reprezentând decontarea unor cheltuieli efectuate de către angaja?ii entită?ii auditate în baza unor prevederi din contractele colective de muncă aferente perioadei respective reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu deplasările angaja?ilor în concedii de odihnă precum ?i a unor sume reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu transportul la ?i de la locul de muncă, efectuate de angaja?ii entită?ii ce nu locuiesc pe raza Municipiului Constanţa.”

Curtea de Conturi, prin decizia nr.15/19.03.2015, a considerat că ”au fost încălcate prevederile” art.1 alin. 2 ?i art. 37 alin.1 din Legea nr. 284/2010, art.8 din Legea nr.69/2010, art.14 alin.2 ?i art.65 alin.1 din Legea nr. 500/2002, art.8 alin.1 ?i art.12 alin.1 din Legea nr. 130/1996, art.138 din Legea nr. 62/2011.

Curtea de Conturi a dispus, prin aceea?i decizie, ca directorul general al institu?iei să ia măsurile legale pentru ”stabilirea întinderii totale a prejudiciului reprezentând decontări nelegale a cheltuielilor efectuate de angaja?ii proprii atât pentru efectuarea concediilor de odihnă cât ?i pentru deplasarea de la / la locul de muncă a angaja?ilor care nu locuiesc pe raza localită?ii unde-?i desfă?oară activitatea, precum ?i recuperarea acestuia în integralitate, potrivit prevederilor legale ?i în termenele de prescrip?ie prevăzute de lege” cu termen de îndeplinire la 30.05.2015.

Decizia Cur?ii de Conturi nu a fost contestată.

Contractul colectiv de muncă constituie legea păr?ilor potrivit art.229 al.4 din Codul Muncii, iar executarea acestuia este obligatorie pentru păr?i potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011.

Singura situa?ie în care acesta este lipsit de efecte este încetarea acestuia în cazurile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 62/2011 ?i constatarea nulită?ii sale în întregime sau a unora dintre clauzele lui, în condi?iile art.142 din Legea nr. 62/2011.

Pe de o parte, angajatorul nu poate să se considere exonerat de obliga?iile prevăzute în contractul colectiv de muncă numai pentru faptul că o altă institu?ie, cu atribu?ii de control, cum este ?i Curtea de Conturi, ar considera că prevederile din contractul colectiv de muncă încalcă legea, întrucât aceasta ar echivala cu o denun?are unilaterală a contractului colectiv de muncă, contrar art. 152 din Legea nr. 62/2011.

Neîndeplinirea condi?iei ca anumite clauze din contractul colectiv de muncă sau acesta în întregime să fie încheiat cu respectarea dispozi?iilor legale pentru a produce efecte, la care se referă art.229 al.4 din Codul Muncii, poate fi constatată numai de către instan?ă, în cazul în care se invocă nulitatea clauzelor contractuale respective.

Pe de altă parte, decizia Cur?ii de conturi nu poate lipsi de efecte contractul colectiv de muncă.

Împrejurarea că în urma unui control al Curţii de Conturi s-a stabilit că drepturile stabilite prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaţilor ar fi acordate nelegal nu are relevanţă întrucât actele Curţii de conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat.

Pe de altă parte, Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă şi să constate ea însăşi, în lipsa unei proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate,  nelegalitatea contractului colectiv de muncă. Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenţei unor cauze de nulitate în sensul art.138 alin.4 ?i art.142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excede competenţei Curţii de conturi şi intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Pe de altă parte, potrivit art.278 alin.1 din Codul Muncii, prevederile art.1247 (3) din Codul civil pot fi aplicabile numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul Muncii.

Ca urmare, aceste prevederi, care impun în manieră generală obliga?ia instan?ei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin.1 lit.d) din Codul Muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil.

Pe de altă parte, prevederile art.142 alin.3 din Legea nr. 62/2011 stabilesc că nulitatea se poate constata la cererea păr?ii interesate, punând în discu?ie posibilitatea instan?ei de a invoca din oficiu nulitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă.

În sfâr?it, trebuie avut în vedere că institu?ia reclamantă este o institu?ie finan?ată integral din venituri proprii, conform HG nr. 449/2003.

Or, în legătură cu aceste institu?ii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit prin Decizia nr.2/15.02.2016, că  în interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea primului-ministru şi cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit Anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare.

Solu?ia este aplicabilă ?i în cazul contractelor colective de muncă aplicabile în anul 2014, care au expirat la sfâr?itul acelui an, raportat la prevederile art. 4 din OUG nr. 103/2013 ?i art.4 din OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2014 respectiv anul 2015, în sensul că prevederile cuprinse în Legea – cadru nr. 284/2010 devin aplicabile după expirarea perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a acestor ordonan?e de urgen?ă.

Pe cale de consecin?ă, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat în cadrul institu?iei cu finan?are integrală din venituri proprii nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 284/2010, astfel încât nu se poate considera că prevederile din contractul colectiv de muncă contravin dispozi?iilor din Legea nr. 284/2010, de vreme ce acestea nu erau aplicabile institu?iei reclamante.

Trebuie avut în vedere că, prin Decizia nr.17  din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr.1151/1/2016, urmare a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-au stabilit următoarele:

„În interpretarea prevederilor art. l, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin.(5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr.62/2011 şi a prevederilor art.229 alin. (4), art.254 şi art.268 alin. (l) lit. d) din Codul Muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art.142 alin.(2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată  de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.”

Hotărârea este obligatorie conform art.521 alin.3 Cod.pr.civ..

Totodată, răspunderea patrimonială a angaja?ilor în temeiul art.254 din Codul Muncii este condi?ionată de culpa acestora în producerea prejudiciului.

Or, în mod expres, art. 138 alin.5 din Legea nr. 62/2011 stabile?te că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin.1-3 din acela?i articol revine angajatorului iar nu angaja?ilor.

Curtea de conturi nu a impus reclamantei să recupereze prejudiciul de la angajaţii care au beneficiat de anumite drepturi potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă ci doar o obligaţie generală de recuperare a acestui prejudiciu.

Pe de altă parte, răspunderea patrimonială întemeiată pe prevederile art. 256 din Codul Muncii, este condi?ionată de caracterul necuvenit al unor sume încasate de angaja?i de la angajator.

Acordarea sumelor respective s-a făcut în executarea unor obliga?ii asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, în cadrul negocierii colective definite de art.1 lit.b (iii) din Legea nr. 62/2011, prin care s-au reglementat rela?iile de muncă dintre angajator ?i angaja?i, drepturile prevăzute fiind considerate o contrapresta?ie a muncii.

§2. Cu privire la apelul pârâtei:

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pretinse de pârât, se reţine că acestea au fost achitate de Sindicatul [...]. Ca urmare, din perspectiva art.452 Cod.pr.civ., pârâtul nu a dovedit că a efectuat cheltuieli de judecată.

Faptul că, în conformitate cu prevederile art.28 din Legea nr.62/2011, organiza?ia sindicală a în?eles să achite onorariul unui avocat care să apere interesele pârâtului (membru de sindicat), nu poate justifica obligarea reclamantei către acesta la plata unor cheltuieli de judecată pe care nu le-a efectuat.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ., se va respinge apelul ca nefondat.

Raportat la prevederile art. 453 Cod.pr.civ. şi pentru considerentele expuse deja în privinţa cheltuielilor de judecată pretinse de pârât, se va respinge şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare