Consecinţele formulării cererii de obligare a angajatorului la plata de despăgubiri şi la reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior concedierii la o dată ulterioară constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nelegalităţii sau ne

-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 80 şi art. 268 alin. (1) lit. b)

Din raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării stabilităţii şi certitudinii raporturilor de muncă, este necesar ca salariatul să-şi manifeste, în mod expres, opţiunea de a fi reintegrat pe postul deţinut anterior concedierii chiar în cursul procesului prin care contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă şi cu respectarea termenului de prescripţie reglementat pentru contestarea măsurii concedierii. Dacă salariatul nu solicită reintegrarea în cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezumă că el şi-a manifestat voinţa şi că nu mai doreşte continuarea raporturilor de muncă, iar aceste raporturi încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune cu privire la anularea concedierii.

În cazul despăgubirilor pe care angajatorul trebuie să le plătească salariatului în cazul constatării nulităţii/anulării deciziei de concediere, legiuitorul nu reglementează obligativitatea formulării unei cereri în acest sens, existând posibilitatea şi chiar obligaţia instanţei care se pronunţă asupra nulităţii/anulării concedierii să dispună, din oficiu, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul în ipoteza angajatul a omis să solicite acest lucru.

Dacă instanţa care a soluţionat contestaţia angajatului împotriva deciziei de concediere a omis să acorde despăgubiri, nu există niciun impediment ca aceste daune-interese să fie solicitate pe cale separată de salariatul vătămat, chiar dacă, între timp, raporturile de muncă dintre părţi au încetat. Aceste despăgubiri sunt egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii şi până la momentul încetării de drept a raporturilor de muncă.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 800/A din 8 iunie 2016, judecător dr. C.P.)

Prin sentinţa civilă nr. 51/26.01.2016, pronunţată în dosarul nr. 2660/108/2015, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta G.V. împotriva pârâtului C. T.C.P.M. Arad şi a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data de 25.09.2014 şi până la data încetării de drept a contractului individual de muncă, respectiv 06.07.2015, precum şi la achitarea în numerar a contravalorii concediului legal de odihnă neefectuat, pentru perioada sus-menţionată.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost respins, ca tardiv, petitul referitor la reîncadrarea reclamantei pe postul de profesoară titulară în învăţământul primar în cadrul pârâtului C. T.C.P.M. Arad.

În fine, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 100 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin Decizia nr. 97/25.09.2014, reclamanta a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011 coroborat cu art. 61 lit. (a) din Codul muncii. În termen de 30 de zile de la data comunicării, reclamanta a contestat în instanţă decizia de concediere, solicitând să se constate nulitatea Deciziei nr. 97/25.09.2014, emisă de pârât, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad şi rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea reclamantei şi s-a anulat Decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

În această situaţie, pârâtul, în baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55 lit. a) din acelaşi act normativ, a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, a emis Decizia nr. 40/20.07.2015, comunicată prin Adresele nr. 1129/20.08.2015 şi nr. 1174/17.09.2015.

Reclamanta a formulat acţiunea pendinte, prin care solicită reintegrarea pe postul deţinut anterior şi plata de despăgubiri, ulterior contestării deciziei de concediere, după aproape un an de la data comunicării Deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014, precum şi ulterior încetării de drept a contractului de muncă, conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii. Astfel, nu se justifică repunerea în termenul de introducere a contestaţiei, deoarece această cerere este subsecventă cererii principale care a privit contestarea deciziei de concediere disciplinară.

Prin Sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015, instanţa de judecată a anulat decizia de concediere fără a dispune reîncadrarea reclamantei pe postul avut concedierii şi fără a se pronunţa asupra acordării de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada în care a fost concediată disciplinar.

Potrivit art. 80 din Codul muncii, repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere în cazul în care s-a dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului concediat pe postul avut anterior concedierii se poate acorda de instanţa de judecată numai la solicitarea salariatului, neputând fi dispusă din oficiu de instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere.

Repunerea în situaţia anterioară este o cerere accesorie contestaţiei împotriva deciziei de concediere.

