Cerere de constatare a încadrării unor locuri de muncă în grupa i de muncă. Situaţia în care activităţile desfăşurate nu sunt indicate în anexele la Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990.

Raportat la prevederile pct.3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, este lipsit de orice dubiu faptul că activitatea desfăşurată de reclamanţi şi locurile lor de muncă trebuie să fie dintre cele prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Ordin.

Aşadar, nu este suficient ca reclamanţii să fi lucrat în condiţii vătămătoare de natura celor care au determinat încadrarea unor anumite activităţi în grupa I sau II de muncă, ci este necesar ca ei să fi desfăşurat activităţi în locurile de muncă expres prevăzute în Ordinul nr. 50/1990.

Dacă s-ar accepta recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru alte activităţi decât cele indicate în Anexa 1 şi Anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, pentru motivul că prezintă condiţii similare cu cele ale locurilor de muncă expres indicate în cuprinsul acestuia, ar însemna să se accepte ca instanţele să completeze un act normativ ceea ce ar constitui o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Aşadar, ceea ce permite pct.3 din Ordinul nr. 50/1990 este recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru angajaţi care au desfăşurat activităţi dintre cele indicate în anexele la Ordin chiar dacă nu au fost nominalizaţi în acest sens în procedura stabilită de pct.6 din acest act normativ, iar nu asimilarea sau echivalarea unor activităţi ce nu sunt prevăzute în actul normativ cu cele care sunt prevăzute în anexele sale, pentru motivul că ar prezenta condiţii de muncă asemănătoare.

Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990

Decizia ÎCCJ nr. 9/2016 - RIL

Decizia CEDO din 12 februarie 2013, pronunţată în cauza Brîndu?a Cimbru

 ?i alţi 413 reclamanţi împotriva României

Cauza CEDO Constantin Lucian Tunaru c. României

(decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub număr de dosar …/118/2014 reclamanţii au chemat în judecată pârâta SC [...] SA BUCUREŞTI solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta la acordarea grupei I de muncă, în procent de 100% din timpul efectiv de lucru, potrivit Ordinului nr. 50/1990, de la data angajării în cadrul acestei unităţi şi până la data de 01.04.2001.

Totodată, a fost chemată în judecată pârâta S.C. [...] S.A., prin Centrala [...] Palas, reclamanţii solicitând obligarea acestei pârâte la eliberarea unei adeverinţe tip, potrivit HG 257/2011, Anexa nr. 14, în calitate de ultim angajator. În situaţia în care din probatoriul administrat va rezulta că activitatea concretă desfăşurată de unii reclamanţi se încadrează în activităţile prevăzute în anexa a II - a a Ordinului nr. 50/1990, s-a solicitat obligarea primei pârâte la acordarea grupei a II a de muncă şi pe cale de consecinţă, obligarea celei de-a a doua pârâte la eliberarea unei adeverinţe tip conform dispoziţiilor HG nr. 257/2011.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Grupului [...] din cadrul Ministerului Energiei Electrice, efectuând lucrări de producere şi exploatare, întreţinere, reviziei, reparaţie, modernizare, la centrale termoelectrice care produceau energie electrică şi termică prin arderea de combustibil tip păcură sau gaz combustibil, activitate care se desfăşura în prezenţa unor tensiuni cu valori de până la 110.000 volţi. În urma apariţiei OG nr. 365/1998, respectiv H.G. nr. 627/2000, sistemul energetic s-a împărţit în SC [...] SA, SC [...] SA, SC [...] SA, SC [...] SA şi SC [...] SA. SC [...] SA este cea care a preluat întreg patrimoniul întreprinderilor din cadrul Ministerului Energiei Electrice, atât în ceea ce priveşte instalaţiile, cât şi personalul angajat. Astfel, reclamanţii au avut de la acea dată şi până la 18.12.2002 (data înfiinţării SC [...] şi a Sucursalei [...] Constanţa), statutul de angajaţi ai [...] SA.

Reclamanţii au mai susţinut că felul muncii desfăşurate îi îndreptăţeşte la încadrarea în grupa I de muncă, fiind supuşi unui complex de factori de risc de îmbolnăvire şi accidentare, determinat de sarcina de muncă, de natura instalaţiilor avute în întreţinere şi exploatare şi de mediul în care se desfăşura activitatea.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri: copii ale carnetelor de muncă, practică judiciară, fişe post, documentaţie tehnică privind locurile de muncă.

