Revendicare imobiliara

Decizie 90/R din 10.10.2016


(Tribunalul Mehedinţi – d.c. 90/R/10.10.2016)

Prin cererea adresată Judecătoriei Vânju Mare  la data de 18.09.2012, reclamanţii N.D.G. şi N.C. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna Gruia prin primar şi Consiliul Local Gruia pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 4600 m.p. situată în intravilanul, comunei Gruia, judeţul Mehedinţi, cu vecinii : N – S.C Roma Invest SRL, E – DJ 562, S – Dispensar Veterinar, V – L.I., D.I.; să ridice construcţiile edificate cu rea credinţă pe terenul proprietatea reclamanţilor; să fie obligaţi la plata sumei de 7200 lei reprezentând venitul pe care aceasta l-a încasat din folosinţa terenului pe ultimii trei ani şi în temeiul art.60-63 C.proc.civ. chemarea în garanţie respectiv S.C Transport Auto SA în vederea răspunderii pentru evicţiune în cazul căderii reclamanţilor în pretenţii, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

 În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut faptul că au cumpărat de la S.C Transport Auto SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, conform contractului de vânzare-cumpărare din 02.10.2008, suprafaţa de 2.858 mp, ce reprezenta parte din fosta bază de transport auto din localitatea Gruia jud. Mehedinţi, respectiv lotul A, B şi C, imobil ce aparţinea societăţii mai sus arătate, ce intrase în lichidare, AVAS fiind titularul legal al acestor active.

La 19.12.2008  în urma scoaterii la licitaţie a lotului „D", reclamanţii prin procesul verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008, au adjudecat şi suprafaţa de 1.430,25 mp, dobândind astfel întreaga bază de transport auto, ce a aparţinut fostei SC Transport Auto SA.

Astfel societatea aflată în lichidare, a devenit proprietară anterior asupra acestor loturi prin efectul legii, conform art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990 care prevedea expres că „bunurile din patrimoniu societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia", fapt recunoscut şi de Primăria Gruia prin Adeverinţa nr. 714/09.09.1992, care pentru demararea procedurii privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a certificat că societatea era proprietara terenului în litigiu, pe care avea amplasată baza de transport auto, birourile, fiind de notorietate în com. Gruia că acest teren a aparţinut acestei societăţi, la care mulţi săteni au şi lucrat.

Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 02.10.2008 şi a Procesului verbal de adjudecare nr. 2/19.12.2008 încheiat între reclamanţi şi SC Transport Auto SA prin Cabinetul Individual de Insolvenţă Popescu Emil, au devenit, în conformitate cu dispoziţiile art. 120 din Legea 85/2006 actualizată, proprietari asupra fostei baze de transport auto din com. Gruia.

Subliniază că, actele lor de proprietate sunt constatate prin înscrisuri ce au forţă juridică, conform art. 120 din Legea nr. 85/2006 actualizată, au fost recunoscute prin Deciziile Tribunalului Mehedinţi nr. 128/R din 06.07.2010, nr. 193/R din 02.11.2010, prin care au fost respinse acţiunile Primăriei Gruia şi ulterior şi acţiunile Consiliului Local Gruia (S.civ. nr. 2507/08.12.2011 definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 774/R din 14.06.2012), pârâtele continuă să încalce dreptul lor de proprietate, refuză lăsarea terenului în posesie liniştită, lor, proprietarii de drept şi refuză să deschidă rol fiscal pe numele reclamanţilor, deşi au formulat mai multe cereri în acest sens.

De cealaltă parte, pârâtele susţin că au un drept de proprietate publică asupra terenului în litigiu, însă nu au putut prezenta în procesele declanşate nici un document care să ateste dreptul de proprietate.

Susţinerea că, terenul în litigiu a fost inclus în domeniul public, pe baza HCL nr. 4/2004 şi 1/2009, este contrazisă de lege, care stabileşte expres modul în care un imobil devine proprietate publică.

Astfel, conform dispoziţiilor art.7 lit. (e) din Legea 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin „trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica”.

Drept urmare, pentru a se trece un imobil în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, trebuia ca acesta să aparţină anterior domeniului privat, or să fie expropriat pentru utilitate publică, în speţă nefiind incidente nici una din dispoziţiile art.7 din Legea 213/1998.

Că terenul în litigiu a aparţinut SC Transport Auto SA şi drept urmare reclamanţilor, s-a stabilit în mod definitiv şi irevocabil de către Tribunalul Mehedinţi atât prin Decizia nr. 128/R din 06.07.2010 (dos, nr. 3821/225/2009) cât si prin Decizia nr. 193/R din 02.11.2010 (dos, nr. 6528/101/2010), care a constat că, Primăria Gruia nu a putut să dovedească cu nici un act dreptul acesteia de proprietate, Tribunalul reţinând că HCL nr. 4/2004 si 1/2009 cât si celelalte acte depuse, nu fac dovada dreptului de proprietate.

Aceeaşi a fost şi soluţia dată în acţiunea introdusă de către Consiliul Local al Comunei Gruia (dosarul nr. 2753/313/2010), situaţie în care şi acesta s-a prevalat de aceleaşi acte, însă prin S.civ. nr. 2507/08.12.2011 fiind respinsă acţiunea sa, rămânând definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 774/R din 14.06.2012.

Privitor la construcţiile edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor, apreciază că acestea au fost ridicate cu rea-credinţă, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.51/1990 republicată, întrucât pentru a realiza construcţii asupra unui teren, pârâtele  trebuiau să fie proprietare asupra terenului, trebuind a fi respectată toată documentaţia legală prevăzută de lege pentru executarea de construcţii (certificat urbanism, avize, acorduri, acte de proprietate, cadastru, proiect,certificat urbanism, autorizaţie de construcţie), pârâtele neavând aceste acte.

Precizează că reclamanţii nu contestă dreptul de proprietate asupra bunurilor edificate (bazinul de apă şi staţia aferentă), acestea aparţinând pârâţilor, însă terenul aparţine reclamanţilor, iar pârâţii sunt constructori de rea-credinţă, neputând invoca vreun drept de superficie sau vreun alt drept asupra terenului.

Subliniază că a existat voinţă din partea reclamanţilor şi de a înstrăina lotul „D" pârâţilor, purtând discuţii atât cu primarul şi viceprimarul, însă la momentul prezentării la notar, acesta a renunţat.

Urmare a stabilirii dreptului de proprietate asupra terenului, statuând care titlu este mai bine caracterizat, în virtutea dreptului de proprietate recunoscut de Constituţia României şi celelalte acte normative, solicită obligarea pârâţilor să îşi ridice construcţiile edificate pe proprietatea lor, sau după caz să procedeze la demolarea acestora pe cheltuiala proprie.

Referitor la cel de al treilea petit, arată că deşi reclamanţii sunt proprietari în drept de la 02.10.2008 respectiv 19.12.2008, acest capăt de cerere fiind încadrată ca şi o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, întrucât reclamanţii nu au avut posesia şi nu o au nici în prezent, solicitând ca urmare a stabilirii dreptului de proprietate în favoarea lor, să fie obligaţi pârâţii la o chirie simbolică de 200 lei/lună pe ultimii 3 ani, adică 7.200 lei, sumă care să fie plătită până la data punerii efective în posesie.

Aceste sume reprezintă lipsa de folosinţă a terenului lor pe toată această perioadă, pârâţii obţinând sume de bani mult mai mari prin vânzarea apei menajere către populaţie la preţuri destul de ridicate.

De pe restul de proprietate, pârâţii încasează taxe de la comercianţi, întrucât săptămânal este organizat pe acest teren târg comunal, toate aceste sume fiind obţinute de pârâţi de pe proprietatea lor, astfel încât sunt îndreptăţiţi la plata acestor sume simbolice pe care le solicită, în temeiul dreptului lor de proprietate asupra terenului.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe disp.art.41 din Constituţia României, art.563-566 C.civ., art.60-63 C.proc.civ., art.1349 C.civ., art.21, art.36 din Legea nr.215/2011 ®. 

În dovedirea acţiunii, reclamanţii au depus la dosar în copie: contractul de vânzare-cumpărare, Proces verbal de Adjudecare nr. 2/19.12.2008, Decizia Tribunalului Mehedinţi nr. 128/R din  06.07.2010 şi 193/R din 02.11. 2010; raport expertiză tehnică judiciară întocmit de expert B.Ş., adeverinţa nr. 714 din 09.09.1992 emisă de Primăria Gruia, adeverinţa nr. 1925/31.08.1992, nr. 317/03.09.1992; act delimitare a imobil în litigiu în care vecinii au recunoscut dreptul de proprietate al SC Transport Auto SA; copie situaţie terenuri aflate în patrimoniul societăţii, pct. 1 fiind terenul în litigiu (înscrisuri semnate, ştampilate, vizate de OCPI);plan situaţie întocmit de SC Prometeu SRL; S.civ. nr. 2507/08.12.2011 pronunţată de către Judecătoria Vânju Mare în cauza nr. 2753/332/2010; Dec. Nr. 774/R din 14.06.2012 pronunţată în acelaşi dosar, copie cerere nr. 2844 din 07.09.2010 pentru deschidere rol fiscal şi răspunsul nr. 3090 din 06.10.2010; copie cererea nr. 3673/17.12.2010, în care se solicită deschidere rol fiscal şi răspunsul nr. 118 din 17.01.2011, timbru judiciar, împuternicire avocaţială, chitanţa privind dovada achitării taxei de timbru şi a solicitat audierea martorilor U.L.C. şi L.G.