Prin Legea nr. 40/2011 a fost introdus un nou alineat în Codul muncii, stabilindu-se că, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Contestaţia împotriva deciziei de concediere disciplinară este supusă termenului de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, iar cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, având caracter accesoriu acesteia. Conform principiului accessorium sequitur principale, aceasta este supusă aceluiaşi termen de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea principală, respectiv cel de 30 de zile.

Cu alte cuvinte, în calculul termenului de contestare a deciziei de încetare a raporturilor de muncă nu poate avea relevanţă nici data introducerii acţiunii de contestare a Deciziei de concediere nr. 97/26.09.2015 şi nici data pronunţării Deciziei civile nr. 924/A/06.07 2015, pentru că, aşa cum reiese expres din textul art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, termenul de contestare se calculează de la data comunicării deciziei emise de angajator de încetare a raporturilor de muncă.

Aşadar, în speţă, reclamanta a solicitat instanţei, în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării, numai anularea deciziei de concediere în cauza care a format obiectul dosarului nr. 4893/108/2015, fără a cere repunerea în situaţia anterioară, precum şi plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.

Stabilind caracterul esenţial accesoriu al cererii de reintegrare, aceasta este supusă aceluiaşi termen de prescripţie ca şi cererea principală, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii.

Dată fiind intervenirea termenului de prescripţie, tribunalul a respins petitul referitor la reîncadrarea reclamantei pe postul de profesoară titulară în învăţământul primar în cadrul pârâtului.

Ca o consecinţă a constatării nulităţii Deciziei nr. 97/25.09.2014, prin sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4893/108/2014, prima instanţă, în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de 25.09.2014, data concedierii, şi până la data încetării de drept a contractului individual de muncă, respectiv data de 06.07.2015, data pronunţării deciziei civile nr. 924/A de către Curtea de Apel Timişoara.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la achitarea în numerar a contravalorii concediului de odihnă neefectuat, instanţa de fond a constatat că acest capăt este întemeiat, având în vedere dispoziţiile art. 144 coroborate cu cele ale art. 146 alin. (4) din Codul muncii.

În temeiul art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prima instanţă a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 100 lei, constând în cheltuieli de transport efectuate de ruta Arad - Hălmagiu.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta G.V., solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii în totalitate.

Sintetizând motivele de apel ale reclamantei, Curtea a constatat că ele au vizat, în esenţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei de tardivitate a formulării cererii de reintegrare pe postul deţinut de autoarea acţiunii, înainte de emiterea Deciziei nr. 97/25.09.2014.

Reclamanta-apelantă susţine că Decizia nr. 40/20.07.2015 privind constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă i-a fost comunicată de către CTCPM Arad, prin adresa nr. 1129/ 20.08.2015, cu scrisoarea recomandată cu aviz de primire, conform recipisei nr. DIV 00017589/26.08.2015 la o adresă mai veche, neconformă cu adresa actuală din buletin a salariatei, despre care instituţia şcolară era informată. Solicitarea de reangajare a fost depusă prin acţiunea civilă din dosarul nr. 2660/108/2015 la aceeaşi instanţă care a dispus anularea concedierii, adică Tribunalul Arad, în data de 17 septembrie 2015, cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune, respectiv cel de 30 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 268 alin. (2) din Codul muncii, în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului. Or, în cazul de faţă, dreptul reclamantei de a solicita şi obţine reangajarea pe post de titular, precum şi celelalte drepturi menţionate mai sus, s-au născut la data rămânerii definitive a deciziei Curţii de Apel Timişoara, care a confirmat nulitatea absolută a deciziei de concediere. Potrivit art. 1254 alin. (1) din Codul civil: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”. Pe cale de consecinţă, în baza art. 80 alin. (2) din Codul muncii, instanţa care a dispus anularea concedierii: Tribunalul Arad va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

În acest sens, reclamanta a depus toată diligenţa necesară şi s-a încadrat în termenele legale sus-menţionate. Cererea sa nu este accesorie, ci principală, astfel că excepţia de tardivitate trebuia respinsă ca neîntemeiată de către prima instanţă.

