Restituirea unei plăţi nedatorate ca urmare a nulităţii contractului de cesiune în baza căruia s-a efectuat plata - art. 1092 Cod civil.

 Pretenţiile formulate de reclamantă au avut la bază contractul de cesiune de părţi sociale anulat cu efect retroactiv, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 992-993 vechiul Cod civil a plăţii nedatorate, doctrina juridică acceptând incidenţa acţiunii în repetiţiune şi în cazul în care plata se face în temeiul unui contract nul, desfiinţat retroactiv, când obligaţia apare ca şi cum nu ar fi existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

Fiind vorba de un contract anulat, restituirea prestaţiilor se putea dispune în baza răspunderii contractuale pentru că plata s-a făcut în baza unui contract şi nu în temeiul răspunderii delictuale, întrucât restituirea nu s-a întemeiat pe ideea de vinovăţie. În accepţiunea tradiţională a restituirilor, se considera că restituirea nu poate opera în situaţia în care prestaţia fusese executată în temeiul unei cauze ilicite, însă această regulă a fost treptat abandonată atât de practica judiciară cât şi de o parte doctrinară, chiar şi legiuitorul actual stabilind în noua formulă a Codului civil că „prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”- art. 1638 noul Cod civil.

Asupra apelului de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 447/C din data de 24.06.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. xxxx/62/2014 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 50.000 de euro, echivalent în lei 224.745 lei, la cursul de schimb din 20.03.2014, reprezentând preţul tranzacţiei Contractului de cesiune părţi sociale nr. x7/01.02.2011, precum şi dobânda legală aplicată acestei sume, calculată de la data de 01.02.2011 şi până la achitarea efectivă.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9858,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii se arată că, prin contractul de cesiune părți sociale nr. x7/01.02.2011, autentificat de Biroul Notarului Public C., pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cedentă a cesionat reclamantei A., în calitate de cesionară, toate părțile sociale reprezentând capitalul social integral (100%), în valoare de 200,00 lei, împărțit în 20 de părți sociale, cu o valoare nominală de 10 lei fiecare parte socială în valoare totală de 200,00 lei pe care pârâta le deținea la S.C. D. S.R.L. P., în calitate de asociat unic.

Prin contract s-a stabilit că cesiunea părților sociale se face pentru suma de 50.000 euro, valoare negociată de părți, în baza Raportului de evaluare întocmit de către evaluator PFA E., privind activul societății – imobilul situat în orașul P., str. L.R. nr. xx, judeţul B., înscris în CF xxxx82 P. (provenită din conversia de pe hârtie a CF xx3), cu nr. cadastral xx1 V.O., cu terenul aferent în suprafață de 599 mp.

Conform mențiunilor contractului, plata sumei de 50.000 euro s-a făcut de către cesionară către cedentă în numerar, la data încheierii contractului, părțile declarând că nu mai au altă pretenție materială sau de altă natură, una împotriva celeilalte, cu privire la părțile sociale cesionate.

Potrivit chitanței de ridicare numerar emisă la data de 01.02.2011, ora 10.52, de Banca F.  S.A., reclamanta a ridicat din cont în acea zi, suma de 50.000 euro (fila 164).

Prin sentința penală nr. 980/F/08.12.2011 a Tribunalului București – Secția I penală, menținută prin decizia penală nr. 147/A/22.05.2012 a Curții de Apel București – Secția a II a penală din dosarul nr. xxxxx/3/2011 și ulterior prin decizia nr. 493/12.02.2013 a ICCJ, s-a dispus condamnarea inculpatului G. la pedeapsa de 7 ani închisoare în regim de detenție, pentru infracțiunea de luare de mită în formă continuată iar în baza art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală, desființarea contractului de cesiune nr. x7/01.02.2011, autentificat de Biroul Notarului Public C., reținându-se că acesta are o clauză ilicită, mascând un act material al infracțiunii de luare de mită.