La termenul din 08.11.2012, instanţa a dispus conceptarea şi citarea în calitate de chemat în garanţie a  SC Transport Auto SA prin Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, cu sediul în com. Hinova, str. Calafatului nr.42, jud. Mehedinţi.

Chematul în garanţie SC Transport Auto SA prin Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi şi respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanţie.

Arată că societatea S.C Transport Auto SA, era o societate aflată în lichidare la momentul scoaterii la licitaţie publică a bazei de transport auto din comuna Gruia, respectiv terenul ce face obiectul litigiului. Titular al activelor acesteia, era Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel încât Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, în calitate de lichidator judiciar, a procedat la vânzarea activelor în folosul statului, cumpărători şi adjudecatari, fiind reclamanţii. Ori pârâtele ocupă abuziv terenul în litigiu, neavând nici un titlu în baza căruia să justifice vreun drept de proprietate asupra acestui imobil.

Pârâţii Comuna Gruia prin primar şi Consiliul Local Gruia, au depus la dosar schiţa terenului din litigiu, inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Gruia pe anul 2007, Hotărârea nr.4/31.03.2004, S.C nr.7010/30.06.1995 a Judecătoriei Dr.Tr.Severin, anexa nr.33, H.G nr.963/2002, certificat de urbanism nr.130/13.07.2001 şi au solicitat audierea martorilor Petriş Nicolae şi Streche Gabriel.

Din depoziţia martorului U.L.C., se reţine faptul că terenul în litigiu de 4600 m.p. aparţine reclamanţilor, pe acest teren se află un bazin cu apă care alimentează comuna, tot pe acest se organizează un târg săptămânal unde se percep taxe de la persoanele care vin să-şi vândă mărfurile, sumele de bani fiind încasate de pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 1093/02.05.2013 Judecătoria Vânju Mare a admis în parte acţiunea civilă având ca obiect „revendicare imobiliară şi pretenţii”, a obligat pârâţii să lase in deplină proprietate şi paşnică posesie reclamanţilor terenul intravilan in suprafaţa de 4600 m.p.  situat in comuna Gruia, jud. Mehedinţi, cu vecinătăţile N-SC Roma Invest SRL ( fosta Agromec), E-DJ 562, S- Dispensar Veterinar, V-  L.I., D.I., a respins  capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la ridicarea construcţiilor realizate şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la venitul realizat  din folosirea terenului.

A respins cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâţi către reclamanţi  la plata cheltuielilor de judecată constând în suma de 2331  lei reprezentând taxa de timbru şi la suma de 5 lei timbru judiciar.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut  următoarele:

Reclamanţii prin acţiunea dedusă judecăţii au solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 4600 m.p. situată în intravilanul, comunei Gruia, judeţul Mehedinţi, cu vecinii : N – S.C. Roma Invest SRL, E – DJ 562, S – Dispensar Veterinar, V – L.I., D.I.; să ridice construcţiile edificate cu rea credinţă pe terenul proprietatea reclamanţilor; să fie obligaţi la plata sumei de 7200 lei reprezentând venitul pe care aceasta l-a încasat din folosinţa terenului pe ultimii trei ani şi în temeiul art.60-63 C.proc.civ. chemarea în garanţie respectiv S.C Transport Auto SA în vederea răspunderii pentru evicţiune în cazul căderii reclamanţilor în pretenţii,  şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea, potrivit dispoziţiilor art.563 alin.1 C.civ. acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care proprietarul unui bun  are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine  fără drept.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul, care pretinde că  este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul.

Reclamantul, în cadrul acţiunii în  revendicare,  trebuie să dovedească pe de o parte că este titular al dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu iar pe de altă parte să dovedească faptul că acest teren este ocupat în mod abuziv de către pârât.

 Din probatoriul administrat în cauză  instanţa a  apreciat că  prima dintre condiţii este îndeplinită, anume ca reclamanţii să fie proprietari al imobilului revendicat.

 S-a  reţinut că reclamanţii au cumpărat de la S.C Transport Auto SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, conform contractului de vânzare-cumpărare din 02.10.2008, suprafaţa de 2.858 mp, ce reprezenta parte din fosta bază de transport auto din localitatea Gruia jud. Mehedinţi, respectiv lotul A, B şi C, imobil ce aparţinea societăţii mai sus arătate, ce intrase în lichidare, AVAS fiind titularul legal al acestor active.

La 19.12.2008 în urma scoaterii la licitaţie a lotului „D", reclamanţii prin procesul verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008, au adjudecat şi suprafaţa de 1.430,25 mp, dobândind astfel întreaga bază de transport auto, ce a aparţinut fostei SC Transport Auto SA.

S.C Transport Auto SA a devenit proprietară anterior asupra acestor loturi prin efectul legii, conform art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990 care prevedea expres că „bunurile din patrimoniu societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia", fapt recunoscut şi de Primăria Gruia prin Adeverinţa nr. 714/ 09.09.1992, care pentru demararea procedurii privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a certificat că societatea era proprietara terenului în litigiu, pe care avea amplasată baza de transport auto.

Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 02.10.2008 şi a Procesului verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008 încheiat între reclamanţi şi SC Transport Auto SA prin Cabinetul Individual de Insolvenţă Popescu Emil, reclamanţii au devenit, în conformitate cu dispoziţiile art.120 din Legea 85/2006 actualizată, proprietari asupra fostei baze de transport auto din co,. Gruia.

Dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu este mai bine caracterizat şi  nu poate fi contestat având in vedere, faptul că urmare a apariţiei legii nr.15/1990 S.C Transport Auto SA  Vânju Mare, s-a transformat în societate comercială pe acţiuni, iar terenul în litigiu aflat în patrimoniul acesteia în momentul transformării întreprinderii în societate comercială a trecut la societatea nou înfiinţată, astfel dreptul de proprietate aparţinând acestei societăţi, terenul în litigiu nefiind proprietatea primăriei Gruia care nu a întocmit documentaţia cadastrală pentru acest teren şi nu si-a înscris dreptul de proprietate in Cartea Funciară.

Cea de-a doua condiţie, anume ca pârâţii neproprietari să posede abuziv acest imobil, este în prezent îndeplinită. Acest aspect reiese atât din declaraţiile martorilor audiaţi, cât  şi  din înscrisurile depuse la dosar.

Pentru aceste considerente, instanţa a considerat acţiunea în revendicare ca fondată, motiv pentru care a admis acest capăt de cerere.

În ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor să ridice construcţiile edificate pe terenul în litigiu, instanţa l-a respins pentru următoarele considerente:

Ceea ce interesează în speţă este dacă la ridicarea acestor construcţii, pârâţii au fost de bună ori de rea credinţă, pentru a putea fi obligaţi la demolarea lor. În speţă, buna credinţă a pârâţilor rezultă din faptul că aceştia au ridicat acele construcţii, (bazinul de apă şi staţia aferentă), având convingerea că sunt proprietari ai terenului in litigiu.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata fructelor terenului pe ultimii trei ani, respectiv contravaloarea folosinţei acestui imobil, instanţa l-a respins având în vedere prevederile art 948  c.civ  potrivit cărora posesorul de  bună-credinţă va reţine  în deplină proprietate fructele produse de bun pe tot intervalul pe care a durat buna  sa credinţă, precum şi  faptul că  din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu reiese că pârâţii au perceput taxe pentru folosirea imobilului  în  ultimii 3 ani, respectiv nu au perceput taxe pentru organizarea târgului săptămânal sau pentru furnizarea apei curente, locuitori comunei plătind doar  contravaloarea apei consumate.

În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, urmare a admiterii capătului de cerere privind revendicare instanţa a respins această cerere, având in vedere prev art 60 C.pr.civ. , precum şi scopul cererii de chemare în garanţie care este acela de a asigura celui ce a căzut în petenţii posibilitatea de a  se despăgubi de la partea de la  care a dobândit dreptul

Referitor la cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa, văzând dispoziţiile art. 275 Cod de procedură civilă, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 2331  lei reprezentând taxa de timbru şi la suma de 5 lei timbru judiciar, pentru capătul de cerere privind revendicarea.

Împotriva  acestei sentinţe a declarat recurs  recurenţii reclamanţi N.D.G. şi N. C. şi recurenţii pârâţi Comuna Gruia  prin Primar şi Consiliul Local al comunei Gruia.