Sentinţa apelată a fost criticată de reclamantă şi cu privire la admiterea în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, autoarea apelului susţinând că modalitatea de rezolvare a acestei cereri accesorii este nelegală. În mod greşit prima instanţă i-a acordat doar suma 100 lei, atât timp cât a dovedit cheltuielile pe care le-a avut cu procesul de fond, cheltuieli care sunt legate efectiv de transport şi care, în mod nelegal şi netemeinic i-au fost atribuite doar în anumit cuantum, legându-se acordarea lor de admiterea în parte a acţiunii.

În drept, apelul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 470-481 din Codul de procedură civilă.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel, în termenul legal, şi de către pârât, care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat, în esenţă, că, într-un proces anterior, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, instanţa de judecată a anulat decizia de concediere fără a dispune reîncadrarea pe postul avut anterior concedierii şi fără a se pronunţa asupra acordării de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada în care a fost concediată disciplinar, în condiţiile în care aceste pretenţii nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Aşadar, în această situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 80 din Codul muncii, context în care repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere în cazul în care s-a dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului concediat pe postul avut anterior concedierii se poate acorda de instanţa de judecată numai la solicitarea salariatului.

Cu alte cuvinte, reintegrarea în postul şi funcţia deţinute anterior concedierii nu poate fi dispusă din oficiu de instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere, ci doar în condiţiile în reclamanta înţelege să formuleze un capăt de cerere în acest sens, ceea ce însă reclamanta nu a făcut în speţă.

Practica judiciară este unanimă în aprecierea că singura interpretare care se poate da trimiterii făcute de art. 80 alin. (2) la „instanţa care a dispus anularea concedierii” este aceea că s-a dorit stabilirea admisibilităţii cererii de reintegrare doar în cadrul procesului declanşat prin contestarea deciziei de concediere, ca cerere accesorie acestei contestaţii.

Cum contestaţia împotriva deciziei de concediere disciplinară este supusă termenului de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, republicată, iar cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, republicată, având caracter accesoriu acesteia, potrivit principiului „accessorium sequitur principale”, aceasta este supusă aceluiaşi termen de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea principală, respectiv cel de 30 de zile.

În privinţa capetelor de cerere subsidiare referitoare la acordarea de despăgubiri, acestea puteau fi legal solicitate în termenul în care s-ar fi cerut de către reclamantă anularea concedierii cu repunerea în situaţia anterioară, adică cel de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, republicată, ceea ce nu s-a întâmplat.

În speţă, reclamanta a solicitat reintegrarea şi plata de despăgubiri după aproape un an de la data concedierii sale disciplinare şi a formulării acţiunii prin care a fost contestată decizia de concediere, adică în afara termenului legal de 30 de zile.

Sentinţa apelată este criticabilă, deoarece, prin admiterea cererii privind acordarea de despăgubiri cu titlu de drepturi salariale, se procedează la repunerea în situaţia anterioară concedierii în cadrul unui proces separat faţă de procesul în care s-a soluţionat contestaţia împotriva deciziei de concediere şi s-a dispus anularea concedierii, fiind astfel interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 80 şi ale art. 263 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, republicată.

În drept, apelul pârâtului a fost fundamentat pe prevederile art. 466-482 din Legea nr. 134/2010.

Reclamanta şi pârâtul au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor părţii adverse, ca neîntemeiate.

Analizând cele două apeluri, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Între părţile litigante a existat un proces anterior, în care reclamanta din prezenta cauză a contestat decizia nr. 97/25.09.2014, prin care a fost sancţionată de pârât cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii. Acest proces a fost finalizat prin sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi anulării decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

Instanţa care a judecat cererea de anulare a deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014 nu a dispus repunerea în situaţia anterioară emiterii acestei decizii, în sensul reintegrării salariatei pe postul deţinut, şi nici plata de despăgubiri pentru concedierea nelegală, întrucât, aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad, reclamanta nu a formulat astfel de cereri prin acţiunea introductivă.

După rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad, pârâtul, în baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55 lit. a) din acelaşi act normativ, a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, a emis Decizia nr. 40/20.07.2015.

Reclamanta a solicitat reîncadrarea pe postul deţinut înainte de concedierea din 2014, precum şi despăgubiri pentru desfacerea nelegală a contractului individual de muncă abia prin acţiunea pendinte, situaţie în care prima instanţă în mod corect a analizat prevederile care stabilesc cadru legal în ce priveşte consecinţele concedierii dispusă în mod nelegal ori netemeinic de către angajator.