Prin considerentele hotărârii penale rămasă definitivă s-a reținut că la data de 01.02.2011, în baza unei înțelegeri anterioare dintre H. și G., cel din urmă a primit prin intermediul soției sale A. un imobil tip vilă situat în P., str. L.R. nr. xx, judeţul B., în valoare de circa 200.000 euro, prin cedarea părților sociale deținute de S.C. B. S.R.L. la S.C. D S.R.L. P. (în patrimoniul căruia se găsea imobilul), către A., la o valoare mult diminuată (50.000 euro). S-a mai reținut că reprezentanta societății cedente a fost martora I. care avea o datorie de 183.000 euro la H. și căreia, acesta i-a indicat să efectueze tranzacția cu familia A-G.

Din cuprinsul contractului încheiat în fața notarului C., din considerentele avute în vedere de instanța penală la pronunțarea hotărârii de condamnare, prin care s-a reținut efectuarea plății de către soția inculpatului, cât și din chitanța depusă de reclamantă în dovedirea retragerii sumei de 50.000 euro în ziua încheierii contractului de cesiune a părților sociale, instanța a reținut că plata sumei de 50.000 euro a fost făcută în mod efectiv de către reclamantă, astfel că a respins apărarea formulată de pârâtă, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a invocat în drept atât plata nedatorată, cât și principiul îmbogățirii fără justă cauză.

În speță, față de data încheierii contractului de cesiune, în cauză sunt incidente dispozițiile vechiului Cod civil.

Având în vedere starea de fapt reținută de instanța penală, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Pentru ca o acțiune în restituirea prestațiilor să fie fundamentată pe acest principiu, se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o îmbogățire a patrimoniului pârâtului; o diminuare a patrimoniului reclamantului; între îmbogățirea și respectiv diminuarea patrimoniilor să existe o cauză comună; acestea să nu aibă la bază un temei legitim, iar  îmbogățitul să fie de bună-credință. Or, în speță, astfel cum a rezultat din considerentele hotărârii penale (filele 14, 14 verso) cât și înregistrările convorbirilor dintre reprezentanta pârâtei și notar (fila 161 – 163/verso), din procesul penal, atât reclamanta cât și reprezentanta pârâtei cunoșteau cauza ilicită a încheierii contractului de cesiune a părților sociale, respectiv, că acesta masca un act material al infracțiunii de luare de mită, săvârșită de soțul reclamantei.

Mai mult, prestațiile au fost executate de părți în baza unui contract care, la acel moment reprezenta un temei legitim.

Potrivit art. 14 alin. 3 lit. a din vechiul Cod de procedură penală, repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală.

Prin urmare, repunerea părților în situația anterioară presupune restituirea prestațiilor deoarece dispare fundamentul executării acestora.

Față de considerentele reținute, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1092 Cod civil, întrucât obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, apare ca și când nu ar fi existat vreodată.

Relativ la petitul privind acordarea dobânzii legale, instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispoziţiile art. 994 Cod civil, conform cărora, „când cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, este dator a restitui atât capitalul, cât şi interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plăţii”. În cauza de faţă, instanţa a reținut din probatoriul administrat că pârâta are calitatea de accipiens de rea-credinţă, ca urmare a faptului că a cunoscut că plata primită este nedatorată (filele 161 – 163).

Pentru motivele reținute în fapt și în drept, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantă, conform dispozitivului.

Întrucât pârâta se află în culpă procesuală, în baza art. 453 Cod procedură civilă, a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9858,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.02.2015 s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtă, prin întâmpinare.

În motivarea încheierii se arată că una dintre condiţiile juridice ale intentării acţiunii întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză este absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite. Altfel spus, cel care a suferit o diminuare a patrimoniului poate recurge la o astfel de acţiune doar atunci când nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului său la reparaţie.

În situaţia existenţei unui act juridic încheiat de părţi, acesta dă posibilitatea fiecărei părţi contractante ca în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin act, să recurgă la proceduri judiciare, fie în vederea obţinerii pe cale judecătorească a contraprestaţiei, fie în vederea rezilierii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii acestor acte.

