Răspunderea patrimonială a angajatorului. Termenul de prescripţie în care salariatul poate cere obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale restituite de către acesta de bună-voie, urmare a stabilirii ulterioare că plata drepturilor salariale

Decizie 798/A din 08.06.2016


-Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 268 alin. (1) lit. c)

-Legea nr. 168/1999: art. 73 alin. (1) lit. d)

-Legea nr. 62/2011: art. 211 lit. c)

-Decretul nr. 167/1958: art. 16

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc în termeni generici că termenul de prescripţie, în cazul răspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, fără a face referire expresă la momentul naşterii acestui drept.

Codul muncii este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă. Legea nr. 62/2011, care a înlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999, este o lege specială care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor de muncă.

Conform art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, respectiv art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile având ca obiect plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Dacă se consideră că între cele două norme există o contradicţie în privinţa menţionării datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când prima este mai veche decât norma generală şi, cu atât mai mult, atunci când norma specială este ulterioară, reprezentând actul de ultimă voinţă al legiuitorului.

Astfel, aplicând acestui principiu, termenul de prescripţie de 3 ani pentru exercitarea acţiunii în răspundere patrimonială a început să curgă din momentul în care salariatul a ales să achite de bună-voie suma notificată de angajator.

Acţiunea formulată de către angajator pentru obligarea salariatului la restituirea drepturilor salariale pretins necuvenite nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripţiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se referă la introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar de către creditorul în defavoarea căruia curge prescripţia. Or, cazurile care, potrivit legii, întrerup sau suspendă cursul prescripţiei extinctive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Indiferent că, la momentul restituirii drepturilor salariale pretinse de angajator, a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă, salariatul trebuia să acţioneze pentru valorificarea drepturilor sale într-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-au prevăzut pentru a asigura o anumită stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un anumit interval de timp, se consolidează şi nu mai pot forma obiectul unor acţiuni în justiţie.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 798/A din 8 iunie 2016, judecător dr. C.P.)

Prin sentinţa civilă nr. 341/19.02.2016, pronunţată în dosarul nr. 4839/30/2015, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul S.P. Gătaia, cerere ce a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 17.271 lei, reprezentând plată nedatorată provenind din restituirea unor salarii pretins necuvenite.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a acordat eficienţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, reţinând că, prin chitanţele nr. 21/10.09.2010 şi nr. 74/15.06.2011, reclamantul a plătit pârâtului suma de 12.571 lei, reprezentând bani necuveniţi, respectiv diferenţa salariu persoane conducere, şi suma de 4.700 lei, cu titlu de bani necuveniţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2099/PI/12.07.2012, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8708/30/2010*, rămasă definitivă prin Decizia nr. 678/02.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul S.P. Gătaia în contradictoriu cu pârâţii Sindicatul S. Gătaia, în numele membrilor de sindicat printre care se regăsea şi reclamantul P.C.

Această acţiune a avut ca obiect constatarea faptului că pârâţii au încasat drepturile salariale necuvenite şi obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani încasate necuvenit şi rămase de achitat.

Asupra obligaţiei de restituire, reclamantul a precizat că, potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie şi că prevederile acestui articol se aplică şi în sens opus, în sensul restituirii de către pârâtă a salariilor nedatorate, dispoziţii care se completează cu prevederile art. 1340 din Codul civil referitoare la plata nedatorată şi ale art. 1635 alin. (1) din Codul civil.

Tribunalul a constatat că este incident termenul de 3 ani pentru formularea acţiunii, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune, termen prevăzut la art. 268 alin. (2) din Codul muncii.

De la momentul plăţii sumei de 12.571 lei , respectiv a sumei de 4.700 lei,  adică de la datele de 14.04.2009 şi 01.06.2009, curge termenul de 3 ani.

Întrucât dreptul la acţiune al salariatului era născut la aceste două date şi nu a existat vreun caz de întrerupere a termenului de prescripţie, excepţia prescripţiei extinctive a fost admisă de către prima instanţă, apreciindu-se de prisos cercetarea pe fond a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul P.C., prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Sintetizând motivele de apel ale reclamantului, Curtea a reţinut că acestea au vizat soluţia instanţei cu privire la excepţia prescripţiei dreptului său la acţiune pentru cererea în restituire supusă analizei.

Apelantul pretinde că în mod greşit a fost admisă excepţia dreptului la acţiune, deoarece, în cazul de faţă, dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani solicitate curge de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099/PI din data de 12.07.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8708/30/2010*, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 678/02.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Prin această hotărâre a instanţei de judecată s-a invalidat notificarea nr. 3578/18.08.2010, emisă de către pârâtă, reclamantului fiindu-i conferit dreptul de a solicita restituirea plăţilor voluntare efectuate în baza acelei notificări, plăţi ce au fost constatate prin chitanţa cu Seria TM C SPG nr. 0000171, în valoare de 12.571 lei, şi chitanţa cu nr. 71 în cuantum de 4.700 de lei, emise de către S.P. Gătaia.