Recurenţii pârâţi Comuna Gruia- prin Primar şi Consiliul Local al com. Gruia- Mehedinţi, au motivat că instanţa de fond  a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.

Au arătat că, dreptul lor de proprietate este mai bine caracterizat, fiind drept de proprietate publică, pe care  sunt realizate investiţii de utilitate publică, precum alimentarea cu apa curentă a comunei.

Reclamanţii au cumpărat terenul provenit de la fosta S.C. Transport Auto S.A., această societate având un drept de administrare asupra terenului, recunoscut ca drept de proprietate prin efectul legii, urmare a intrării în vigoare a L.nr.15/1990.

Mai mult, la data licitaţiei publice, nu era finalizată procedura prevăzută de lege pentru atestarea dreptului de proprietate.

Au mai susţinut că în mod greşit s-a apreciat că are calitate  procesual pasivă Consiliu Local Gruia deşi acesta nu are patrimoniu.

Recurenţii reclamanţi N.D.G. şi N.C. au motivat că în mod greşit instanţa de fond a respins cel de al doilea petit al acţiunii introductive, respectiv cel referitor la ridicarea de către pârâţi a construcţiilor realizate cu rea-credinţă pe terenul ce aparţinea subsemnaţilor, fără să motiveze în vreun fel ce elemente au determinat buna-credinţă a pârâţilor în momentul în care au început lucrările.

De asemenea, greşit instanţa de fond a respins cel de al treilea petit al acţiunii, cel referitor la plata lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada de 3 ani anterior introducerii acţiunii, respectiv din 18.09.2009 şi până la data punerii efective în posesie, în condiţiile în care din probe a rezultat că în toată această perioadă pârâtele au folosit întregul teren, obţinând câştiguri din această posesie nelegitimă, per a contrario ei fiind lipsiţi de folosinţa şi câştigurile ce le putea genera acest teren.

Au mai criticat reclamanţii  hotărârea şi pe motiv că  instanţa de fond nu a acordat corespunzător cheltuielile de judecată dovedite, respectiv taxă judiciară de timbru, judiciar şi cheltuieli de transport pentru cele şapte termene de judecată, acestea din urmă fiind înlăturate total.

Instanţa de fond a fundamentat soluţia adoptată, pe dispoziţiile art. 275 C.proc.civ., care fac referire la recunoaşterea de către pârâţi a pretenţiilor, dispoziţii ce nu au aplicabilitate în cauză, deoarece pârâtele nu au recunoscut pretenţiile formulate împotriva lor.

Prin Decizia nr.1043/R/15.10.2013, Tribunalul Mehedinți a admis recursurile formulate de recurenții reclamanți N.D.G. și N.C. și recurenții parați Comuna Gruia prin primar și Consiliul Local Gruia, împotriva sentinței civile nr.1093/02.05.2013 pronunțată de Judecătoria Vânju Mare, în contradictoriu cu chematul în garanție SC Transport Auto prin cabinet Individual de Insolvență Popescu Emil, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se următoarele:

Reclamanţii N.D.G. şi N.C. au chemat în judecată pe pârâţii Comuna Gruia prin primar şi Consiliul Local Gruia pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie suprafaţa de 4600 m.p. situată în intravilanul, comunei Gruia, judeţul Mehedinţi, cu vecinii: N-S.C Roma Invest SRL, E-DJ 562, S- Dispensar Veterinar, V- L.I., D.I.; să ridice construcţiile edificate cu rea credinţă pe terenul proprietatea reclamanţilor; să fie obligaţi la plata sumei de 7200 lei reprezentând venitul pe care aceasta l-a încasat din folosinţa terenului pe ultimii trei ani şi în temeiul art.60-63 C.proc.civ. chemarea în garanţie respectiv S.C Transport Auto SA în vederea răspunderii pentru evicţiune în cazul căderii reclamanţilor în pretenţii.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală  prin care proprietarul care a pierdut posesia  bunului său, cere restituirea  acestuia  de la  posesorul unui proprietar.

În situaţia în care ambele părţi atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise privind  dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, iar titlurile provin de la autori diferiţi  instanţa investită cu soluţionarea acestei acţiuni  trebuie să procedeze la compararea  titlurilor , urmând a da câştig de cauză  părţi  al cărei  titlu este mai bine caracterizat  şi al cărui  drept este preferabil.

În speţă, reclamanţii au exhibat în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu contractul de vânzarea cumpărare din 2.10.2008, contract prin care au cumpărat de la  Sc Transport Auto SA, aflată în lichidare, suprafaţa totală de 2858 mp, parte din fosta bază de transport auto, precum şi procesul verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008- prin care au dobândit  de la aceeaşi societate suprafaţa de 1430,25 mp.

La rândul lor pârâţii  Comuna Gruia  prin primar şi Consiliul Local Gruia  au susţinut că sunt proprietarii aceluiaşi teren, teren ce face parte din domeniul public al comunei Gruia, aşa cum  rezultă  din HG nr. 963/2002 .

Titlul invocat  de către  pârâţi în apărare  îl  reprezintă HG nr. 963/2002, act normativ  care nu a fost desfiinţat sau modificat  în ceea ce priveşte componenţa inventarului bunurilor  aparţinând domeniului public al acestei comune.

În atare situaţie,  pentru  soluţionarea  acţiunii în revendicare instanţa de fond  trebuia să compare titlurile şi să verifice prin probe care dintre aceste titluri este mai bine caracterizat.

În speţă, prima instanţă a soluţionat cauza doar prin prisma  titlurilor  prezentate  de reclamanți, fără să verifice prin comparaţie  şi dreptul de  proprietate al pârâţilor pentru care aceştia au prezentat  HG 963/2002.

Neprocedând în acest fel, instanţa a pronunţat o hotărâre fără  să intre în cercetarea fondului.

Judecătoria Vânju Mare a înregistrat cauza sub nr.2928/332/2012*.

La data de 29.11.2013, reclamanții au depus la dosar note scrise.

La termenul din data de 04.12.2013, apărătorul reclamanților a depus împuternicire avocațială privind acordarea asistenței juridice și dovada cheltuielilor de judecată, respectiv bonul nr.16/04.12.2013 și având în vedere motivele casării a solicitat emiterea unei adrese către pârâți pentru a se comunica actul de proprietate pentru suprafața de teren ce face obiectul litigiului și temeiul juridic potrivit căruia au obținut actul de proprietate.

Relațiile au fost comunicate cu adresa nr.215/22.01.2014 prin care arată că suprafața de teren ce face obiectul litigiului, face parte din domeniul public al comunei Gruia, județul Mehedinți, conform HG 963/2002, anexa 33, inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Gruia, nr.crt.60-piața agroalimentară-suprafața de 0,5300 m.p.,suprafața pe care ulterior au fost construite investiții de interes public.” Sistemul public de alimentare cu apa-bazin, stație clorinare și denitrare”, anexând copie Monitorul Oficial nr.963/2002, anexa nr.33, HCL nr.16/1999.

La termenul din data de 05.03.2014, pârâții au depus la dosar concluzii scrise.

În ședința publică din 19.03.2014, reclamanții au învederat că nu au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu cunosc motivul pentru care nu s-a obţinut acest certificat, însă a fost demarată procedura obținerii acestui certificat, actele făcute în acest sens sunt depuse la dosar, iar cu privire la rapoartele de expertiză extrajudiciară au fost efectuate de expertul B.Ș. și unul a fost efectuat de expertul I.M., nu consideră utilă efectuarea altei expertize, depunând la dosar rapoartele de expertiza și bonul fiscal nr.605/18.03.2014 privind cheltuielile de judecată.

Pârâții au depus concluzii scrise prin care arată că în acest cadru procesual instanța trebuie să analizeze care drept de proprietate este mai bine caracterizat. Ambele părţi prezintă acte de proprietate provenind de la autori diferiţi, astfel că trebuie comparate actele de proprietate ale autorilor părţilor.

În ce priveşte reclamanţii, nu poate fi primită susţinerea acestora în sensul că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate în temeiul legii. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se emite potrivit HG nr. 834/1991, este un act administrativ şi are efect constitutiv de drepturi, recunoscându-se drept de proprietate care nu a existat anterior. Faţă de terţi, nu se poate dovedi dreptul de proprietate decât cu acest certificat, care poate fi contestat în condiţiile legii contenciosului administrativ.

În consecinţă, anterior posibilităţii constituirii dreptului de proprietate, S.C. Transport Auto S.A. nu a avut un drept de proprietate, ci un drept de administrare asupra terenului proprietatea Statului, respectiv unităţii administrativ teritoriale.

Se revendică suprafața totală de 4600 mp, iar cele două acte de proprietate ale pârâţilor privesc achiziţionarea unei suprafeţe totale de 4288,25 m.p., aspect menţionat şi de expert I.M. Este şi aceasta o consecinţă a faptului că S.C. Transport Auto S.A. nu a obţinut actul de proprietate în condiţiile legii.

În acest context, trebuie observat că dreptul lor de proprietate este mai

bine caracterizat, fiind drept de proprietate publică recunoscut de lege asupra

unor bunuri de uz sau interes local, depunând la dosar practică judiciară.