Ori, în speţă, reclamanta nu poate recurge la o altă procedură judiciară, derivată din contractul de cesiune încheiat cu pârâta, deoarece acest contract a fost anulat printr-o hotărâre penală definitivă.

Pentru considerentele reţinute, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, prin întâmpinare.

Împotriva hotărârii şi a încheierii din 25.02.2015 au declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L. P. şi apel incident reclamanta A., solicitând schimbarea hotărârii.

În motivarea apelului pârâta S.C. B. S.R.L. P. arată că în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care suma solicitată are la bază raporturi contractuale şi nu fapte juridice. Instanţa nu a calificat cererea de chemare în judecată, ceea ce a pus partea în imposibilitatea de a-şi formula apărarea. Dispoziţiile art. 993 Cod civil privind restituirea plăţii nedatorate nu sunt aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii întrucât plata nu s-a făcut din eroare, ci în temeiul unui act juridic încheiat de părţi. Reclamanta a fost de la început de rea-credinţă, fiind conştientă că actul deghiza un act material al infracţiunii de luare de mită, în schimb pârâta a fost de bună-credinţă pentru că plata reprezenta o liberare de datoria în sumă de 182.500 euro pe care o avea faţă de creditorul H..

Plata era datorată în baza unui act notarial care nu fusese desfiinţat, astfel că nu pot fi acordate dobânzi. Se mai arată că suma de 50.000 euro nu a fost încasată de pârâtă, astfel cum rezultă din starea de fapt reţinută în dosarul penal. Beneficiarul mitei, numitul G. nu a efectuat nici o plată către pârâta S.C. B. S.R.L. ca şi echivalent al părţilor sociale cedate către soţia sa A. Prin efectul contractului de cesiune nr. x67/1.02.2011 s-au stins două obligaţii băneşti, respectiv îndatorirea lui H. de a-i achita lui G. o parte a mitei promise, precum şi obligaţia doamnei I.  de a-i restitui lui H. suma împrumutată anterior de la acesta. Astfel, suntem în prezenţa unui simulaţii prin deghizare şi interpunere de persoane, menţiunile din contract referitoare la plata preţului de 50.000 euro nereflectând înţelegerile reale dintre părţi. Simpla împrejurare că intimata A. a făcut dovada retragerii de la bancă a sumei de 50.000 euro nu conduce la concluzia că respectiva sumă ar fi fost remisă pârâtei. Absenţa unui contraînscris nu reprezintă un impediment care să se opună constatării simulaţiei atât timp cât deghizarea unuia dintre actele infracţiunii de luare de mită sub forma contractului de cesiune de părţi sociale rezultă din decizia penală nr. 493/12.02.2013 a ÎCCJ.

Se mai menţionează că excepţia de la repunerea în situaţia anterioară nulităţii unui act bazat pe cauză ilicită se întemeiază pe nedemnitatea reclamantului care nu mai poate solicita restituirea prestaţiilor pentru că acest lucru ar echivala cu menţinerea în favoarea reclamantei şi a beneficiarului mitei a folosului necuvenit.

În motivarea apelului incident reclamanta A. a solicitat admiterea cererii pe temeiuri contractuale, respectiv pe îmbogăţirea fără justă cauză potrivit noului Cod civil. Anularea contractului de cesiune părţi sociale a avut loc prin sentinţa penală nr. 980/F/8.12.2011, iar acţiunea în restituire a prestaţiilor a fost introdusă după apariţia noului Cod civil. Instanţa trebuia să se raporteze la instituţia plăţii nedatorate ca urmare a nulităţii absolute a contractului, astfel că nu are relevanţă buna sau reaua credinţă a solvensului, iar restituirea trebuia făcută în toate cazurile.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea apelului pârâtei ca urmare a inadmisibilităţii motivelor noi de apel a constatării simulaţiei şi a excepţiei de la repunerea părţilor în situaţia anterioară. Opiniile legate de temeiul restituirii prestaţiilor în cazul unui act anulat sunt diferite, o parte împărtăşind ideea îmbogăţirii fără justă cauză, iar o alta, a plăţii nedatorate sau a răspunderii civile delictuale. Condiţia erorii celui care a făcut o plată nedatorată nu este necesară în cazul obligaţiei lovite de nulitate absolută.