La data de 08.05.2014, reclamanţii au depus cerere adiţională, prin care au solicitat să se constate că locurile de muncă în care reclamanţii şi-au prestat activitatea şi după 01.04.2001 sunt locuri de muncă încadrate în condiţii speciale şi, pe cale de consecinţă, s-a solicitat obligarea SC [...] SA prin Centrala [...] Palas Constanţa să acorde acest beneficiu de la data de 1.04.2001, pe toată perioada în care fiecare reclamant a desfăşurat activitate în acel loc de muncă.

În apărare, pârâtele nu au formulat întâmpinare şi nu au propus probe.

În vederea soluţionării acţiunii, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză în specialitatea protecţia muncii. Lucrarea a fost efectuată de expert [...], fiind depusă la dosar la data de 5.01.2015. 

La termenul din 06.10.2014, pârâta SC [...] SA a formulat note scrise prin care a învederat divizarea sa în două societăţi distincte, respectiv SC [...] Constanţa SA şi S.C. [...] S.A. Potrivit Proiectului de divizare, SC [...] Constanţa SA a dobândit o parte din activul societăţii divizate, având totodată dreptul de a sta în justiţie în nume propriu cu privire la patrimoniul astfel dobândit, inclusiv în litigiile aflate în derulare pe rolul instanţelor de judecată. Pe cale de consecinţă, pârâta SC [...] SA a solicitat scoaterea sa din cauză şi citarea în calitate de pârâtă a S.C. [...] Constanţa S.A., societate nou înfiinţată ca efect al divizării.

La termenul de judecată din data de 12.01.2015, instanţa a dispus introducerea în cauză şi a SC [...] Constanţa SA, în calitate de pârâtă.

La termenul de judecată din data de 9.02.2015, pârâta SC [...] SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. La acelaşi termen, reclamanţii au învederat faptul că solicită constatarea condiţiilor de muncă numai până la data de 1.04.2001, nu şi după această perioadă.

Prin sentinţa civilă nr. 389/23.02.2016 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC [...] SA. A respins cererea formulată de reclamanţii [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...] şi [...] în contradictoriu cu pârâta SC [...] SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea formulată de reclamanţii [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...], [...] şi [...] în contradictoriu cu pârâtele SC [...] SA şi SC [...] Constanţa SA, ca neîntemeiată. 

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :

În temeiul art. 248 NCPC, instanţa a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC [...] SA, reţinând:

Pârâta menţionată a fost chemată în judecată în calitate de ultim angajator al reclamanţilor, pentru eliberarea adeverinţelor care să ateste încadrarea în grupă superioară de muncă, potrivit Anexei nr. 14 la HG nr. 257/2011. Chiar dacă activitatea reclamanţilor s-a desfăşurat în concret în cadrul Sucursalei [...] Constanţa, fiind vorba despre o entitate fără personalitate juridică, acţiunea a fost îndreptată împotriva societăţii comerciale care putea sta în judecată în calitate de pârâtă.

Pe parcursul judecăţii, a intervenit însă divizarea parţială a pârâtei SC [...] SA, prin desprinderea unor părţi din patrimoniu şi transmiterea acestora către două societăţi nou-constituite, SC [...] Constanţa SA şi SC [...] SA, a căror înregistrare în Registrul Comerţului s-a dispus prin Încheierea nr. 764/12.09.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI a Civilă, în dosar nr. …/3/2014.

În consecinţă, fosta sucursală ce a funcţionat în cadrul punctului de lucru Centrala Termoelectrică Palas, a devenit societate comercială de sine-stătătoare, constituită prin divizarea parţială a SC [...] SA, de la care a preluat o parte din patrimoniu, incluzând drepturile şi obligaţiile legate de personalul sucursalei, din care fac parte toţi reclamanţii din cererea de faţă. Acesta este şi motivul pentru care societatea nou-înfiinţată a preluat litigiul ce formează obiectul prezentului dosar, astfel cum rezultă din Anexa nr.2.11 la Proiectul de divizare, depusă în extras la dosar.

În aceste împrejurări, instanţa a apreciat că a intervenit o transmitere a calităţii procesuale pasive, în condiţiile art. 38 NCPC, de la SC [...] SA către SC [...] Constanţa SA, societate introdusă în cauză în calitate de pârâtă, la termenul de judecată din data de 9.02.2015.

Cum pârâtei SC [...] SA nu îi mai revine nici o obligaţie în raportul de drept material dedus judecăţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia a fost admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta menţionată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele  SC [...] SA şi SC [...] Constanţa SA, s-au reţinut următoarele:

În perioada 1969 - 1990 reclamanţii şi-au desfăşurat în cadrul fostei Întreprinderi de Reţele Electrice, structură subordonată la nivel central Ministerului Energiei Electrice. După anul 1990, activitatea din sistemul energetic naţional s-a reorganizat, prin nr. HG 627/2000 fiind înfiinţată SC [...] SA, în administrarea căreia se aflau mai multe centrale termoelectrice. Prin HG nr. 1524/2002, a fost înfiinţată SC [...] SA, ca filială a SC  [...] SA, având la rândul său mai multe sucursale, printre care şi Sucursala [...] Constanţa.

Potrivit art. 15 din Ordinul nr. 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii.

Conform art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I si II de munca se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

În lipsa oricăror menţiuni din carnetele de muncă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la recunoaşterea grupei superioare de muncă în care şi-au desfăşurat activitatea, demers care presupune verificarea de către instanţă a eventualei încadrări a activităţii prestate de reclamanţi în categoriile de locuri de muncă enumerate prin Ordinul nr. 50/1990.

Potrivit carnetelor de muncă depuse la dosar, reclamanţii au îndeplinit diverse funcţii aferente activităţii de producere şi distribuire a energiei electrice şi termice, prin raportare la atribuţiile fiecăruia

În acest sens, în cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică judiciară în materia protecţia muncii, în cadrul căreia expertul a precizat că nu există o poziţie în anexa 1 a Ordinului nr. 50/1990 care să se refere explicit şi exclusiv la activităţile de producere, transport şi furnizare a energiei electrice, aşa cum există referitor la alte sisteme, şi, ca atare, singura modalitate de abordare a fost aceea a asimilării (prin similitudinea riscurilor existente şi prin consecinţele acestor riscuri) cu activităţi şi domenii specificate explicit în anexele Ordinului nr. 50/1990.

În cuprinsul raportului de expertiză tehnică, s-a realizat o analiză a activităţii desfăşurate de fiecare dintre categoriile de personal menţionate, evidenţiindu-se în mod distinct condiţiile de muncă şi gradul de expunere la suprasolicitări, noxe şi riscuri, pentru identificarea posibilităţii de încadrare în grupă superioară de muncă, prin asimilare cu dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990.  În acest sens, au fost avute în vedere buletinele de determinări de zgomot nr. 122-160/1.04.1991 realizate de Direcţia Sanitară Constanţa, buletinele de determinare a nivelului de zgomot nr. 12-39/23.04.1992 (Direcţia Sanitară Constanţa) şi nr. 4-7/20.11.2001 (INCDPM Bucureşti), buletinul de determinări de toxicologie sanitară în mediul de muncă nr. 877/20.06.1995 (Centrul de medicină preventivă Constanţa) şi buletinele de analiză nr. 5-8/iulie-august 1997 (INCDPM Constanţa). Astfel, expertul judiciar a stabilit că pentru activităţile desfăşurate de aceştia există similitudini evidente cu cele ale altor categorii profesionale încadrate în grupa I şi II de muncă şi reglementate în mod expres de Ordinul 50/1990.

Însă instanţa a apreciat că raportul de expertiză nu este în concordanţă cu normele privitoare la modalitatea de stabilire, în acord cu Ordinul nr. 50/1990, a locurilor apte a fi încadrate în grupele I şi a II a de muncă, în perioada anterioară datei de 01.04.2001. Probatoriul nu se poate limita la efectuarea în prezent a unei expertize judiciare care să constate condiţiile actuale de lucru, întrucât încadrarea într-o grupă sau în alta nu era nici la acea dată şi nici acum atributul expertului, ci al conducerii unităţilor, care împreună cu sindicatele din unităţi apreciau care persoane îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebite de muncă, apte să-i încadreze munca în grupa I (art. 6 din Ordinul nr. 50/1990).

La rândul lor, decidenţii menţionaţi nu puteau stabili în mod discreţionar încadrarea acestor persoane în sfera de aplicare a Anexei 1, fiind ţinuţi de o serie de condiţionalităţi, prevăzute prin actul normativ: condiţii deosebite de muncă, concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.), conform art. 6 din respectivul ordin al Ministrului Muncii.

Concluziile raportului de exeprtiză nu se bazează pe niciun buletin de determinare a nivelului de noxe sau pe alte determinări concrete ale condiţiilor de muncă, pe existenţa îmbolnăvirilor profesionale sau pe orice alte date certe care să ateste condiţiie de muncă la societatea pârâtă.

Este irelevantă concluzia expertului că reclamanţii lucrează în condiţii la fel de nefavorabile de microclimat, noxe, suprasolicitare fizică şi nervoasă, risc de accidente şi boli profesionale ca şi alte personae pe care Ordinul nr. 50/1990 le încadrează în grupa I de muncă, atât timp cât acelaşi ordin nu le prevede. Mai mult, legiutorul a prevăzut în mod expres că determinările de noxe să fie efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau în laboratoarele de specialitate ale unităţilor, determinări ce trebuie confirmate de către inspectorii teritoriali pentru protecţia muncii, care, la data efectuării analizei, constată că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal, şi nu de un expert tehnic.

De altfel, dacă se identificau asemenea factori, era stabilit să se verifice dacă, în pofida măsurilor luate de unitate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile (activităţile, meseriile, funcţiile) prevăzute în aceste grupe depăşeşte nivelul maxim admis prevăzut în Normele republicane de protecţie a muncii (art. 4 din ordinal nr. 50/1990).

Deşi în cauză, raportat la precizările reclamanţilor depuse la termenul de judecată din data de 9.02.2015, nu îşi găsesc aplicarea legală prevederile Legii nr. 226/2006 şi cele ale HG nr. 1025/2003, se constată că există o identitate de situaţii juridice, în sensul că atât actul normativ sus-citat, cât şi legislaţia adoptată în domeniul condiţiilor speciale şi a celor deosebite de muncă după 1.04.2001 nu atribuie salariatului sau angajatorului facultatea stabilirii, în mod unilateral, a naturii muncii desfăşurate; sunt în egală măsură impuse cerinţe privind determinarea specializată a existenţei şi nivelului noxelor, întocmirea unor raporte de către organele competente în domeniul securităţii în muncă şi evaluarea impactului acestor condiţii asupra potenţialului de muncă al salariaţilor.

Or, din acest punct de vedere, s-a reţinut că în cuprinsul lucrării expertul şi-a declinat competenţa în a lămuri dacă este îndeplinită şi condiţia existenţei îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor de muncă, dar şi faptul că nici în procedura ulterioară datei de 01.04.2001 unitatea nu a primit în contextul dat de H.G. nr. 1025/2003 (care a asimilat condiţiile de muncă ale grupei I cu cele speciale de muncă) avizul încadrării locurilor de muncă în această modalitate.

