Despăgubiri Legea nr.221/2009

Sentinţă civilă 370/2012 din 16.10.2012


R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢĂ CIVILĂ Nr. 370/2012

Şedinţa publică de la 16 Octombrie 2012

Obiectul cauzei:Despăgubiri Legea nr.221/2009

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.06.2010, sub nr. 23004/2012, reclamantul B.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat acesta din urmă la plata sumei de 550.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice la 6 luni închisoare corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prev. de art. 209 partea a II a din Codul penal de la 1936, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 2437/22 11 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

În motivare a arătat, în esenţă, că cererea sa nu se fundamentează pe dispoziţiile legii 221/2009, ci pe cele ale dispoziţiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 şi Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, Rezoluţia APCE nr. 1096/1996 şi  nr. 1481/2006 coroborate cu prevederile art. 1349 NCC, şi art. 20, 23 , 53 al. 3 din Constituţie.

 Pe fondul cauzei a învederat că ,în anul 1954,  a fost arestat şi  condamnat la închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 din vechiul Cod Penal, întrucât , în timp ce era elev în anul IV de studii împreună cu alţi elevi au pus bazele unei organizaţii ce nu avea scop ilicit ci doar, prin întrunirilor, îşi exprimau revolta asupra regimului comunist. În timpul arestului a suportat condiţii de detenţie greu de imaginat. A mai precizat că, la eliberare, nu s-au terminat problemele create de fostul regim comunist, în sensul ca a continuat să fie urmărit de organele de securitate şi datorită condamnării nu a putut să-şi găsească un loc de muncă potrivit pregăririi sale profesionale,  condamnarea lăsând urme adânci asupra evoluţiei sale ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată la data de 17 09 2012 pârâtul STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

La termenul de judecată de astăzi, având în vedere temeiul de drept invocat, respectiv art. 1349 NCC, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune .

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma excepţiei invocate asupra căreia, potrivit art. 137 alin.1 Cpc, este obligată să se pronunţe cu prioritate, reţine următoarele:

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, întemeiată pe prevederile europene în materie şi pe dispoziţiile art. 1349 NCC, referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicită obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite de către soţul său ca urmare a condamnării. 

În legătură cu acest aspect, instanţa reţine că, potrivit art. 1357 Noul Cod Civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 NCC, texte ce preiau dispoziţiile din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, şi curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO,  Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996 , § 51).

În cauză, autorul reclamantei a cunoscut despre existenţa celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost supus încă de la momentul 1964, de când a fost eliberat, astfel că dreptul la acţiune împotriva acestuia a început să curgă de atunci şi s-a prescris în anul 1967, deci cu mult timp înainte de introducerea prezentei acţiuni.

Aceeaşi ar fi soluţia şi dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripţie ar fi de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art.2518 pct. 2 NCC, dreptul autorului reclamantului şi al acestuia la acţiune prescriindu-se în anul 1974.

Cum, la dosar nu există dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 şi 2537 NCC, instanţa constată că acţiunea introdusă la 27.06.2012 este prescrisă.

Este adevărat că se poate admite că existenţa regimului comunist a constituit un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 2532 pct. 9 NCC, (art. 13 alin (1) lit. a) din Decretul nr.167/1958), care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist. Dar, şi în acest context, la momentul introducerii acţiunii, termenul de prescripţie era împlinit.

Instanţa nu poate reţine susţinerea reclamantului, în sensul că termenul a început să curgă de la momentul iunie 2009, data intrării în vigoare a legii 221/2009, întrucât atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi în faţa instanţei, acesta a declarat că nu se întemeiază pe dispoziţiile acestei legi.

Or, nu se poate reţine un temei de drept diferit pentru prescripţie şi un altul pentru fondul litigiului.

 Se impune însă examinarea sub aspectul procedural al momentului până la care reparaţia lui putea primi protecţia juridică, prin prisma normelor de drept comun prevăzute de art. 998-999  vechiul C. civ.