Prin sentinţa civilă nr. 463/02.04.2014, Judecătoria Vânju Mare a respins acțiunea având ca obiect „revendicare imobiliară” formulată de reclamanții N.D.G.  și N.C.  împotriva pârâților Comuna Gruia prin Primar și Consiliul Local Gruia și chematul în garanție SC Transport Auto SA-prin Cabinet Individual de Insolvență Popescu Emil, ca neîntemeiată. Totodată a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de reclamanții N.D.G. și N.C.  împotriva SC Transport Auto SA prin Cabinet de Insolvență Popescu Emil şi a respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. A luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată pe această cale, stabilind termen pentru soluționarea cererii de chemare în garanție la 30.04.2014.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii N.D.G. şi N.C. au cumpărat de la chematul în garanţie S.C Transport Auto SA, societate în lichidare, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, conform contractului de vânzare-cumpărare din 02.10.2008, suprafaţa de 2.858 mp, ce reprezenta parte din fosta bază de transport auto din localitatea Gruia jud. Mehedinţi, respectiv lotul A, B şi C.

La 19.12.2008,  în urma scoaterii la licitaţie a lotului „D", reclamanţii prin procesul verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008, au adjudecat şi suprafaţa de 1.430,25 mp, dobândind astfel întreaga suprafaţă de teren pe care şi-a desfăşurat activitatea baza de transport auto ce a aparţinut  SC Transport Auto SA.

Pe o parte din aceste terenuri – 1688 mp, pârâta UAT Comuna Gruia a realizat obiectivul „ Alimentare cu apă a comunei”, fiind  construite: clădire staţie de tratare, clădire staţie clorinare, rezervor apă şi organizează săptămânal un târg agro-alimentar (rapoarte de expertiză tehnică judiciară B.Ş. şi I.M., certificat de urbanism nr. 130/13.07.2001, autorizaţie de construire nr. 2/11.01.2002, declaraţii martori U.L.C.,L.G., P.N. şi S.G.).

Suprafața de teren ce face obiectul litigiului, este atestată ca făcând parte din domeniul public al comunei Gruia, județul Mehedinți, conform HG 963/2002, anexa 33, inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Gruia, nr.crt.60 - piața agroalimentară cu suprafața de 5300 m.p., Hotărârea de Guvern fiind publicată în Monitorul Oficial nr.978 bis din 12.09.2002, anexa nr. 33. 

Instanţa a respins capătul de cerere privind acţiunea în revendicare pentru următoarele argumente: Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală  prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpâneşte bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îi restituie bunul.

Reclamantul, în cadrul acţiunii în  revendicare,  trebuie să dovedească pe de o parte că este titular al dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu iar pe de altă parte să dovedească faptul că acest teren este ocupat în mod abuziv de către pârât.

În situaţia în care ambele părţi  atât reclamantul, cât şi pârâtul au titluri scrise  privind  dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, iar titlurile provin de la autori diferiţi  instanţa investită cu soluţionarea acestei acţiuni  trebuie să procedeze la compararea  titlurilor, urmând a da câştig de cauză  părţi  al cărei  titlu este mai bine caracterizat  şi al cărui  drept este

În speţă, reclamanţii au exhibat în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu contractul de vânzarea cumpărare din 2.10.2008, contract prin care au cumpărat de la  SC Transport Auto SA, aflată în lichidare, suprafaţa totală de 2858 mp, parte din fosta bază de transport auto, precum şi procesul verbal de adjudecare nr.2/19.12.2008- prin care au dobândit  de la aceeaşi societate suprafaţa de 1430,25 mp.

La rândul lor pârâţii  Comuna Gruia  prin primar şi Consiliul Local Gruia  au susţinut că sunt proprietarii aceluiaşi teren, teren ce face parte din domeniul public al comunei Gruia, aşa cum  rezultă  din HG nr. 963/2002 .

Titlurile invocate de către părţi în dovedire, respectiv în apărare nu au fost desfiinţate sau  modificate. De asemenea, instanţa a reţinut  că  decizia nr. 128/06.07.2010 a Tribunalului Mehedinţi, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pronunţată în dosarul nr. 3821/225/2009 având ca obiect anulare act juridic,  Decizia nr. 193/R din 02.11.2010 - dosar nr. 6528/101/2010 al Tribunalului Mehedinţi, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, având ca obiect contestaţie în anulare a decizia nr. 128/06.07.2010, ambele respinse, precum şi S.civ. nr. 2507/08.12.2011 a Judecătoriei Vânju Mare pronunţată în dosarul nr. 2753/313/2010, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 774/R din 14.06.2012, având ca obiect acţiune în constatarea dreptului de proprietate, respinsă ca inadmisibilă deoarece exista calea acţiunii în realizare, nu împiedică instanţa să procedeze într-o acţiune în revendicare la compararea titlurilor invocate de părţi. 

În ceea ce priveşte titlurile reclamanţilor, instanţa a reţinut din actele depuse la dosarul cauzei că SC Transport Auto SA Vânju Mare, a funcţionat înainte de 1990 sub numele de ITSAIA, iar ca urmare a apariţiei Legii 15/1990 a fost transformată în această societate, având în patrimoniu terenuri şi bunuri printre care şi terenul din litigiu, aceasta situaţie fiind dovedită cu adeverinţa 714/09.09.1992, eliberată de Primăria Gruia,  care a recunoscut faptul ca SC Transport Auto SA Vânju Mare deţine pe teritoriul comunei o suprafaţă de 6000 mp.

Potrivit art. 19 şi 20 din Legea 15/1990, inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului. Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituie potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii. Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

În aplicarea acestei legi a fost adoptată HG nr. 834 din 04.02.1991, care prevede cu incidenţă la speţă următoarele:

Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publica judeţeană ( art. 1).

Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor şi se constituie în "Fond special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unor activităţi economice", administrat de autorităţile administraţiei publice locale ( art. 4 al.1).

Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliara ( art. 5 al. 1).

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii şi aplicarea la cauza de faţă, instanţa reţine, contrar celor susţinute de reclamanţi, că dreptul de proprietate asupra terenului nu a fost dobândit de către chematul în garanţie SC Transport Auto SA Vânju Mare în temeiul legii – art. 20 din Legea 15/1990, deoarece terenul nu se afla în patrimoniul societăţii cu capital de stat la data transformării în societate comercială cu titlul de drept de proprietate, ci era dobândit cu alt titlu, respectiv doar cu titlu de drept de administrare. În timpul regimului comunist, întreprinderile de stat nu aveau un drept de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul lor. Acestea formau obiect al dreptului de proprietate al statului, iar întreprinderile aveau doar un drept de administrare.

Titlu de proprietate în speţă îl constituie certificatul de atestare a dreptului de proprietate, act cu o dublă natură juridică, de act administrativ de autoritate dar şi act juridic civil constitutiv de drepturi ( Î.C.C.J, Secţia de Contencios Administrativ, decizia nr. 3989 din 19.11.2003), titlu pe care chematul în garanţie SC Transport Auto SA Vânju Mare nu l-a deţinut la data înstrăinării către reclamanţi a terenului ( şi nu îl deţine nici în prezent), astfel că la rândul lor reclamanţii nu au putut dobândi dreptul de proprietate ( nemo plus juris ad alium transfere pottest ). De altfel, acesta este şi motivul pentru care reclamanţii sau autorul lor nu a putut înscrie în cartea funciară dreptul lor de proprietate.

În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, instanţa a considerat corecte susţinerile reclamanţilor în sensul că HG nr. 963/2002 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Gruia nu poate fi privită în mod singular ca făcând dovada dreptului de proprietate ci trebuie observată modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate ( I.C.C.J, decizia nr. 1080 din 28.02.2012). 

Însă, conform dispoziţiilor art.7 lit. (e) din Legea 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin „trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica”.

Cum terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din HG 834 din 04.02.1991 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor, terenul în cauză a fost trecut prin HCL nr. 4/2004 şi 1/2009 în domeniul public al comunei, în funcţie de destinaţia sa de utilitate publică. Instanţa a mai reţinut că HG nr. 963/2002, HCL nr. 4/2004 şi 1/2009 nu au fost atacate sub aspectul legalităţii lor, astfel că îşi produc efectele juridice.

Faţă de soluţia dată capătului de cerere privind revendicarea, au fost respinse şi capetele de cerere privind obligarea pârâţilor să ridice construcţiile realizate pe teren şi să plătească suma de 7200 de lei despăgubiri.

În cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanţi împotriva SC Transport Auto SA Vânju Mare, reclamanţii nu au precizat în concret pretenţiile solicitate, situaţie în care cererea nu a putut fi soluţionată împreună cu cererea de chemare în judecată deoarece ar fi dus la întârzierea judecării ei, motiv pentru care, văzând şi dispoziţiile art. 63 al. 2 din Codul de procedură civilă din 1865  a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie. 

 Dat fiind că pârâţii nu au căzut în pretenţii, conform art. 274 din Codul de procedură din 1865, a fost respinsă şi cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, luându-se act că pârâții nu solicită cheltuieli de judecată pe această cale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanții N.D.G. şi N.C., invocând motive de nelegalitate cu trimitere la disp. art. 304 pct. 8 şi 9 c.p.civ.

Prin decizia nr. 404/R/04.03.2014, Tribunalul Mehedinţi a respins recursul ca nefondat, reţinând că instanţa de fond în soluţia pronunţată fără a înlătura actele  exhibate de părţile litigante în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu, a procedat la compararea drepturilor autorilor de la care provin terenurile, pentru a stabili care este cel mai bine caracterizat, operaţiune care se impunea  în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Analizând actele aduse în probaţiunea dreptului de proprietate de recurenţii reclamanţi şi făcând o interpretare coroborată a dis part. 19 şi 20 din legea 15/1990 şi HG nr. 894/02.02.1991, instanţa de fond  constatând insuficienţa probatorie a dreptului de proprietate al recurenţilor datorită lipsei certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a respins petitul având ca obiect revendicare.

În temeiul disp. legii 15/1990, fosta Întreprindere economică de stat ITSAIA a fost transformată în societate comercială, respectiv SC Transport Auto SA.

În conformitate cu disp. art. 20 alin. 2 din legea 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Autoarea societăţii comerciale de la care recurenţii reclamanţi au cumpărat şi respectiv adjudecat terenurile aflate în litigiu „ITSAIA” a avut asupra acestora un drept de administrare directă ale cărei atribute nu se confundă cu cele corespunzătoare dreptului real de proprietate pentru a putea fi transferate prin efectul legii în patrimoniul societăţii comerciale în care s-a transformat.

Titularul dreptului de administrare directă ITSAIA nu avea un drept de dispoziţie juridică asupra mijloacelor fixe cum ar fi terenurile, un astfel de atribut operând numai în privinţa mijloacelor fixe a căror întrebuinţare în procesul de producţie reprezenta modalitatea lor de consumare treptată.

Întrucât ITSAIA unitate economică de stat transformată în baza legii 15/1990 în societate comercială nu a avut asupra terenurilor decât un drept de administrare directă, corespunzător atributelor acestui tip de drept nu putea transfera în patrimoniul societăţii comerciale SC Transport Auto SA, un drept real de proprietate asupra terenurilor, drept pe care nu-l avea.

Pentru ca societatea comercială înfiinţată în baza legii 15/1990 să poată dobândi proprietatea asupra terenurilor trebuia să urmeze procedura prev. de HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri „deţinute” de societăţile comerciale cu capital de stat care se finaliza cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pentru terenurile cu regimul juridic mai sus arătat , de către ministerul de resort.

Certificatul de atestare are o dublă natură juridică fiind act administrativ de autoritate în baza raportului juridic existent între societatea comercială şi ministerul de resort, dar şi de act juridic civil constitutiv de drepturi.

În lipsa acestuia judecătoria prin hotărârea atacată a considerat o insuficientă probaţiune în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate.

Instanţa de control judiciar a apreciat corectă motivarea instanţei de fond în sensul că intimata pârâtă a dobândit dreptul de proprietate în baza HG nr. 963/2002;  a HCL nr. 4/2002 şi 1/2002 acestea două din urmă având ca temei disp. art. 7 lit. e din  legea nr.213/2008 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Aceste acte aduse în probaţiunea dreptului de proprietate de intimata pârâtă puneau fi atacate la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află terenurile.

Cum aceste acte nu au fost atacate sub aspectul legalităţii, ele produc efecte juridice  în sensul probaţiunii dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru care au fost emise.

În ceea ce priveşte motivul de recurs care vizează disjungerea cererii de chemare în judecată s-au constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată recurenţii reclamanţi N.D.G. şi N.C. în temeiul art. 60-63 C.p.civ. au chemat în garanţie pe vânzătorul terenului, respectiv SC Transport Auto SA prin cabinet de insolvenţă Popescu Emil în vederea răspunderi pentru evicţiune în cazul căderii din pretenţiile formulate, fără a preciza cuantumul pretenţiilor solicitate  şi în ce constau acestea.

Este adevărat că în conformitate cu disp, art. 63(1) c.p.civ., cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală, dar potrivit alin. 2 din acelaşi text, când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecată deosebit.

Instanţa de fond în aplicarea acestui text a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie fără a fi afectate în vreun fel drepturile recurenţilor izvorâte din disp. art. 1337 şi 1341 C.civ.vechi.

În ceea ce priveşte  cererea de chemare în garanţie  formulată de reclamanţii N.D.G. şi N.C.,  împotriva  chematul în garanţie SC Transport Auto SA-prin Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil,  s-a format dosarul cu nr. 984/332/2014.

La termenul din 30.04.2014 cauza a fost suspendată în temeiul disp. art. 244 alin. 1 , pct. 1 C.pr.civ. din 1865 până la  soluţionarea irevocabilă a dosarului  nr.2928/332/2012*, cu motivarea că, soluţionarea  cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată  în acţiunea în revendicare  ce face obiectul dosarului nr. 2928/332/2012*.

Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamanţilor şi de asemenea  tot la cererea reclamanţilor s-a dispus conceptarea şi citarea în calitate de pârât a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului  cu sediul în Bucureşti, str. Cpt.Alex. Şerbănescu , nr. 50 , sector 1, având în vedere că sumele încasate de  lichidatorul Popescu Emil au fost virate în contul acestei instituţii.

Chematul în garanţie SC Transport Auto SA - prin lichidator Consultant  Insolvenţa SPRL cu sediul în Dr.Tr.Severin , str. Zăbrăuţului nr.7A, jud. Mehedinţi  a formulat un punct de vedere  prin care a solicitat ca,  reclamanţii să precizeze  împotriva cui se îndreaptă cererea de chemare în garanţie şi a depus la dosar planul de distribuire către creditori a sumelor  realizate din lichidarea bunurilor aflate în proprietatea societăţii Transport Auto SA Vânju Mare din care rezultă faptul că beneficiarii acestor fonduri au fost creditorii DGFP – Mehedinţi, Administraţia Finanţelor Publice Vânju Mare  şi Primăria oraşului Vânju Mare.

Din oficiu instanţa a dispus emiterea unei adrese către Oficiul Registrului şi Comerţului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi pentru a se comunica situaţia juridică a chematului în garanţie SC Transport Auto SA, relaţiile fiind comunicate cu adresa nr.8803/15.06.2015.

De asemenea a fost ataşat dosarul nr. 2928/332/2012* .

Pârâta Autoritatea  pentru Administrarea Activelor Statului a formulat  întâmpinare prin care a invocat  excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, excepţia  anulării cererii de chemare în garanţie ca netimbrată, excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile privind medierea, excepţia  lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS şi pe fond respingerea  cererii de chemare în garanţie şi a depus la dosar adresa nr.GC/24717/17.06.2005, adresa nr.GC/10398/10.04.2006, raportul final  întocmit de lichidator Popescu Emil.

Prin încheierea din data de 20.05.2015 instanţa a respins excepţiile nulităţii cererii de chemare în garanţie, netimbrării cererii de chemare în garanţie, neîndeplinirii prealabile a procedurii de mediere şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului cu următoarea motivare:

Cu privire la excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, instanţa a reţinut  că cererea de chemare în garanţie ce face obiectul prezentei cauze a fost disjunsă din dosarul nr. 2928/332/2012, fiind formulată ca o cerere subsidiară acţiunii în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. 2928/332/2012 şi care cuprinde toate elementele prevăzute de codul de procedură civilă.

 În ceea ce priveşte excepţia anulării cererii de chemare în garanţie ca netimbrată, instanţa de asemenea a reţinut că taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie a fost stabilită şi achitată în cadrul dosarului nr. 2928/332/2012, din care a fost disjunsă prezenta cerere.

Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 193 C.p.c şi ale Legii nr. 192/2006 privind medierea a fost respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 266 din  7 mai 2014, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 2 alin 1 şi 1² din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale, a reţinut că nu procedura medierii

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului instanţa a  reţinut  că aceasta nu este un succesor în drept al chematului în garanţie, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că suma achitată cu titlu de preţ de către reclamanţi a fost virată în contul AAAS. Mai mult, prin întâmpinarea formulată, AAAS a arătat că în portofoliul său de debitori nu a fost înregistrată S.C Transport Auto SA Vânju Mare. Este adevărat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (actual AAAS) a formulat o cerere de numire a unui  lichidator judiciar pentru S.C Transport Auto SA Vânju Mare, cerere soluţionată prin încheierea nr. 1981/14.10.2005 pronunţată de judecătorul delegat de Tribunalul Mehedinţi la Oficiul Registrului Comerţului în dosar nr. 26238/2005, însă această cerere a fost formulată în exercitarea atribuţiilor pe care AVAS le avea cu privire la administrarea participaţiilor statului, în calitate de acţionar/asociat, la societăţile comerciale aflate în portofoliul său. Ulterior, lichidatorul a  desfăşurat procedura legală pentru lichidarea S.C Transport Auto SA Vânju Mare, sumele obţinute fiind distribuite creditorilor DGFP Mehedinţi, Administrația Finanţelor Publice Vânju Mare şi Primăria Vânju Mare.