Se mai arată că apelanta pârâtă afirmă în mod nereal că nu a primit preţul de 50.000 euro, în condiţiile în care plata apare menţionată în contract, caz în care a săvârşit infracţiunea de fals în declaraţii. Sentinţa penală face vorbire de preţul încasat de 50.000 euro, iar documentul bancar depus în probaţiune dovedeşte retragerea sumei în ziua respectivă, la fel şi interceptarea telefonică. Reprezentanta pârâtei a cunoscut natura plăţii efectuate, astfel că a fost de rea-credinţă. Folosul necuvenit nu este cel de 50.000 euro, ci diferenţa dintre 200.000 euro şi 50.000 euro. Revenirea la situaţia anterioară dispusă de art. 14 lit. a din vechiul Cod de procedură penală  nu face distincţii şi are în vedere o restabilire holistică a raporturilor dintre părţi, nu doar în defavoarea inculpatului.

Prin răspunsul la întâmpinare, pârâta S.C. B. S.R.L. P. a solicitat respingerea apelului incident ca lipsit de interes în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în totalitate. Se mai arată că momentul de referinţă în raport cu care poate fi determinată norma de drept substanţial aplicabilă este acela al faptului juridic al plăţii afirmate de partea potrivnică, astfel că sunt incidente dispoziţiile vechiului Cod civil. Greşit s-a invocat inadmisibilitatea motivelor de apel faţă de prevederile art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, care permit folosirea mijloacelor de apărare invocate sau arătate în motivarea apelului.

În probaţiune s-au depus înscrisuri şi s-a ataşat dosarul penal nr. xxxxx/3/2011.

Analizând hotărârile apelate în raport cu motivele invocate şi actele dosarului, în temeiul art. 476 - 477 Cod procedură civilă, se constată următoarele:

În baza art. 248 Cod procedură civilă, instanţa urmează a analiza excepţiile de procedură care ar face inutilă cercetarea în fond a apelurilor, respectiv excepţiile inadmisibilităţii motivelor noi din apel şi excepţia lipsei de interes a apelului incident.

Într-adevăr, în cuprinsul motivelor de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat două apărări noi, respectiv constatarea simulaţiei intervenite între părţi şi excepţia de la repunerea părţilor în situaţia anterioară în cazul existenţei caracterului ilicit al cauzei. Prevederile art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă permit invocarea în apel a mijloacelor de apărare noi cu condiţia să nu contravină dispoziţiei statuate prin art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, adică să conducă la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii. Cele două motive de apel sunt mijloace de apărare noi ce sunt legate de argumentele temeiurilor juridice redate de prima instanţă în considerentele hotărârii, de care partea a luat cunoştinţă după închiderea dezbaterilor şi care au legătură cu aspectele legate de natura juridică a acţiunii şi temeiul pretenţiilor, astfel că pot fi invocate prin intermediul criticilor formulate în calea de atac, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii urmează a fi respinsă.

În privinţa excepţiei lipsei de interes în promovarea apelului incident, se constată că dispoziţiile art. 472 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, permit formularea căii de atac asupra considerentelor hotărârii prin care s-au dat dezlegări ale unor probleme de drept care nu ar avea legătură cu judecata procesului sau care sunt greşite, astfel că, chiar dacă partea a câştigat procesul, are la îndemână posibilitatea de a solicita în apel remedierea presupuselor greşeli din considerente. Cum natura juridică a acţiunii şi temeiul restituirii pretenţiilor reprezintă un aspect controversat, astfel cum arată părţile prin invocarea doctrinei juridice neunitare, rezultă că reclamanta are interesul de a lămuri aceste aspecte, motiv pentru care excepţia lipsei de interes urmează a fi respinsă în temeiul art. 33 Cod procedură civilă. Soarta apelului incident urmează însă a urma dispoziţiile art. 472 alin. 2 Cod procedură civilă funcţie de soluţia dată în apelul principal.

Apelul pârâtei declarat împotriva încheierii din 25.02.2015 vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care suma solicitată are la bază raporturi contractuale şi nu fapte juridice. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în repetiţiune în cazul în care reclamantul are la dispoziţie o acţiune izvorâtă din contract, reprezintă un mijloc de apărare cu o natură juridică mixtă, de fond şi de procedură datorită efectului spre care tinde aceasta, respectiv o anumită modalitate de respingere a cererii. Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu poate recurge la o altă procedură judiciară deoarece contractul de cesiune a fost anulat, astfel că acţiunea în restituire bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză s-a considerat a fi admisibilă. Cum temeiul juridic al acţiunii indicat de reclamantă a fost formulat în 3 variante, în principal art. 969, 970 Cod civil - principiul restitutio in integrum şi răspunderea contractuală, în subsidiar 1 - plată nedatorată şi subsidiar 2 - îmbogăţirea fără justă cauză, rezultă că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză nu ar fi avut ca efect respingerea acţiunii, întrucât mai rămâneau celelalte două variante ale temeiurilor de drept invocate şi care ar fi necesitat analizarea pretenţiilor, iar sub acest aspect excepţia a fost corect respinsă. De altfel, prin însăşi motivele de apel, ambele părţi agreează ideea admisibilităţii acţiunii pe temeiul răspunderii contractuale, astfel că acţiunea formulată de reclamantă nu este inadmisibilă.

În privinţa normelor de drept material aplicabile, considerăm că în mod corect prima instanţă a reţinut că sunt incidente dispoziţiile vechiului Cod civil, având în vedere şi prevederile art. 4 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora „la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispoziţiilor prezentei legi”. Astfel, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic, inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi, pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic şi pentru restabilirea situaţiei anterioare. De altfel, chiar şi reclamanta a indicat în cuprinsul acţiunii introductive incidenţa vechiului Cod civil, astfel că aceste prevederi urmează a fi avute în vedere.

Instanţa de fond a calificat acţiunea în temeiul art. 1092 Cod civil privind restituirea unei plăţi nedatorate ca urmare a nulităţii contractului în baza căruia s-a efectuat plata. Prin urmare, greşit apreciază apelanta pârâtă că instanţa nu ar fi încadrat juridic acţiunea şi nu ar fi indicat temeiul juridic al pretenţiilor. Sub acest aspect, în mod nefondat arată pârâta că nu a putut să-şi formuleze apărările în cauză.

În privinţa temeiului juridic al acţiunii, într-adevăr, reclamanta a indicat 3 variante, în principal art. 969, 970 Cod civil - principiul restituio in integrum şi răspunderea contractuală, în subsidiar 1- plată nedatorată şi subsidiar 2- îmbogăţirea fără justă cauză. Atât apelul pârâtei cât şi apelul incident al reclamantei cuprind motive ce vizează încadrarea juridică a acţiunii, pârâta considerând că ar fi vorba de o simulaţie prin deghizare şi interpunere de persoane, iar reclamanta reiterând toate variantele indicate iniţial: răspunderea contractuală, îmbogăţirea fără just temei sau plata lucrului nedatorat.

În vederea analizării temeiului juridic aplicabil în speţă, urmează a constata că părţile nu au contestat nici existenţa contractului de cesiune de părţi sociale nr. x7/1.02.2011 şi nici constatarea nulităţii acestuia pentru cauză ilicită, dispusă prin sentinţa penală nr. 980/F/8.12.2011 a Tribunalului Bucureşti. Cum la baza solicitării formulate de reclamantă a stat contractul de cesiune de părţi sociale anulat cu efect retroactiv, înseamnă că în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 992-993 vechiul Cod civil a plăţii nedatorate, doctrina juridică acceptând incidenţa acţiunii în repetiţiune şi în cazul în care plata se face în temeiul unui contract nul, desfiinţat retroactiv, când obligaţia apare ca şi cum nu ar fi existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

Este adevărat că o parte din doctrina juridică propune ca în cazul anulării actului, restituirea prestaţiilor să se realizeze pe temeiul îmbogăţirii fără just temei, însă aceeaşi opinie admite şi situaţia că se poate aplica instituţia plăţii nedatorate dacă părţile şi-au executat obligaţiile înainte de constatarea nulităţii actului. Ori, în speţă, aceste obligaţii au fost executate parţial de părţi prin încheierea contractului şi predarea unei sume de bani ca preţ al cesiunii, neavând relevanţă respingerea menţionării actului la ORC B., întrucât menţiunea nu avea caracter constitutiv, ci de opozabilitate faţă de terţi. Fiind vorba de un contract anulat, restituirea prestaţiilor se putea dispune în baza răspunderii contractuale pentru că plata s-a făcut în baza unui contract şi nu în temeiul răspunderii delictuale, întrucât restituirea nu s-a întemeiat pe ideea de vinovăţie. În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără just temei, temeiul juridic al repetiţiunii fiind contractul nul.

Susţinerile apelantei pârâte cu privire la greşita aplicare a art. 993 Cod civil urmează a fi respinse întrucât condiţia ca plata să fie făcută din eroare este relativă. Relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroasele excepţii în care nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei sau chiar mai mult, când plata poate fi restituită chiar dacă se dovedeşte că solvens (cel care face plata) ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată. Cu atât mai mult este cazul unei obligaţii care ulterior a fost desfiinţată retroactiv şi când avem de a face cu un caz particular de inexistenţă absolută a îndatoririi, astfel încât condiţia erorii este superfluă.

Apărările legate de buna sau reaua credinţă a părţilor contractante au la bază opinia că acţiunea în repetiţiune ar proteja doar pe solvensul de bună credinţă împotriva accipiensului de rea credinţă. Într-adevăr,în accepţiunea tradiţională a restituirilor, se considera că restituirea nu poate opera în situaţia în care prestaţia fusese executată în temeiul unei cauze ilicite (principiul tradiţional era nemo auditur propriam turpitudinem allegans), în acest sens fiind decizia nr. 807/23.04.1980 a Tribunalului Suprem. Însă această regulă a fost treptat abandonată atât de practica judiciară cât şi de o parte doctrinară, chiar şi legiuitorul actual stabilind în noua formulă a Codului civil că „prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”- art. 1638 noul Cod civil. Chiar dacă aceste din urmă dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, totuşi nu putem reţine apărările apelantei pârâte în sensul că nu este îndatorată la restituirea sume primite atâta timp cât actul în baza căruia a primit suma nu mai există. Prin urmare, dacă un contract a fost declarat nul absolut pentru cauză ilicită, ambele părţi îşi datorează restituirea prestaţiilor reciproce deja executate.

În legătură cu aprecierea apelantei pârâte de a considera contractul de cesiune de părţi sociale ca o simulaţie prin deghizare şi interpunere de persoane, urmează a constata că atâta timp cât deja s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat irevocabil sancţiunea nulităţii absolute a contractului de cesiune pentru cauză ilicită, aplicarea unei alte sancţiuni nu este admisibilă, fiind şi lipsită de interes.

Referitor la fondul litigiului, apelanta pârâtă afirmă că suma de 50.000 euro nu i-a fost achitată de intimata reclamantă ca preţ al cesiunii de părţi sociale. Susţinerile sale sunt contrazise de declaraţiile făcute de reprezentanta societăţii I. în cursul procesului penal prin care a recunoscut că numita A. a ridicat suma de 50.000 euro de la Banca F. în ziua încheierii contractului de cesiune de părţi sociale şi din care a primit suma de 26.500 euro, în temeiul contractului, restul fiind opriţi de inculpatul G. - fila 162 vol.1 DNA. Chiar şi soţul reprezentantei pârâtei, numitul J. arată în declaraţiile sale că din suma de 50.000 euro a restituit lui G. circa 25.000 euro pe care îi primise anterior de la H. - fila 179 vol.1 DNA. Aceste declaraţii sunt confirmate parţial şi prin convorbirea telefonică din data de 1.02.2011 interceptată de organele judiciare - filele 244-254 vol.1 DNA din care rezultă că reprezentanta pârâtei cunoştea că reclamanta a scos o sumă de bani ce urma să i se remită la biroul notarial la care s-a încheiat contractul de cesiune de părţi sociale.

 Chitanţele indicate de pârâtă în volumul III DNA – filele 21 şi 22 nu au nicio relevanţă în cauză, fiind datate din 16.12.2010 şi 24.01.2011 pentru operaţiuni reprezentând plată TVA, majorări şi sume încasate la bugetul de stat, deci pentru operaţiuni ce nu au legătură cu contractul de cesiune de creanţă din 1.02.2011.

De asemenea, cum contractul de cesiune de părţi sociale a fost încheiat la 1.02.2011, nu au relevanţă nici împrumuturile acordate de reclamanta A. către soţii J.şi I.  ca persoane fizice,  la 31.01.2011 în sumă de 35.000 euro şi la 25.02.2011 în sumă de 25.000 euro - filele 172-191 vol.1 dosar ÎCCJ şi pentru care pentru o parte s-a emis somaţia de plată prin sentinţa civilă nr. 8523/20.05.2013 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. xxxx/197/2013.

Buna-credinţă a apelantei pârâte prin reprezentanta I. este infirmată de propriile declaraţii interceptate de organele judiciar în ziua încheierii contractului, din care rezultă că aceasta nu dorea să se menţioneze un preţ în contract pentru a nu achita impozitele şi taxele aferente, că suma de 50.000 euro nu acoperă preţul real al tranzacţiei care viza patrimoniul societăţii în care se afla  vila O. estimată la 200.000 euro şi subevaluată tocmai la solicitarea cedentei şi că prin încheierea actului de cesiune de părţi sociale se reglementează nişte raporturi juridice tripartite între familiile H., A-G. şi I-J. Chiar şi soţul reprezentantei pârâtei, numitul J. a recunoscut că prietenul său H. i s-a plâns că soţul reclamantei A. i-a cerut un comision sub formă de mită în valoare de 23% din valoarea lucrării încredinţate şi că „ăştia nu se mai satură” – fila 179 -180 vol.1 DNA, prin urmare, buna-credinţă a pârâtei este exclusă. 

O altă împrejurare care atestă reaua-credinţă a reprezentantei pârâtei rezultă şi din faptul că nu a întocmit actele contabile aferente cesiunii de părţi sociale, respectiv nu a înregistrat în contabilitatea societăţii operaţiunea pentru care a încasat 26.500 euro în contul 465 privind decontările cu asociaţii, în contul 5121 privind conturile curente la bănci, în contul 263 privind interesele de participaţie şi nici nu a depus declaraţiile 100 şi 101 la organele fiscale, ceea ce denotă faptul că intenţia sa nu era onestă. Deşi a arătat instanţei de apel că deţine acte contabile şi fiscale referitoare perfectarea contractului de cesiune de părţi sociale, sens în care s-au acordat 5 termene de judecată, pârâta nu a reuşit să identifice nici în dosarul penal şi nici în contabilitatea sa actele respective.

În privinţa sumei predate în baza contractului de cesiune de părţi sociale, se constată că instanţa penală nu a stabilit cuantumul cert al acesteia, arătând doar că diferenţa dintre suma reală de 200.000 euro şi cea tranzacţionată de 50.000 euro reprezintă folosul necuvenit sub forma mitei. Din declaraţia numitului G., beneficiarul mitei şi soţul reclamantei, rezultă că întreaga sumă de 50.000 euro ar fi fost predată pârâtei, însă această împrejurare nu este confirmată nici prin actul notarial care a şi fost anulat pentru cauză ilicită şi nici prin declaraţiile reprezentantei pârâtei sau ale soţului acesteia care recunosc doar încasarea sumei de 26.500 euro. Cum nici înregistrările contabile ale societăţii pârâte nu atestă întreaga sumă de 50.000 euro, rezultă că nu s-a dovedit încasarea restului de până la 50.000 euro în patrimoniul societăţii pârâte, astfel că suma la care poate fi obligată pârâta la restituire este doar cea recunoscută de reprezentanta acesteia, numita I., respectiv 26.500 euro. Simpla retragere a sumei de bani din contul personal al reclamantei nu poate constitui o dovadă a încasării sumei în contul societăţii pârâte, aspect corect invocat de către apelanta pârâtă. Declaraţia dată de doamna notar C., cea care a încheiat actul, nu relevă predarea efectivă a întregii sume de 50.000 euro către pârâtă, ci doar face referire la variantele abordate de părţi pentru perfectarea actului juridic.

Susţinerile referitoare la excepţia de la principiul repunerii în situaţia anterioară în cazul unui act ilicit şi nul absolut nu pot fi reţinute faţă de argumentele expuse mai sus cât şi faţă de reaua credinţă a ambelor părţi la perfectarea actului, astfel că principiul nemo audiatur propiram turpitudinem allegans nu poate fi susţinut cu succes nici de către pârâta apelantă. Prin restabilirea situaţiei anterioare perfectării actului nu se menţine în favoarea intimatei folosul necuvenit şi nici nu se anihilează parţial efectele juridice ale hotărârii penale întrucât limitele infracţiunii au vizat diferenţa dintre suma reală de 200.000  euro şi cea convenită de părţi la 50.000 euro şi nu suma predată şi recunoscută de pârâtă, astfel cum corect a arătat şi apelanta reclamantă. În acest sens corect a reţinut prima instanţă dispoziţiile art. 14 alin. 3 lit. a din vechiul Cod de procedură penală care au în vedere restabilirea totală a situaţiei anterioare încheierii actului nul şi nu gratificarea unei părţi contractante care s-a dovedit că era şi ea de rea-credinţă.

Faţă de aceste considerente, urmează a constata că în mod corect s-au aplicat şi prevederile art. 994 Cod civil în legătură cu modul de acordare a dobânzilor legale de la data plăţii.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 şi art. 472 alin. 2 Cod procedură civilă urmează a respinge apelul declarat împotriva încheierii din 25.02.2015, a admite în parte ambele apeluri împotriva sentinţei cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. P. în sensul diminuării obligaţiei de plată stabilite în sarcina pârâtei de la suma de 50.000 euro la 26.500 euro cu dobânda aferentă.

În privinţa cheltuielilor de judecată, instanţa urmează a face aplicarea art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă faţă de admiterea în parte a acţiunii şi de posibilitatea de compensare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial la fond şi în apel în limita sumei de 10.750 lei (onorariu plătit de reclamantă - 10.750 lei; onorariul plătit de pârâtă - 12.400 lei) şi a taxei de timbru în apel în limita sumei de 1404 lei (taxă achitată în apel de pârâtă 2455 lei, taxă achitată de reclamantă 1404 lei), urmând ca pârâta să fie obligată să plătească reclamantei suma de 3.108 lei reprezentând taxă de timbru aferentă pretenţiilor admise achitată la fond. Se vor respinge celelalte pretenţii reprezentând restul de până la 50.000 euro şi cheltuielile de judecată aferente şi se vor menţine dispoziţiile privind restituirea parţială a sumei cu dobânda aferentă începând cu data plăţii şi până la achitarea efectivă.

Domenii speta

Spete similare