Reclamantul pretinde că prejudiciul a fost produs prin situaţia condamnării politice şi, respectiv, cea a urmărilor acesteia, asupra vieţii publice şi private a persoanei condamnate, de regimul politic încheiat în decembrie 1989.

Faţă de faptele, într-adevăr vătămătoare pentru reclamant, urmează a se observa, însă, că termenul de recuperare a prejudiciului în eventual temei oferit de dispoziţiile art.998 şi urm. Cod civil, şi nu de NCC care se aplică situaţiilor juridice născute sub imperiul acestuia, a început să curgă în momentul încetării violenţei care a susţinut puterea statală până la momentul decembrie 1989.

Reparaţia însă poate fi cerută în termene limitate în timp, termene cu valoare general obligatorie pentru toate sistemele juridice naţionale, necesare pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice.

În legislaţia română aceste termene vizează o prescripţie a dreptului de a cere reparaţia pe cale judecătorească în 3 ani de la data apariţiei prejudiciului, a cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a autorului său.

O altă condiţionare pentru a începe să curgă termenul este aceea de a nu exista vreo împiedicare de ordin violent pentru exerciţiul dreptului la acţiune.

În cazul victimelor persecuţiilor regimului opresiv abolit la sfârşitul anului 1989, este de notorietate violenţa statală care ar fi împiedicat pe oricine să formuleze pretenţii cu privire la lezarea valorilor umane adusă de către acesta.

Ca un prim act însă de reparaţie, imediat după acest moment, legiuitorul naţional a înţeles să edicteze norme cu caractere reparatoriu, cu respectarea limitelor marjei sale de apreciere, limite care până la momentul de faţă, intervenit fiind controlul Curţii Constituţionale, nu au fost modificate.

Nimic nu a mai împiedicat, după anul 1989, formularea unei acţiuni în valorificarea îndreptăţirilor pe care reclamanţii le invocă prin prisma repercusiunilor pe care opresiunile le-au avut asupra vieţii autorului şi, respectiv, a lor înşişi.

În aceste condiţii, se constată prescris dreptul la acţiune.

Deci, în măsura în care acest termen nu era încheiat, putea fi examinată eventuala răspundere a noului stat pentru faptele celui pe care a tins să-l înlocuiască prin răsturnarea politică de atunci.

Trimiterea instanţei la diverse acte internaţionale prin care statele semnatare şi-ar fi luat angajamente în vederea legiferării de măsuri apte să aducă reparaţii prejudiciilor produse particularilor de către regimurile politice anterioare, este greşită, faţă de faptul că, aceste acte diplomatice, nu creează şi nu recunosc, direct, in patrimoniul persoanelor fizice, o îndreptăţire la a primi asemenea despăgubiri, ci constituie doar direcţii de politică generală a acestor state.

Modalitatea în care aceste declaraţii sunt transpuse în practică rămân exclusiv sub suveranitatea statului, al ordinii politice şi legislative.

Nici măcar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu are caracterul unui act ce dă naştere, direct, în patrimoniul persoanelor fizice, la anumite drepturi în contra statelor semnatare, acest act fiind în vigoare la data survenirii condamnării politice a autorului reclamantului.

La fel, cât priveşte Rezoluţia nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta are în vedere fixarea în sarcina statelor a obligaţiei de a lua măsuri în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitate comuniste, prin raportare la reparaţiile cuvenite celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime.

Or, o asemenea reparaţie este fixată de către legiuitorul român, prin raportare la prejudiciul material pe care se obligă a-l acoperi integral, atunci când are în vedere lipsa unei reparaţii anterioare.

O asemenea măsură însă, rămâne la aprecierea puterii legiuitoare, câtă vreme ea a purces la edictarea acestei reglementări, spre deosebire de situaţia anterioară în care nu exista nici un fel de reparaţie şi, deci, odată cu dispariţia viciului violenţei, respectiv a statului comunitar comunist, moment după care o reparaţie fondată pe dispoziţiile dreptului comun nu putea fi împiedicată, în interiorul termenului general de prescripţie.