În consecinţă, nu există motive pentru ca activitatea reclamanţilor să fie încadrată în grupa I sau a II a de muncă.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor potrivit căreia există hotărâri judecătoreşti irevocabile în favoarea unor reclamanţi care au lucrat în acelaşi domeniu şi chiar pe aceleaşi posturi, instanţa consideră că practica judiciară depusă la dosar nu este obligatorie pentru instanţă, întrucât hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze sunt opozabile doar părţilor litigante din cauza respectivă, şi nu erga omnes. În consecinţă, instanţa trebuie să se bazeze în pronunţarea soluţiei adoptate pe temeiuri de drept aplicabile speţei dedusă judecăţii şi pe propria convingere, rezultată din analizarea situaţiei de fapt raportată la probele administrate în cauză. De altfel, CEDO, prin hotărârea pronunţată la data de 06.12.2007 în cauza Beian contra României, a precizat faptul că divergenţele de jurisprudenţă constituie prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, iar rolul de a reglementa acest contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii invocând următoarele: deşi probatoriul a fost acelaşi cu cel folosit cu notorietate în astfel de cauze (expertiză tehnică de specialitate), care au fost admise la scară largă atât la Tribunalul Constanţa cât şi la nivel naţional, pentru mii de oameni aflaţi în situaţia apelanţilor, instanţa în mod netemeinic si arbitrar a ales ca acesta acţiune să fie respinsă; nu există nici un motiv obiectiv pentru care aceasta cauză şi aceşti apelanţi să poată face notă discordantă faţă de colegii lor care si-au câştigat deja în mod definitiv şi irevocabil aceste drepturi şi ale căror posturi şi condiţii de muncă au fost identice cu cele care au făcut obiectul prezentei cauze; în acest sens, se poate observa faptul că a depus la dosarul cauzei la fond o numeroasă practică judiciară; cu toate că instanţa a reţinut în considerente faptul că are cunoştinţă de practica instanţelor naţionale şi cea a Tribunalului Constanţa, consideră că mai importantă este propria convingere raportată la situaţia de fapt şi nu indică nici un motiv obiectiv în acest sens, lăsând de înţeles că aceasta este pur şi simplu voinţa arbitrară a instanţei, ce nu suportă vreun comentariu; în ceea ce priveşte motivele de drept, a căror absenţă o invocă instanţa de fond, arată următoarele: potrivit art.3 din Ordinul 50/1990 "Beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute - în anexele 1 şi 2. Beneficiază, de asemenea, de aceleaşi drepturi personalul muncitor din construcţii-montaj sau din alte activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I şi II de muncă."; în cauză sunt aplicabile dispoziţiile articolului citat având în vedere atât scrisoarea MMPS nr. 84823/1990, în care se arată că activităţile reclamanţilor se încadrează în grupele de muncă I şi II în măsura în care aceştia îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ca salariaţii încadraţi în grupa I şi II, cât şi concluziile raportului de expertiză; per a contrario, interpretând limitativ dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, s-ar ajunge la încălcarea art. 14 din C.E.D.O. care prevede interzicerea discriminării; Decizia Î.C.C.J. nr. 254/20.09.2004 dată în recurs în anulare în complet de 9 judecători se arată că restrângerea sferei de aplicare a ordinului şi crearea de categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar fi de natură să creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat; în cauza Andrejeva contra Lituaniei, soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se arată că articolul 14 nu Interzice unui stat membru să trateze unele grupuri în mod diferenţiat pentru a corecta "unele inegalităţi /actuale" dintre ele; în fapt, în anumite împrejurări, absenţa unui tratament diferenţiat pentru a corecta o inegalitate, poate, atunci când nu există o justificare obiectivă şi rezonabila, să ducă la încălcarea prevederii respective, în cauza supusă judecăţii considerăm că nu există nici o justificare rezonabilă şi obiectivă pentru care reclamanţii care au lucrat în aceleaşi condiţii de muncă pe care legea le încadrează în grupa l sau II de muncă să nu beneficieze şi ei de acordarea grupei de muncă corespunzătoare, aceasta cu atât mai mult cu cât colegi ai acestora (alţi angajaţi ai pârâtelor) şi-au obţinut deja aceste drepturi prin hotărâri judecătoreşti definitive; în ce priveşte raportul de expertiză tehnică judiciară, realizat de un expert în protecţia, sănătatea şi securitatea muncii, acesta a reliefat având la bază date tehnice concrete, faptul că pentru activităţile desfăşurate de apelanţi în perioadele analizate există similitudini evidente cu cele ale altor categorii profesionale încadrate în grupa I şi II de muncă, reglementate în mod expres de Ord. 50/1990, respectiv aceştia se supun aceloraşi riscuri precum cei nominalizaţi de actul legislativ; expertiza tehnică efectuată în cauză a identificat mediul de lucru, condiţiile grele în care au lucrat reclamanţii, riscurile la care au fost supuşi, atât prin perceperea efectivă a instalaţiilor, a atribuţiilor de serviciu, a echipamentului din dotare, a felului muncii desfăşurate de fiecare apelant în parte, cât şi din observarea înscrisurilor privind condiţiile grele de muncă şi factorii de risc; prin concluziile raportului de expertiză necontestat de părţi, s-a arătat că apelanţii ar trebui să fie încadraţi în grupe de muncă; în materia litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine pârâtului; după cum se poate lesne observa, pârâtele nu au propus probe şi nu au formulat întâmpinare; de asemenea, pârâtele nu au făcut nici un fel de probă în legătură cu eventuale măsuri, de normalizare a condiţiilor de muncă sau de reducere a expunerii la riscuri, noxe, suprasolicitări fizice sau nervoase etc.

Consideră că în mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC [...] S.A.

Solicită instanţei să observe faptul că aspectele argumentate sunt în totală conformitate cu opinia separată formulată în cauză de asistent judiciar Raluca Adriana Guran, care a opinat în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost precizată.