Din conţinutul art. 80 din Codul muncii rezultă că, din raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării stabilităţii şi certitudinii raporturilor de muncă, este necesar ca salariatul să-şi manifeste în mod expres opţiunea de a fi reintegrat pe postul deţinut anterior încetării în acest mod a raporturilor de muncă chiar în cursul procesului prin care contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă. Prevederile art. 80 alin. (3) din Codul muncii sunt clare în sensul că, dacă salariatul nu solicită reintegrarea în cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezumă că el şi-a manifestat voinţa şi că nu mai doreşte continuarea raporturilor de muncă, iar aceste raporturi încetează chiar la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune cu privire la anularea concedierii.

Raportând consideraţiile teoretice sus-expuse la cazul concret al speţei, Curtea a observat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat, prin efectul legii, la data de 06.07.2015, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara, iar Decizia unilaterală nr. 40/20.07.2015, emisă de C.T.C.P.M. Arad, nu face decât să constate această realitate.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu poate analiza în fond o nouă cerere a reclamantei de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii nelegale din 2014, deoarece o astfel de pretenţie trebuia formulată în cadrul procesual al contestaţiei împotriva deciziei de concediere, în termenul prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. La data introducerii noii cereri de chemare în judecată, 17.09.2015, raporturile de muncă dintre părţi încetaseră ex lege, în temeiul art. 80 alin. (3) din Codul muncii, legiuitorul prezumând că salariata şi-a manifestat implicit opţiunea de a nu mai continua raporturile individuale de muncă supuse analizei.

Dacă, potrivit prevederilor art. 80 din Codul muncii, legiuitorul impune o manifestare expresă de voinţă a salariatului în sensul continuării raporturilor individuale de muncă în situaţia în care angajatorul său a dispus concedierea nelegală, printr-o cerere de reintegrare pe postul deţinut înainte de desfacerea contractului de muncă, nu aceeaşi este situaţia despăgubirilor pe care unitatea trebuie să le plătească salariatului în cazul constatării nulităţii/anulării deciziei unilaterale a angajatorului. Astfel, din modul de redactare al alin. (1) al art. 80 din Codul muncii, prin raportare la alin. (2) din acelaşi articol, care face menţiunea clară că reintegrarea se dispune doar la cererea salariatului concediat, rezultă că pentru plata despăgubirilor o atare cerere prealabilă nu trebuie să fie formulată. Fiind calificată frecvent, în doctrina şi practica de specialitate, ca o excepţie de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, regula consacrată de art. 80 alin. (1) creează posibilitatea şi chiar obligaţia instanţei care se pronunţă asupra anulării concedierii să dispună, din oficiu, obligarea unităţii pârâte la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, chiar dacă reclamanta a omis să solicite acest lucru.

În consecinţă, câtă vreme instanţa care a soluţionat contestaţia reclamantei împotriva deciziei de concediere a omis să acorde despăgubiri în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, nu există niciun impediment ca aceste daune-interese să nu fie solicitate pe cale separată de salariata vătămată, chiar dacă, între timp, raporturile de muncă dintre părţi au încetat. De aceea, instanţa de apel a considerat că în mod corect tribunalul a soluţionat favorabil cererea reclamantei de acordare a unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata începând cu data concedierii disciplinare şi până la momentul încetării de drept a raporturilor de muncă.

În legătură cu modul de soluţionare a cererii accesorii ce a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că prima instanţă a aplicat corect prevederile art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordând doar cheltuieli de judecată parţiale, în măsura pretenţiilor admise. În plus, din cercetarea amănunţită a biletelor de tren şi bonurilor de consum aflate la dosarul tribunalului, instanţa de apel a observat că o parte din aceste deplasări nu sunt justificate, deoarece ele atestă drumuri făcute de reclamantă din sau înspre alte destinaţii decât cele corespunzătoare localităţii de domiciliu ori celei din raza teritorială a instanţei de fond.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins cele două apeluri.

Domenii speta

Spete similare