Ceea ce, însă, este important, o constituie faptul că instanţa a avut în vedere lipsa reglementării interne în executarea unor obligaţii de politică generală asumate prin semnarea unor tratate şi acorduri internaţionale, schimbând, cum s-a arătat mai sus, cauza obligaţiei instituită în sarcina statului, în lipsa unei cereri exprese a reclamantului în acest sens.

Temeiul de fapt invocat de către reclamant l-a constituit crearea unui prejudiciu moral, prin condamnarea politică. Nici un moment reclamantul nu a înţeles să invoce o vătămare curgând din inacţiunea statului român de a lua măsuri de reparaţie a prejudiciului cauzat de regimul politic anterior. Aplicarea excepţiei prescripţiei extinctive nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, edictarea unei astfel de norme în privinţa pretenţiilor patrimoniale fiind o instituţie juridică fondată pe principiul asigurării stabilităţii juridice în orice stat de drept.

De aceea, încălcările despre care face vorbire recurentul, spre a putea fi cercetate, era necesar să fie invocate în interiorul acestui termen de prescripţie.

Nu se poate pretinde că, în lipsa declarării drept politică a represiunii suportate de reclamant, nu ar fi putut fi solicitate daune morale, încălcările în fapt pretinse fiind înscrise în chiar acte internaţionale ce fac obiectul unor tratate interstatale, în vigoare la data producerii faptelor, fără a mai vorbi despre intervenirea decretului-lege nr.118/1990 care face chiar o asemenea recunoaştere, la modul generic, a săvârşirii unor asemenea represiuni, de către regimul anterior, neputându-se pretinde necesară, pentru naşterea dreptului la reparaţie, o detaliere expresă, prin act normativ, a acestora.

Pe de altă parte, pretenţiile fondate pe cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de către Statul Român prin Legea nr.30/1994, ar putea viza încălcări intervenite după momentul în care acestea au devenit parte integrantă a dreptului naţional.

În acelaşi sens şi în privinţa eventualelor drepturi protejate în persoana reclamantului prin normele de acelaşi tip ale dreptului comunitar.

Or, încălcările se pretinde a fi survenit anterior intrării în vigoare a tuturor acestor norme.

Aceasta este cauza pentru care, în materia reparaţiei prejudiciilor provocate de regimurile politice anterioare, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că asemenea încălcări suportă o eventuală despăgubire, în măsura în care voinţa legiuitoare a statului ce a  înlocuit vechiul regim îşi asumă o asemenea obligaţie.

În acest domeniu s-a arătat că, nici Curtea Europeană, precum nici instanţele naţionale nu se pot substitui voinţei legiuitoare posterioare regimului totalitar.

Existenţa, la un moment dat a unei norme în acest sens, declarată însă a nu fi concordantă cu Constituţia statului, nu este de natură a da naştere în patrimoniul persoanei dreptului asupra unui bun în sensul Convenţiei, existenţa dreptului fiind indisolubil legată de acordarea lui prin lege; acordarea nu există însă, faţă de statuarea contenciosului constituţional. Or, asupra acestui drept, deja s-a arătat, cererea este formulată peste termenul de drept comun în care protecţia jurisdicţională putea fi acordată.

Faţă de considerentele expuse, urmează a se admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a se respinge acţiunea ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca prescrisă  acţiunea  formulată de reclamantul  B. M.  …  în contradictoriu cu  pârâtul STATUL ROMAN cu sediul în Bucureşti, str.Apolodor, nr.17, sector 5  prin  MINISTERUL FIANANTELOR PUBLICE sediul în Piteşti, B-dul Republicii, nr.118, judeţul Argeş .

Cu recurs. Pronunţată în şedinţa publică de la 16 Octombrie 2012