De asemenea, prin încheierea din data de 17.06.2015  instanţa a admis excepţia  lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Comunei Gruia  prin primar şi a Consiliului Local  Gruia .

Reclamanţii au solicitat  introducerea în cauză a FPS Bucureşti şi FPP Oltenia  alături de lichidatorul judiciar sau revenirea asupra soluţiei pronunţate prin încheierea din 20.05.2015, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS.

Instanţa din oficiu a dispus emiterea unei adrese către lichidatorul judiciar Consultant în Insolvenţă Popescu Emil pentru a comunica stadiul procedurii  de lichidare  a SC Transport Auto SA Vânju Mare şi să depună documentele din care să rezulte situaţia actuală a societăţii şi de asemenea a pus în vedere reclamanţilor să indice temeiul de drept  al cererii de introducere în cauză a FPS Bucureşti şi FPP Oltenia  alături de lichidatorul judiciar.

La data de 07.10.2015 chematul în garanţie SC Transport Auto SA - prin lichidator Consultant  Insolvenţa SPRL a depus note scrise  prin care a arătat că  debitoarea SC Transport Auto SA Vânju Mare se află în procedura de lichidare conform dispoziţiilor Lg.31/1990 a societăţilor comerciale, republicată, procedură în care au fost parcurse toate etapele  de lichidare  a bunurilor din patrimoniul societăţii debitoare şi toate sumele obţinute  din încasarea contravalorii acestora au fost distribuite conform planului de distribuire depus la dosarul cauzei.

A mai  precizat că au fost parcurse toate etapele  prev. de Lg.31/1990 a societăţilor comerciale privind lichidarea, însă nu a fost efectuată etapa de radiere din Registrul Comerţului.

Reclamanţii  au motivat  cererea  de introducere în cauză a FPS Bucureşti şi FPP Oltenia alături de lichidatorul judiciar susţinând că potrivit Lg.31/1990 asociaţii acţionari  răspund faţă de creditori în limita acţiunilor deţinute şi că în cauză  potrivit certificatului  emis de ORC Mehedinţi  acţionarii societăţii  aflate în insolvenţă  sunt Fondul Proprietăţii de Stat  Bucureşti înfiinţat prin HGR nr. 254/1992 cu 705 din acţiuni  şi Fondul Proprietăţii Private  V Oltenia Craiova  cu 30%.

Au mai arătat că FPS şi-a schimbat denumirea în 2001 în Autoritatea Pentru Privatizare şi Administrarea Proprietăţii Statului ( APAPS) şi ulterior  a fost reorganizat în 2004 prin absorbţia sa de către AVAS, iar în ceea ce priveşte FPP V Oltenia , aceasta încă există, răspunderea sa fiind limitată  numai la 30%, statul răspunzând  cu 70 %.

Prin încheierea din data de 07.10.2015 instanţa a respins ca neîntemeiată cererea  reclamanţilor de a se reveni asupra soluţiei pronunţate prin încheierea din 20.05.2015, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS cu motivarea că  încheierea având un caracter interlocutoriu, poate fi atacată doar odată cu fondul conform art. 248 alin. 5 C.pr.civ.

De asemenea prin aceeaşi încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţi privind introducerea în cauză a FPS  şi FPP V Oltenia cu motivarea că potrivit art. 3 alin. 3 din legea 31/1991, acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Din informaţiile transmise de Oficiul Registrului Comerţului reiese că FPS Bucureşti a avut o contribuţie la capitalul social al S.C Transport Auto SA Vânju Mare de 12601.5 lei iar FPP V Oltenia a avut o contribuţie la capitalul social al S.C Transport Auto SA Vânju Mare de 5401 lei. Sumele reprezentând capital social au făcut parte din patrimoniul societăţii S.C Transport Auto SA Vânju Mare fiind avute în vedere la lichidarea acestuia. Din planul de distribuire între creditori (fila 54) întocmit de lichidator rezultă că sumele obţinute din valorificarea activelor S.C Transport Auto SA Vânju Mare au fost distribuite către creditorii bugetari Administraţia Finanţelor Publice Vânju Mare şi Primăria oraşului Vânju Mare.

Din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că  suma achitată de reclamanţi cu titlu de preţ  a revenit acţionarilor societăţii aflate în procedura de lichidare.

În ceea ce priveşte FPS, instanţa a reţinut că această instituţie nu mai există în prezent, de la data înfiinţării sale, în anul 1992 şi până în prezent fiind reorganizată şi schimbându-i-se denumirea de mai multe ori, fiind absorbită de actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului.

Prin sentinţa civilă nr. 1349/28.10.2015, Judecătoria Vânju Mare a respinsă acţiunea având ca obiect „ cerere de chemare în garanţie” formulată de reclamanţii N.D.G.  şi N.C. în contradictoriu cu  chematul în garanţie SC Transport Auto SA prin Cabinet Individual de Insolvenţă  Popescu Emil  transformat  în Consultant  de Insolvenţă SPRL .

Pentru a pronunţa această hotărâre  instanţa a constatat şi reţinut următoarele :

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă în vigoare la data de 18.09.2012, dată la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară, la aceeaşi dată fiind formulată şi cererea de chemare în garanţie ce face obiectul prezentei cauze şi care a fost disjunsă din dosarul nr. 2928/332/2012.

Cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanţii N.D.G. şi N.C. în temeiul art. 60-63 c.pr.civ. este fundamentată pe obligaţia de răspundere pentru evicţiune pe care vânzătorul o are faţă de cumpărător, reglementată de disp. art. 1337 şi următ. C.civ. din 1864.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 02.10.2008, S.C Transport Auto SA Vânju Mare, reprezentată legal de Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil s-a obligat să transmită reclamanţilor N.C. şi N.D.G. imobilul – baza de transport din localitatea Gruia, jud. Mehedinţi, compus din lotul A teren intravilan în suprafaţă de 1176 mp, lotul B teren intravilan în suprafaţă de 841 mp şi lotul C teren intravilan în suprafaţă de 841 mp, preţul stabilit fiind de 31.500 lei.

Prin procesul verbal de adjudecare nr. 2 din 19.12.2008, reclamanţii N.C. şi N.D.G.  au adjudecat terenul în suprafaţă de 1430,25 mp  situat în localitatea Gruia, aparţinând S.C Transport Auto SA Vânju Mare pentru preţul de 12.000 lei.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată, reclamanţii solicită restituirea sumei de 43.500 lei achitată cu titlu de preţ, deoarece au fost evinşi de bunurile cumpărate.

Potrivit art. 1337 c.civ. din 1864, vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, să răspundă către cumpărător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut.

Art. 2 din titlul X al legii 247/2005, în vigoare la data încheierii contractul de vânzare-cumpărare din 02.10.2008 prevedea că terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Analizând contractul de vânzare-cumpărare din 02.10.2008, instanţa a reţinut că acesta este un înscris sub semnătură privată, nefiind încheiat în formă autentică, fiind astfel nul absolut ca şi contract de vânzare cumpărare.

Aceeaşi situaţie juridică o are şi procesul verbal de adjudecare nr. 2 din 19.12.2008, fiind tot un înscris sub semnătură privată. Este adevărat că la data de 19.12.2008, art. 120 alin. 2 din legea 85/2006 prevedea că, dacă vânzarea activelor se va face prin licitaţie publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate şi va fi înscris, în cazul imobilelor, în registrele de publicitate imobiliară, însă acest text este în contradicţie cu art. 2 din titlul X al legii 247/2005, fiind doar o necorelare a legislaţiei, remediată prin legea  nr. 277 din  7 iulie 2009, prin care alin. 2 al art. 120 a fost modificat în sensul că „dacă vânzarea activelor se va face prin licitaţie publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate. Când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitaţie.”

Având în vedere că actele invocate de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în garanţie pentru evicţiune nu au fost încheiate cu respectarea formei autentice impuse de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lor, instanţa a apreciat că în cauză nu pot fi incidente prevederile art. 1337 c.civ. din 1864, aplicarea art. 1337 c.civ. fiind condiţionată de încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare.

Împotriva sentinţei civile nr. 1349/28.10.2015, reclamanţii  au formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, au arătat că au cumpărat de la lichidatorul Popescu Emil, reprezentantul legal al SC Transport Auto SA, desemnat de judecătorul sindic, baza de transport auto din Comuna Gruia, încheind acte cu acesta în baza Legii nr. 85/2006, acte care au fost contestate în instanță de către Primăria Gruia, iar prin Decizia nr. 128/R/06.07.2010 și Decizia nr. 193/R/02.11.2010, ambele pronunțate de către Tribunalul Mehedinți, s-a statuat că au dobândit în mod legal dreptul și că actele  încheiate (proces verbal de adjudecare și contract de vânzare-cumpărare) sunt valabile și produc efecte juridice.

A mai arătat că au introdus acţiune întrucât Primăria Gruia refuza să emită rol fiscal și să le permită accesul la proprietate, solicitând totodată și chemarea în garanție a vânzătorului. Acțiunea în revendicare le-a fost respinsă definitiv și irevocabil, pierzând astfel dreptul de proprietate, iar prin sentința recurată le-a fost respinsă și cererea de chemare în garanție, pierzând astfel și prețul plătit (43.000 lei), precizând că prețul achitat a fost încasat de către stat, fiind folosit la plata datoriilor către stat a societății care aparținea statului.

Cu alte cuvinte, statul le-a vândut un bun imobil care îi aparținea, prețul încasat l-a folosit pentru plata propriilor datorii, iar apoi i-a evins și le-a luat și bunul cumpărat precum și prețul plătit, iar instanța de fond în disprețul normelor care ocrotesc proprietatea le-a respins acțiunea, deși o decizie definitivă a Tribunalului Mehedinți a stabilit că, actele prin care au dobândit dreptul sunt valabile.

În raport de deciziile Tribunalului Mehedinți (Decizia nr. 128/R/06.07.2010 și Decizia nr. 193/R/02.11.2010) soluția recurată prin care se reține că actele lor sunt lovite de nulitate absolută, încalcă autoritatea de lucru judecat, motiv pentru care această hotărâre este nelegală.

De asemenea, a precizat că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, reținând că prețul achitat de noi nu a fost încasat de aceasta.

Sub un prim aspect, este de subliniat faptul că, societatea de la care au cumpărat terenul revendicat, nu era o societate cu capital privat ci cu capital de stat, deoarece statul era proprietar al terenului și tot statul a încasat prețul, deoarece cu acest preț s-au achitat datoriile la stat (finanțe) ale statului. Este evident că AAAS nu avea în portofoliul de debitori SC Transport Auto SA, deoarece cu banii încasați de la ei, s-au achitat toate datoriile societății cu capital de stat.

Mai mult decât atât, dacă Statul prin AVAS/AAAS urmărea administrarea activelor sale, așa cum reține judecătorul fondului, înseamnă că Statul avea interesul să pună în valoare și activele deținute la SC Transport Auto SA, ceea ce a și făcut, vânzându-le acest teren.

A subliniat că, vânzarea acestui teren s-a realizat sub directa îndrumare și supraveghere a judecătorului sindic, astfel încât susținerea instanței de fond că actele încheiate sunt nule este eronată.

Formularea cererii de numire a unui lichidator de către AAAS se circumscrie aceluiași obiectiv al statului de a pune în valoare activele sale, întrucât este de forța evidenței că, dacă SC Transport Auto SA nu avea datorii la stat, în speță la AFP Vânju Mare și Primăria Orașului Vânju Mare, toate sumele încasate cu titlu de preț erau încasate de către AAAS.

Rezultă că raționamentul instanței de fond este greșit, atunci când aceasta susține că AAAS nu a încasat prețul, deoarece este deasupra oricărei îndoieli faptul că, în lipsa datoriilor societății în lichidare, lichidatorul judiciar vira toate sumele în contul AAAS.

Raționamentul instanței este în contradicție și cu funcțiile și natura AVAS/AAAS, deoarece acesta în calitate de administrator al activelor statului, este fără discuție că, toate sumele încasate prin vânzarea acestor active, aparțineau statului.

Drept urmare, de îndată ce banii plătiți cu titlu de preț, au fost folosiți pentru plata unor datorii ale statului, deoarece societatea în lichidare aparținea statului, tot statul este cel care trebuie să le restituie banii și cheltuielile, deoarece acesta este cel care i-a evins

În raport de aceste împrejurări, solicită să fie apreciată critica ca fiind întemeiată și să fie obligat AAAS să restituie sumele plătite pentru terenurile cumpărate cu Contractul de vânzare-cumpărare din 02.10.2008 și Procesul verbal de adjudecare nr. 2/19.12.2008, în cuantum total de 43.500 lei; să plătească dobânda legală pentru sumele achitate cu titlu de preț, de la data încasării și până la data restituirii integrale, potrivit prevederilor legale în materie; să restituie cheltuielile de judecate efectuate în dosarul nr. 2928/332/2012* atât în primul cât și în cel de al doilea ciclu procesual (taxe timbru fond și recurs, primul și al doilea ciclu, cheltuieli transport și onorarii), precum și cheltuielile efectuate în acest dosar.

Pe de altă parte a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins și cererea de introducere în proces a acționarilor societății în lichidare, respectiv FPS București cu 70 %, devenit ulterior AAAS și FPP V Oltenia cu 30 %.

De asemenea, a precizat că au plătit un preţ fapt ce rezultă din actele de la dosar, iar reținerea instanței că actele de proprietate de care s-au prevalat sunt nule absolut, este în contradicție cu cele statuate cu autoritate de lucru judecat de Tribunalul Mehedinți prin Decizia nr. 128/R/06.07.2010 și Decizia nr. 193/R/02.11.2010.

Este de subliniat faptul că, instanța de fond a ocolit intenționat natura juridică a prețului plătit, întrucât prin cererea de chemare în garanție nu au solicitat să se analizeze natura juridică sau caracterizarea actelor de proprietate, acest fapt fiind analizat în cadrul acțiunii în revendicare.

În realitate instanța de fond, nu s-a pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, deoarece în calitate de cumpărători evinși în drepturi, au solicitat restituirea prețului, preț care nu se poate susține că nu a fost achitat.

Ori, în condițiile în care au pierdut proprietatea, vânzătorul, beneficiarul direct sau indirect al sumelor încasate de la ei (AAAS), trebuie să le restituie, deoarece nu există nici un temei legal pentru ca aceste sume să fie reținute.

Este de subliniat faptul că, chiar dacă au fost evinși în ceea ce privește dreptul de proprietate cumpărat și adjudecat, prețul achitat nu poate fi contestat în ceea ce privește dreptul de proprietate, astfel încât acest drept nu poate face obiectul nici unei limitări.

Prin faptul că instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție, a încălcat un drept fundamental, garantat și recunoscut de Constituția României, Codul civil precum și art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

De asemenea, a arătat că este de necontestat faptul că, prețul plătit a fost folosit la plata datoriilor societății către AFP Vânju Mare și Primăria Vânju Mare, datorii pe care societatea le avea la stat.

Interpretarea instanței de fond că AAAS nu a încasat nici un preț este eronată, deoarece este de forța evidenței că dacă societatea în lichidare nu avea datorii la stat, sumele încasate cu titlu de preț, ar fi fost încasate de către AAAS, deoarece aceasta era instituția care administra activele statului.

În calitate de administrator al activelor statului, aceasta a formulat cererea de deschidere a procedurii de insolvență, tocmai pentru a pune în valoare activul și a plăti pasivul dacă exista şi cum întreaga procedură de lichidare a fost supravegheată de judecătorul sindic, nu se poate vorbi de o procedură nelegală.

Așa cum au subliniat, instanța de recurs trebuie sa analizeze care ar fi fost destinația banilor primiți cu titlu de preț, dacă societatea ce aparținea statului nu avea datorii la stat, fiind de forța evidenței că toți acești bani ar fi mers către AAAS, care administra activele statului.

Un astfel de raționament legal și just, vine în contradicție cu hotărârea instanței de fond, tot astfel fiind și susținerea că, actele prin care au dobândit dreptul de proprietate ar fi lovite de nulitate absolută, deoarece așa cum au subliniat mai sus, analiza acestor acte a făcut obiectul unei cauze deferită instanțelor cu scopul constatării nulității acestor acte, fiind stabilit în mod definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 128/R/06.07.2010 și Decizia nr. 193/R/02.11.2010, că subsemnații au dobândit în mod legal dreptul de proprietate.

Din motivarea instanței de fond, rezultă că restituirea prețului achitat nu se impune deoarece actele în baza cărora am dobândit dreptul sunt nule absolut.

Analizând acest raționament juridic, solicită să aprecieze că este contrar dispozițiilor legale, fiind defectuos în esența sa, întrucât vine în contradicție cu principiile și efectele juridice ale nulității absolute.

Este de notorietate că, nulitatea absolută, odată constatată, deși în cazul prezent nu este vorba de așa ceva, este guvernată de principiul retroactivității nulității, principiul repunerii în situația anterioară (restitutium integrum) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

A precizat că evicțiunea așa cum este reglementată de legiuitor, privește orice contract de vânzare cumpărare, indiferent de forma acestuia, iar dispozițiile legale privitoare la evicțiune se aplică tuturor convențiilor de vânzare-cumpărare, legea nedistingând sub acest aspect.

Or, potrivit art. 1337 vechiul Cod civil., vânzătorul răspunde pentru evicțiune, cumpărătorul dacă este evins are dreptul la restituirea prețului precum și a cheltuielilor efectuate.

Cu privire la evicțiune, este evident că au fost evinși, între ei și Primăria Gruia, Consiliu Gruia fiind mai multe procese, unele câștigate de ei, revendicarea pierdută, situație în care sunt în prezența unei evicțiuni certe, care obligă vânzătorul parte în proces, la restituirea prețului achitat plus cheltuielile încercate.

Instanța de fond nu arată nici un temei de fapt și de drept, pentru care motive nu trebuie să li se restituie prețul încasat, deoarece acești bani sunt proprietatea lor, iar prin nerestituire, așa cum legiuitorul a stabilit expres, statul se îmbogățește fără just temei în dauna lor.

Au mai precizat că nu aveau obligația de a plătit datoriile unei entități juridice ce aparținea statului, la stat (finanțele publice), deoarece aceste datorii nu erau ale lor şi cum statul este cel ce le-a vândut și tot el este cel ce i-a evins, tot acesta trebuie să ne restituie banii.

De asemenea, au evidenţiat faptul că au fost de bună-credință atunci când au cumpărat terenul, având reprezentarea că titularul este SC Transport Auto Sa, lichidatorul arătând că actele încheiate de acesta sunt întocmite în baza legii 85/2006 și că sunt sub supravegherea judecătorului sindic.

Faptul că, după câțiva ani de procese, în care au fost lipsiți de folosința terenului cumpărat dar și de banii plătiți sunt, potrivit legii, îndreptățiți să li se restituie prețul achitat precum și daune interese.

Au precizat faptul că, SC Transport Auto SA nu are absolut nimic în patrimoniul acesteia, acesta fiind motivul pentru care au solicitat introducerea în proces a AAAS, în calitate de titular al activelor statului, incluzând aici și terenul cumpărat, care a beneficiat de prețul plătit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, art. 304 indice 1 vechiul Cod de procedură civilă  precum şi prevederile legale la care a făcut referire

La primul termen de judecată, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă şi declinarea cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Mehedinţi, având în vedere obiectul cauzei şi calitatea de profesionist a pârâtei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.02.2016, Tribunalul Mehedinţi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată a fost declinată competenţa soluţionării cauzei privind recurenţii N.D.G.  şi N.C. împotriva sentinţei nr. 1349/28.10.2015 pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosarul nr. 984/332/2014, în contradictoriu cu  intimaţii Comuna Gruia prin Primar, Consiliul Local Gruia, Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului şi chematul în garanţie S.C Transport Auto S.A  prin Consultant Insolvenţă SPRL, având ca obiect revendicare, în favoarea Secţiei  I  Civilă a Tribunalului Mehedinţi.

Astfel, a fost constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul Curţii de Apel Craiova-Secţiei a II a Civilă în vederea soluţionării cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. 623/54/2016.

Prin decizia nr. 62/13.04.2016 Curtea de Apel Craiova a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind recursul formulat de către reclamanţii N.D.G. şi N.C., împotriva sentinţei nr.1349/28.10.2015 pronunţată de Judecătoria Vînju Mare în dosarul nr.984/332/2014, în contradictoriu cu intimatul chemat în garanţie SC Transport Auto SA prin CII  Popescu Emil şi intimaţii pârâţi Comuna Gruia prin Primar, Consiliul Local Gruia şi Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului, în favoarea Tribunalului Mehedinţi –Secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia I Civilă sub nr. 984/332/2014**

Din oficiu, s-a emis adresă la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinţi pentru a comunica  situaţia juridică a intimatei chemate în garanţie SC Transport Auto SA prin CII Popescu Emil, respectiv dacă a fost radiată sau nu de la Registrul Comerţului, relaţii înaintate la dosar la data de  13.09.2016.

Examinând recursul în conf. cu disp. art. 312 c. pr. civ. , tribunalul constată următoarele :

Prin cererea de chemare în garanţie , precizată la 25.11.2014, reclamanţii au solicitat obligarea vânzătorului SC Transport Auto SA Vânju Mare,  prin lichidator , să restituie sumele plătite cu titlu de preţ pentru terenurile cumpărate prin contract de vânzare –cumpărare din 02.10.2008 şi procesul –verbal de adjudecare nr. 2/19.12.2008, în cuantum total 43.500 lei  dobânda legală pentru sumele achitate cu acest titlu, de la data încasării până la restituirea integrală, restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în dosar nr. 2928/332/ 2012*, atât în primul ciclu procesual  cât şi în al doilea, susţinând că nu au putut intra în posesia terenurilor dobândite prin cumpărare, întrucât prin respingerea acţiunii în  revendicare definitiv şi irevocabil, s-a recunoscut calitatea de proprietar al terenurilor, UAT Gruia.

Din probele administrate în cauză, rezultă că  prin sentinţa civilă nr. 463//2014 pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosar nr. 2928/332/2012* ,rămasă  irevocabilă prin decizia nr. 404/R/2014 a Tribunalului Mehedinţi, acţiunea reclamanţilor în revendicarea terenurilor dobândite prin contractul de vânzare –cumpărare din 02.10.2008 şi procesul verbal de adjudecare nr. 2/2008, a fost respinsă, constatându-se că prin HCL nr. 4/2004 şi 1/2009 terenurile au trecut în domeniul public al comunei Gruia,  vânzătorul  SC Transport Auto SAVânju Mare, la data înstrăinării către reclamanţi a imobilelor , având numai un drept de administrare, nu de proprietate.

Garanţia împotriva evicţiunii este reglementată în art. 1337-1352 c. civ. , având ca scop protejarea dreptului cumpărătorului  de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobândit prin actul de vânzare-cumpărare, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane.

Pentru angajarea răspunderii vânzătorului trebuie îndeplinite următoarele  condiţii: să existe o tulburare de drept ( invocarea de către terţ  împotriva cumpărătorului a  unor drepturi reale); cauza tulburării să fie anterioară vânzării; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicţiunii, respectiv să nu fi ştiut că o terţă persoană are sau pretinde a avea un drept asupra bunului, la momentul încheierii contractului.

În speţă, instanţa constată că sunt îndeplinite aceste cerinţe, prin recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpărate de reclamanţi, Primăriei comunei Gruia, prin hotărâre judecătorească  irevocabilă, anterior momentului  încheierii celor două acte de înstrăinare, situaţie pe care reclamanţii nu au cunoscut-o, astfel că, este angajată răspunderea chematului în garanţie, SC Transport SA Vânju Mare, împotriva evicţiunii totale  produsă de UAT Gruia reclamanţilor, care au pierdut în întregime dreptul de proprietate asupra terenurilor cumpărate.

Ca atare,  reclamanţii trebuie să primească, cu titlu de despăgubire de la chematul în garanţie, integral  preţul achitat în baza celor două acte de cumpărare a terenurilor ( filele 7 şi 9 dosar nr. 2928/332/2012), respectiv 43500 lei, dar şi cheltuielile de judecată atât din procesul cu evingătorul UAT Gruia, cât şi din acţiunea în garanţie îndreptată împotriva vânzătorului.

Aceste cheltuieli sunt în sumă de 7178 lei, reprezentând taxă timbru la fond şi în recurs( fila 45 şi 6 ds. 2928/332/2012 ), onorariu de avocat ( fila 123 ds. 984/332/2014) cheltuieli de transport(  filele 124-135 ds. 984/332/2014).

Modalitatea de dezdăunare a cumpărătorului evins, este stipulată în art. 1341 c. civ., care prevede şi dreptul acestuia de a cere daune-interese, reprezentând diferenţa dintre valoarea actuală a bunului cumpărat şi preţul achitat (nesolicitate de către reclamanţi),  nu şi dobânda penalizatoare.

Instanţa de fond a analizat legalitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanţi şi chemat în garanţie, deşi nu a fost investită cu judecarea acţiunii în revendicare, (soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 463/2014), ci cu o cerere de chemare în garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea provenită de la un terţ, respectiv UAT Gruia, care trebuia soluţionată prin prisma cerinţelor impuse de art. 1337 -1352c.civ. din 1864 .

Ca atare, tribunalul apreciază că hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică,  fiind întemeiate criticile recurenţilor cu privire la soluţionarea greşită a fondului, astfel că, urmează a admite recursul şi a modifica sentinţa, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în garanţie precizată şi a obligării chematului în garanţie la plata sumei de 50678 lei reprezentând preţ( 43500 lei) şi cheltuielile de judecată  (7178 lei).

Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor referitoare la soluţia de respingere a cererii acestora de introducere în cauză a acţionarilor societăţii vânzătore şi de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, având în vedere că vânzarea terenurilor s-a efectuat de către SC Transport Auto SA Vânju Mare prin Cabinet Individual de Insolvenţă Popescu Emil, preţul fiind achitat în contul societăţii deschis la Raiffeisen Bank, Sucursala Drobeta Turnu Severin, conform menţiunilor din cele două acte de înstrăinare depuse la dosar .