Conform hotărârii instanţei, „în contextul în care din chiar susţinerile reclamantului rezultă că toate calculele, eronate sau în detrimentul legii, au fost efectuate de către personalul angajat al reclamantului cu atribuţii de serviciu în sensul aplicării în mod corect a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul a reţinut că reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă, ci cel mult, are la îndemână o acţiune în regres împotriva celui care s-ar face vinovat de producerea prejudiciului. Salariile, sporurile şi indemnizaţiile cu privire la care reclamantul are pretenţii a fi restituite de către pârâţi nu au fost solicitate de către aceştia şi nu au fost acordate fără a fi întocmite documentele de plată care au fost supuse tuturor verificărilor contabile şi fiscale”.

Aşadar, respingând acţiunea în pretenţii a pârâtei din acea cauză, instanţa a constatat nelegalitatea solicitării de restituire a salariilor, ceea ce îndrituieşte reclamantul la restituirea plăţilor efectuate în baza acestei notificări, începând cu momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Apelantul susţine că, chiar în situaţia în care s-ar aprecia că termenul a început să curgă de la momentul efectuării plăţilor, prescripţia se întrerupe, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent”. În temeiul art. 17 din acelaşi decret, o nouă prescripţie începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii. Or, câtă vreme între reclamant şi pârâtă s-a purtat un proces tocmai cu privire la suma de bani care a fost solicitată, iar acesta s-a soluţionat favorabil apelantului din cauză, prescripţia a fost întreruptă, o nouă prescripţie începând să curgă abia la data de 02.04.2013, ce urma să se împlinească în 02.04.2016.

În concluzie, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, căci el ar fi început să curgă de la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099 a Tribunalului Timiş, ca şi punct de pornire pentru calculul acesta. A interpreta în alt sens ar însemna să cerem unui justiţiabil să fi ştiut ceea ce a fost necesar justiţiei 2 cicluri procesuale şi 8 judecători pentru a stabili, şi anume, că nu datora aceşti bani. În plus, hotărârea menţionată ar fi lipsită de eficienţă dacă banii plătiţi de bună voie nu i-ar mai fi restituiţi reclamantului, deşi s-a constatat că nu trebuia ca ei să fie achitaţi.

În fine, autorul apelului a mai susţinut că a proceda în alt mod, acela al nerestituirii banilor de către pârâtă, ar reprezenta tocmai o sancţionare a bunei sale credinţe, în puternic contrast cu ceilalţi pârâţi din decizia anterioară, care nu au achitat aceste sume, neacţionând conform celor solicitate de angajator.

În drept, apelul reclamantului a fost fundamentat pe prevederile art. 470 din Codul de procedură civilă.

Pârâtul S.P. Gătaia a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a apelului, cu motivarea că reclamantul a omis să indice numărul hotărârii atacate şi astfel, a încălcat prevederile art. 470 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, aspect de natură a atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 470 alin.(3) din Codul de procedură civilă. 

În ce priveşte fondul apelului, a susţinut că în mod corect prima instanţa a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare.

În condiţiile în care plata s-a efectuat prin chitanţele nr. 21/10.09.2010 şi nr. 74/15.06.2011, ambele plăţi fiind efectuate anterior datei de 01 octombrie 2011, dată la care intră în vigoare noul Cod civil, aplicabile, în cauză, sunt vechiul Cod civil şi Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În conformitate cu art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”. Pe cale de consecinţă, raportul de drept va fi considerat ca fiind născut pentru fiecare plată în parte la data efectuării plăţii: 10.09.2010 şi 15.06.2011, date de la care începe să curgă termenul de 3 ani de împlinire a prescripţiei.

Privitor la chitanţa nr. 21/10.09.2010 este incidentă reglementarea din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care, la art. 73 lit. d), prevede expres că plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute de salariaţi în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Legea nr. 62/2011 stabileşte norme juridice speciale procedurale de imediată aplicabilitate, în cadrul litigiilor de muncă, reglementând, la cap. VI, art. 211 lit. c), că „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăti nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

În condiţiile în care reclamantul nu poate invoca, ca dată a producerii pagubei, decât data la care s-a născut raportul juridic şi a făcut plata, este împlinită prescripţia dreptului solicitat prin acţiune.

Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat restituirea sumei de 17.271 lei de la pârâtă, pretinzând că această sumă de bani i-a fost plătită angajatorului S.P. Gătaia, cu titlul de drepturi salariale, cu privire la care pârâtul l-a notificat prin Adresa nr. 3578/18.08.2010, cerându-i să le restituie, cu motivarea că au fost plătite în mod necuvenit. Reclamantul a achitat de bună-voie sumele solicitate în două rate, în data de 10.09.2010, cu chitanţa nr. 21/10.09.2010, respectiv în data de 15.06.2011, cu chitanţa nr. 74/15.06.2011, fiind totuşi acţionat în judecată de pârât, împreună cu alţi salariaţi ai instituţiei, la data de 22.10.2010 pentru restituirea drepturilor băneşti achitate necuvenit.

Litigiul anterior dintre părţi a fost soluţionat prin respingerea acţiunii angajatorului S.P.Gătaia, în cauză fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 678/02.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a reţinut, în esenţă, că drepturile salariale a căror restituire s-a solicitat au fost legal acordate şi nu trebuie restituite de salariaţi.

Pornind de la calificarea juridică dată sumelor de bani solicitate prin cele două hotărâri judecătoreşti, reclamantul a acţionat în calitate de salariat, solicitând restituirea drepturilor salariale achitate necuvenit pârâtului, în temeiul răspunderii materiale de dreptul muncii, fundamentată pe prevederile art. 253 din Codul muncii.

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc în termeni generici că termenul de prescripţie, în cazul răspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, fără a face referire expresă la momentul naşterii acestui drept.

Legea nr. 53/2003 este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de muncă, iar Legea nr. 62/2011, care a înlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, este o lege specială care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor de muncă.

În mod evident, prevederile art. 256 din Codul muncii se completează cu cele conţinute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, text care are următorul conţinut: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: … c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Prevederile legale enunţate mai sus existau şi la momentul efectuării primei plăţi a reclamantului, în data de 10.09.2010, căci art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, atunci în vigoare, avea un conţinut similar cu cel art. 211 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011.

În contextul prevederilor legale în vigoare la momentul efectuării plăţii pretins necuvenite, în mod corect prima instanţă de fond a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă din momentul în care reclamantul a ales să achite de bună-voie suma notificată de pârât, respectiv de la data de 10.09.2010, pentru suma achitată cu chitanţa nr. 21/10.09.2010, şi de la data de 15.06.2011, pentru contravaloarea chitanţei nr. 74/15.06.2011.

Aşa fiind, chiar şi acceptând ideea că între cele două norme există o contradicţie în privinţa menţionării datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când prima este mai veche decât norma generală şi, cu atât mai mult, când norma specială este ulterioară, reprezentând actul de ultimă voinţă al legiuitorului. Făcând aplicarea acestui principiu, urmează că termenul de prescripţie este cel prevăzut în Legea dialogului social, preluat din Legea nr. 168/1999. Ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 62/2011, termenul de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată se calculează de la data producerii pagubei, aceasta fiind în speţa de faţă chiar data efectuării plăţilor pretins nedatorate.

Cum reclamantul a plătit de bună-voie în data de 10.09.2010, respectiv 15.06.2011, iar acţiunea introductivă a fost introdusă abia la 09.07.2015, este evident că reclamantul a depăşit termenul de trei ani la care se referea art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, dar şi pe cel reglementat de art. 211 din Legea nr. 62/2011, motiv pentru care cererea de chemare în judecată este prescrisă, iar excepţia ridicată de pârât în primă instanţă a fost corect soluţionată.

Prin raportare la normele legale enunţate care stabilesc, în termeni imperativi, că prescripţia curge de la data producerii pagubei, Curtea a înlăturat susţinerile reclamantului potrivit cărora dreptul său la acţiune s-ar fi născut la momentul rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timiş, când drepturile salariale în discuţie au fost considerate legal acordate, iar titularul cererii a cunoscut despre producerea pagubei.

Contrar susţinerilor apelantului, introducerea în instanţă a acţiunii finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timiş nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripţiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se referă la introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar de către creditorul în defavoarea căruia curge prescripţia. Or, în litigiul anterior, acţiunea a fost introdusă de pârât.

Cazurile care, potrivit legii, întrerup sau suspendă cursul prescripţiei extinctive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, printre ele nefiind enumerată situaţia invocată de reclamant, aşa încât nici argumentul întreruperii prescripţiei nu a putut fi reţinut de către instanţa de apel drept motiv de reformare a sentinţei primei instanţe.

În fine, argumentele ce ţin de buna-credinţă a reclamantului nu pot fi puse în discuţie în acest litigiu, pentru simplul fapt că reclamantul, de bună-credinţă sau nu, era dator să acţioneze pentru valorificarea drepturilor sale într-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-au prevăzut pentru a asigura o anumită stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un anumit interval de timp, se consolidează şi nu mai pot forma obiectul unor acţiuni în justiţie.

În considerarea aspectelor de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului-apelant, luând act că pârâtul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.