Pentru motivele expuse mai sus, solicităm admiterea apelului şi modificarea sentinţei de fond in sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

În drept, se invocă disp. art.466 si urm. Cod. Proc.civ, Ord. 50/1990

Intimata pârâtă [...] Constanţa SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat  respingerea apelului şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică. În acest sens a reiterat, în esenţă, susţinerile prezentate şi în faţa primei instanţe.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476-480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Trebuie avut în vedere că, prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că „[î]n interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.”

Aşadar, Curtea urmează a analiza fondul pretenţiilor reclamanţilor.

În acest sens se are în vedere că, într-adevăr, potrivit pct.3 din Ordinul nr. 50/1990, „[b]eneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2. „

Aşadar, textul normativ este lipsit de orice dubiu în sensul că activitatea desfăşurată de reclamanţi şi locurile lor de muncă trebuie să fie dintre cele prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Ordin.

Aşadar, nu este suficient ca reclamanţi să fi lucrat în condiţii vătămătoare de natura celor care au determinat încadrarea unor anumite activităţi în grupa I sau II de muncă, ci este necesar ca ei să fi desfăşurat activităţi în locurile de muncă expres prevăzute în Ordinul nr. 50/1990.

Dacă s-ar accepta recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru alte activităţi decât cele indicate în Anexa 1 şi Anexa 2 la Ordinul 50/1990, pentru motivul că prezintă condiţii similare cu cele ale locurilor de muncă expres indicate în cuprinsul acestuia, ar însemna să se accepte ca instanţele să completeze un act normativ ceea ce ar constitui o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Aşadar, ceea ce permite pct. 3 din Ordinul 50/1990 este recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru angajaţi care au desfăşurat activităţi dintre cele indicate în anexele la Ordin chiar dacă nu au fost nominalizaţi în acest sens în procedura stabilită de pct.6 din acest act normativ, iar nu asimilarea sau echivalarea unor activităţi ce nu sunt prevăzute în actul normativ cu cele care sunt prevăzute în anexele sale, pentru motivul că ar prezenta condiţii de muncă asemănătoare.

Activităţile desfăşurate de reclamanţi nu sunt prevăzute, însă, în anexele la Ordinul nr. 50/1990. De altfel, aceştia nici nu au făcut susţineri în acest sens, în cererea de chemare în judecată arătând doar că au lucrat în concret în condiţii vătămătoare similare celor în care se desfăşoară activităţile indicate în Ordinul nr. 50/1990.

Ca urmare, chiar dacă în raportul de expertiză s-a arătat că reclamanţii au desfăşurat activităţi în condiţii vătămătoare, similare celor în care se desfăşurau activităţile prevăzute în Ordinul nr. 50/1990, întrucât activităţile desfăşurate de aceştia nu sunt prevăzute în acest act normativ, nu poate fi obligat pârâtul la recunoaşterea încadrării activităţii reclamanţilor în grupe superioare de muncă.

Faptul că în trecut, alţi reclamanţi au obţinut recunoaşterea încadrării în grupe superioare de muncă, în sine, nu poate justifica admiterea acţiunii reclamanţilor. Astfel, condiţiile de muncă trebuie analizate în concret de la caz la caz, pentru a verifica dacă pct.3 din Ordinul nr. 50/1990 este aplicabil. Pe de altă parte, reclamanţii au invocat hotărâri pronunţate de instanţa de fond, putând exista soluţii divergente în jurisprudenţă şi urmare a faptului că unele hotărâri pronunţate de prima instanţă nu sunt supuse controlului jurisdicţional în căile de atac fie pentru că acestea nu sunt exercitate sau sunt tardiv exercitate fie din cauza limitelor învestirii instanţei de control judiciar care nu permit analiza în fond a cauzei.

Tocmai Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii dovedeşte existenţa practicii judiciare neunitare.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013, pronunţată în cauza Brîndu?a Cimbru ?i alţi 413 reclamanţi împotriva României (cererea nr. 2665/06), precum şi în cauza Constantin Lucian Tunaru c. României (decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012), posibilitatea unei practici judiciare  neunitare reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială şi astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a mai arătat că, pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă.

Or, tocmai faptul că practica judiciară invocată este regăsită la nivelul Tribunalului Constanţa, nu rezultă existenţa unor soluţii pe fond la nivelul Curţii de Apel Constanţa  şi prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat un recurs în interesul legii cu privire la această problemă, conduce la concluzia că nu se poate reţine motivul de apel vizând practica judiciară neunitară.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, se va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare