Clauze abuzive

Cod ECLI X

Dosar nr. X

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BUCUREŞTI  SECŢIA A-VI-A CIVILĂ

DECIZIE Nr. X

Şedinţa publică de la X

Completul compus din:

PREŞEDINTE X

Judecător X

Grefier  X

Pe rol soluţionarea apelului formulat de  apelanta-reclamantă X. împotriva sentinţei civile nr. X pronunţată  la data de X de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. X în contradictoriu cu intimatul pârât X , având ca obiect pretenţii cerere de valoare redusa.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică  au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanţei că apelanta-reclamantă a depus la dosar dovada achitării taxei judiciară de timbru în cuantum de 25 lei aflată la fila 3 dosar şi a solicitat judecarea apelului în lipsă, după care;

Tribunalul,  încuviinţează apelantei-reclamante proba cu înscrisurile depuse la dosar  şi având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, va reţine apelul în pronunţare.

INSTANŢA

Prin sentinţa civilă nr. X pronunţată  la data de X de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. X, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâtul X, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1005,66 lei, reprezentând contravaloare servicii, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 50 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

La  data de X, între X, în calitate de furnizor şi pârât în calitate de client, s-a încheiat contractul seria X nr. X, având ca obiect prestarea serviciilor de acces internet, de telefonie fixă şi mobilă, transmisiuni de date, închiriere de echipamente de comunicaţii precum şi alte servicii conexe de către reclamantă în beneficiul pârâtului.

Prin acelaşi contract, pârâul a achiziţionat o tabletă marca X model X cu plata în rate şi a primit un modem portabil cu WiFi cu discount de 65,99 Euro (fără TVA).

Potrivit contractului încheiat, durata acestuia era de 2 ani. Contractul pentru serviciile de telefonie mobilă a fost însuşit de ambele părţi prin semnare.

În urma furnizării serviciilor, în temeiul contractului mai sus menţionat, reclamanta a emis facturile fiscale  nr. 4G/19625 din 01.09.2013 în cuantum de 78,62 lei şi nr. 4G/22328 din 01.10.2013 în cuantum de 70,74 lei şi factura proforma nr. X din X în cuantum de 856,30 lei pentru care pârâtul nu a făcut dovada plăţii.

Instanţa a reţinut şi faptul că termenele de plată a sumelor cuprinse în facturile menţionate mai sus au expirat, având în vedere dispoziţiile art. 4.6. din termenii şi condiţiile generale prin care a fost stabilit un termen de plată a facturii în 30 zile calendaristice de la data emiterii.

Cu privire la procedura aplicabilă, dispoziţiile art. 1025 C.pr.civ. privind cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

Făcând aplicarea textului mai sus menţionat, din prisma alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, instanţa constată că cererea, astfel cum este formulată de către reclamantă, este admisibilă, putând fi judecată potrivit procedurii speciale referitoare la cererile de valoare redusă.

În drept, potrivit art. 1270 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, neexecutarea acestuia antrenând răspunderea contractuală a părţii care nu şi-a executat din culpă obligaţiile contractuale.

Conform art. 1350 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că, după ce primul probează existenţa obligaţiei, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia, şi, întrucât pârâtul nu a făcut dovada liberării de obligaţie prin plată sau alt mod prevăzut de lege, instanţa a reţinut că, pârâtul, deşi a beneficiat de prestarea serviciilor din partea reclamantei, până în prezent nu a achitat contravaloarea acestora.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale menţionate, instanţa a  admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la achitarea contravalorii celor două facturi fiscale emise pentru servicii prestate în lunile septembrie şi octombrie 2013, în cuantum de în cuantum de 149,36 lei.

De asemenea, instanţa a constatat că, potrivit art. 16.4. din termenii şi condiţiile generale la contract, furnizorul poate rezilia contractul din motive imputabile clientului, cum ar fi nerespectarea de către acesta din urmă a obligaţiilor contractuale.

Deşi la dosarul cauzei nu se regăseşte dovada primirii de către pârât a notificării de reziliere a contractului, instanţa reţine că aceasta a operat, cel târziu, la data comunicării prezentei cereri de chemare în judecată către pârât, moment la care acesta a luat act de declarația expresă de reziliere a contractului a reclamantei, necesară pentru ca rezilierea să opereze potrivit art. 1552 alin. (1) C.Civ.

Pentru acest motiv, instanţa a reţinut că în cauză devin aplicabile prevederile art. 2.2. din contract, potrivit căruia  în situaţia rezilierii unilaterale a contractului, utilizatorul este obligat să plătească subscrisei, în termen de maxim 5 zile de la solicitarea de reziliere unilaterală, contravaloarea integrală a subvenţiei modemului portabil cu WiFi (router portabil MF 350) primit de utilizator la care se adaugă TVA-ul de 24% însumată cu contravaloarea integrală a tabletei X model X la care se adaugă TVA-ul de 24%.

În consecinţă, constatând că reclamanta a emis factura proforma nr. X pentru anulare discount router portabil MF 350 şi diferenţă preţ tabletă X, în cuantum total de 856,3 lei, în temeiul art. 1270 C.Civ., instanţa a obligat pârâtul şi la plata sumei de 856,3 lei către reclamantă.

Sub aspectul capătului de cerere privitor la plata de dobânzi penalizatoare calculate până la concurenţa debitului principal, instanța a reținut  că prin punctul 5.2. din Termenii şi Condiţiile Generale, care fac parte integrantă din contract, pârâtul s-a obligat ca, pentru facturile neplătite la termen, să plătească penalități de întârziere în cuantum 0,5% pe zi, din valoarea acestor sume, pentru fiecare zi de întârziere a plăţii . De asemenea, în acelaşi articol s-a prevăzut că sumele datorate de client cu titlu de penalităţi pot depăşi cuantumul sumelor asupra cărora sunt datorate.

Clauza contractuală menţionată are natura juridică a unei clauze penale prin care părţile au înţeles să stabilească anticipat prejudiciul suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive  în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, instanţa a avut în vedere în soluţionarea prezentei cauze şi dispoziţiile  alin. 2 al art. 4,  conform cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

În urma examinării punctului 5.2. din Termenii şi Condiţiile Generale, cu privire la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a contravalorii serviciilor prestate de SC IDILIS SRL  - într-un cuantum echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5 % pe an – o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţă, instanţa a apreciat că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către furnizorul de servicii. Aceasta contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată şi îi acordă un statut privilegiat reclamantei, cu atât mai mult cu cât aceasta poate să întârzie sesizarea instanţei cu acţiunea în pretenţii, în scopul măririi valorii penalităţilor de întârziere. Instanţa a constatat că se creează astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene  a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca „instanţa naţională are obligaţia de a verifica din oficiu  caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente le de fapt şi de drept necesare în acest sens” (cauza X, punctul 35).Curtea a mai arătat că art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, trebuie interpretat în sensul că  „o clauză contractuală  abuzivă nu creează  obligaţii pentru consumator şi nu este necesar ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes această clauză.”  (cauza X, punctul 23).

Instanţa a reţinut că, în mod evident, această clauză penală nu a fost negociată cu pârâtul, ci a fost semnată de acesta la momentul încheierii contractului de furnizare de servicii de telefonie, întrucât ea face parte din Termenii şi Condiţiile Generale aplicabile tuturor contractelor de acelaşi tip încheiate în acea perioadă. De asemenea, dezechilibrul este evident în măsura în care penalităţile pot depăşi cuantumul debitului. În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitoare nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Or, în aceste condiţii constatând caracterul abuziv al clauzei din contract privind penalităţile de întârziere, instanţa are obligaţia de a înlătura cu totul de la aplicare această clauză, şi nu doar de a limita efectele sale. O astfel de concluzie reiese şi din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C- X X, potrivit căreia: „În cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta din urmă ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze. Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță, garantând astfel interesele respectivilor vânzători sau furnizori. […] În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.”

Având în vedere cele de mai sus, instanța a constatat din oficiu  caracterul abuziv al clauzei de la punctul 5.2. din Termenii şi Condiţiile Generale care fac parte integrantă din contractul încheiat cu pârâtul, privind penalităţile de întârziere datorate de către pârât, şi a respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat.

În temeiul art. 451 rap. la art. 1031 C.p.c., fiind în culpă procesuală, pârâtul a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta X, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: admiterea apelului ca fiind fondat; schimbarea in parte a sentinţei apelate, in sensul admiterii in totalitate a cererii de valoare redusă, inclusiv a capătului de cerere privind obligarea intimatului-parat la plata penalităţilor de întârziere, in cuantum de 412,08 lei calculate pana la data de 20.04.2015 si in continuare, dupa data de 20.04.2015 pana la plata integrala si efectiva a debitului, ca fiind întemeiat; obligarea intimatului - parat la plata cheltuielilor de judecata

Prin cererea de chemare in judecata formulata de către apelantă si depusa la Judecătoria Sectorului X Bucureşti, a solicitat obligarea intimatului-parat X la plata sumei de 1005,66 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor principale in baza Contractului seria X nr. X, la plata sumei de 412,08 lei reprezentând penalităţi de întârziere in cuantum de 0,5% pe zi de întârziere calculate pana la data de 20.04.2015, precum si la plata in continuare a acestor penalităţi de întârziere, pana la achitarea integrala si efectiva a debitului, precum si la plata cheltuielilor de judecata, in cuantum de 50 lei.

Prin sentinţa civila nr. 8059 pronunţata in data de 19.10.2015, Judecătoria Sectorului X Bucureşti a admis in parte cererea formulata de reclamanta apelantă, a obligat intimatul-parat la plata debitului principal in cuantum de 1005,66 lei, si a respins capătul de cerere privind obligarea intimatului-parat la plata penalităţilor de întârziere in cuantum de 0,5% pe zi de întârziere ca fiind neîntemeiat.

Apelanta consideră ca soluţia pronunţata de către instanţa de fond in prezenta cauza este corecta doar in parte, motiv pentru care a inteles sa formuleze prezenta cerere de apel.

Apelanta solicită instanţei să observe ca in mod greşit a apreciat instanţa de fond ca in prezenta cauza nu este aplicabila clauza penala, in condiţiile in care aceasta a fost inserata in Contract, iar Contractul a fost semnat de către intimatul-parat, acesta asumându-si in integralitate conţinutul si consecinţele acestuia.

Totodată, apelanta arată ca in mod greşit a apreciat instanţa de fond ca ar exista un caracter nenegociat al Contractului. Menţionează apelanta  ca la momentul încheierii contractului de furnizare a unor servicii de internet si a echipamentului de acces aferent, acesta a fost negociat in mod direct, de către parti, consumatorul având posibilitatea sa aleagă intre a încheia contractul sau a apela la un alt furnizor de astfel de servicii.

In acest sens, apelanta solicită instanţei de control judiciar sa se raporteze la următoarele prevederi contractuale:

- pct-ul 2.6 din Termenii si Condiţiile Generale ("T.C.G."), parte componenta a Contractului, conform căruia: „Termenii si Condiţiile Generale (T.C.G.) pot fi consultate si imprimate de către Client de la adresa www.idilis.ro si sunt disponibile sub forma tipărita la punctele de vânzare'''';

- pct-ul 1.3 din Contractul încheiat intre Idilis S.R.L., in calitate de Furnizor, si Duca Marius, in calitate de Utilizator, conform căruia: „Relaţia contractuala dintre Parti este guvernata de Termenii si Condiţiile Generale (TCG), publicate pe www.idilis.ro si disponibile sub forma tipărita in punctele de vânzare împreuna cu prezentul contract numit Condiţii Specifice. Utilizatorul confirma, prin semnarea prezentului contract, ca a citit cu atenţie si ca este de acord cu prevederile TCG. "

Având in vedere cele anterior expuse, apelanta  consideră ca intimatul-parat a dispus de toate informaţiile necesare la încheierea Contractului si a acţionat in cunoştinţa de cauza, conform liberului arbitru. Astfel, Contractul a fost liber consimţit de către intimatul-parat prin semnătura, iar Contractul încheiat se impune părtilor întocmai ca legea.

Astfel, semnând Contractul si elementele sale componente, Utilizatorul a fost de acord in integralitate cu drepturile si obligaţiile incluse in T.C.G. si C.S.

Prin urmare, apelanta apreciază că este îndreptăţită la plata penalităţilor convenite si menţionate ca atare in Contract.

In continuare, arată ca, in conformitate cu art. 1530 Cod Civil „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecinţa directa si necesara a neexecutării fara justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei."

Astfel, daunele-interese pe care instanţa de judecata le poate acorda unui creditor in scopul acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestaţiei debitorului sunt daune-interese moratorii si daune-interese compensatorii.

Potrivit art. 1535 Cod Civ alin. (1) „In cazul in care o suma de bani nu este plătită la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul plaţii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevăzut de lege, fara a trebui sa dovedească vreun prejudiciu."

In speţa dedusa judecaţii, clauza penala privind daunele moratorii datorate de către partea culpabila de neplata facturilor este inserata in cuprinsul T.C.G. - parte componenta a Contractului semnat de către Idilis, in calitate de furnizor si de către intimatul-parat, in calitate de utilizator.

In speţa dedusa judecaţii, părţile au stabilit un cuantum al daunelor moratorii si, prin urmare, acesta se va aplica in mod corespunzător. Astfel, potrivit art. 5.2. din Termenii si Condiţiile Generale, „neplata sumelor datorate, in termenul de maxim 30 de zile calendaristice de la data emiterii Facturii, da dreptul Furnizorului sa aplice penalităţi de 0,5% pe zi, din valoarea acestor sume, pentru fiecare zi de întârziere a plaţii. Totalul penalităţilor de întârziere la plata poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. "

Rezulta astfel ca, in cazul întârzierii la plata a facturii lunare, furnizorul este indreptatit sa ceara, iar utilizatorul va plaţi cu titlu de penalităţi, 0,5% pe zi din valoarea sumei datorate si neplătite pentru fiecare zi de întârziere a plaţii, de la data scadenta, pana la achitarea completa a obligaţiei de plata.

In acelaşi timp, instanţa de fond a apreciat in mod greşit ca in prezenta cauza s-ar crea un dezechilibru semnificativ intre prestaţiile părtilor daca ar produce efecte clauza penala in cuantum de 0,5% pe zi de întârziere.

Prin urmare, se solicită instanţei de control judiciar sa admită apelul, sa schimbe in parte hotărârea atacata, in sensul admiterii inclusiv a capătului de cerere referitor la plata contravalorii penalităţilor de întârziere in cuantum de 412,08 lei calculate pana la data de X la Factura fiscala seria X nr. X din X si la Factura fiscala seria X nr. X din X. In temeiul dispoziţiilor art. 5.2 din Termenii si Condiţiile Generale, obligarea intimatului-parat la achitarea penalităţilor contractuale datorate pentru neplata si după data de X, pana la plata integrala si efectiva a debitului.

Operarea rezilierii contractului încheiat de catre parti

Pct-ul 12.3. din Termenii si Condiţiile Generale prevede ca „Suspendarea Serviciilor, pentru o perioada mai mare de 7 zile calendaristice, din motive imputabile Clientului, îndreptăţeşte Furnizorul sa rezilieze unilateral Contractul fara notificare prealabila. "

Prevederile  contractuale menţionate sunt incidente in cauza, dovada comunicării notificării către intimatul-parat nefiind necesara in dovedirea faptului ca a intervenit rezilierea unilaterala a contractului. Cu toate acestea, ataşează la dosarul cauzei dovada de comunicare (de recepţie) a notificării care atesta faptul ca intimatul-parat, X, a confirmat primirea notificării la data de X.

Astfel, la data de X, apelanta a procedat la rezilierea Contractului încheiat intre parţi, prin notificarea nr. X , in baza art. 16.4 din Termenii si Condiţiile Generale, potrivit căruia furnizorul poate rezilia contractul din motive imputabile clientului, cum ar fi nerespectarea de către acesta din urma a obligaţiilor contractuale.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1033, art. 453, art. 470 si urm., Cod Proc. Civ., respectiv art. 1530, art.1535, 1523 alin.2 lit.d) Cod Civil, Legea nr. 193/2000.

În susţinerea cererii a depus la dosar înscrisuri.

Intimatul legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Apelul promovat împotriva acestei sentinţe este nefondat, iar aspectele pe care le vom dezvolta în continuare determină, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ. respingerea căii de atac.

Sentinţa primei instanţe este criticată de către apelantă numai cu privire la respingerea cererii sale accesorii de acordare a penalităţilor în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, până la plata întregii sume, menţionându-se expressis verbis  că totalul penalităţilor poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Aşadar, în cauză, au fost stipulate penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, din suma datorata , rezultând astfel o suma disproporţionat de mare, ceea ce ar duce la o îmbogățire fără justă cauză, cum judicios a apreciat şi prima instanţă.

Prin urmare, clauza prevăzută la art. 5 din condiţiile generale este una abuzivă care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită şi cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

 Legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzei în discuţie, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului de credit încheiat între părţi, instanţa  constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea parată, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Împrejurarea că debitorul a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluţia contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianţii, interpretare care se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora”.

De altfel, având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica chiar si  din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.

Având in vedere aceste considerente,tribunalul apreciază că în mod corect a fost  apreciată ca fiind abuzivă această clauză.

Deopotrivă, instanţa în mod legal a apreciat că rezilierea contractului a operat la data introducerii cererii de chemare în judecată şi a obligat intimatul la plata facturii nr. X, întrucât scrisoarea recomandată nefiind cu conţinut declarat,  confirmarea de primire prezentată în apel nu este susceptibilă să probeze că notificarea de reziliere a fost adusă la cunoştinţa debitorului la data de X.

Într-adevăr, în contract fiind prevăzut un pact comisoriu de ultim grad,  în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

Însă, cum singurul în drept a aprecia dacă este cazul să aplice rezilierea este creditorul care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile, înscrierea în contract a unui pact comisoriu de gradul IV neînlăturând facultatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la reziliere, această opţiune se impune a fi adusă la cunoştinţa cocontractantului său.

Totodată, dată fiind soluția de respingere a apelului, tribunalul, în condițiile în care intimatul-pârât nu este o parte care a pierdut procesul, în temeiul art.453 alin.1 C. pr. civ., respinge ca neîntemeiată și cererea apelantei-reclamante de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă X, având nr. de înregistrare în Registrul Comerţului sub nr. X, CUI RO X, cu sediul în X, cu sediul ales la X, împotriva sentinţei civile nr. X pronunţată  la data de X de Judecătoria Sectorului X Bucureşti în dosarul nr. X în contradictoriu cu intimatul pârât X (CNP- X), cu domiciliul în X, ca nefondat.

Definitivă.

 Pronunţată în şedinţa publică, azi, X.

PREŞEDINTE  JUDECĂTOR GREFIER

Red.jud. X

Dact. X 

Ex.4

Judecătoria Sectorului X Bucureşti-dosar nr.X

Judecător fond – X

Comunicat……………..

Ex………….

Domenii speta

Spete similare