În cazul impozitului pe clădiri, sarcina reevaluării imobilului revine proprietarului imobilului, nu celui care foloseşte efectiv clădirea (de ex., chiriaşului). În cazul imobilelor proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale care sunt date în folos

Potrivit art. 253 Legea nr. 571/2003 republicată, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii (alin. 1). În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică (alin. 5).

Din interpretarea dispoziţiilor legale, reiese că obligaţia reevaluării revine proprietarului imobilului, chiar dacă cel ce datorează efectiv impozitul este, până la urmă, persoana care foloseşte efectiv clădirea (chiriaşul, titularul dreptului de administrare sau al altui drept de folosinţă ori al unui dezmembrământ real).

În cazul imobilelor pentru care s-a stabilit impozitul datorat, proprietarul este recurenta-pârâtă U.A.T. Oraşul M. Tot U.A.T. Oraşul M. este şi organul fiscal care stabileşte şi administrează obligaţiile fiscale şi titularul bugetului în care se varsă aceste impozite.

Dacă s-ar permite recurentei să solicite intimatei – chiriaş al clădirii – plata impozitului majorat cu 20%, ar însemna ca recurenta să obţină un folos de pe urma propriei sale culpe, ea fiind vinovată pentru faptul că nu a efectuat în termen legal demersurile pentru reevaluarea imobilelor.

Or, acest lucru nu poate fi acceptat, deoarece încalcă principiul de drept clasic, aplicabil în toate ramurile de drept, potrivit căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine un avantaj (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

  Decizia nr. 435 din 21.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. …/91/2015, reclamanta Q.C. SRL F., prin reprezentant convenţional, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii U.A.T. M., prin Primar şi Primarul or. M., anularea Deciziei de impunere nr. …/08.12.2014 emisă de Primarul Oraşului M. – Biroul de Impozite şi Taxe Locale.

Prin sentinţa nr. 621/15.10.2015 pronunţată de Tribunalul Vrancea, a fost admisă acţiunea, a fost anulată Decizia de impunere nr. …/08.12.2014 emisă de Primăria Oraşului M. şi a fost înlăturată obligaţia de plată referitoare la impozit şi taxă pe clădiri pentru anii 2013 şi 2014 cu accesoriile aferente în sumă de 30.419 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta U.A.T. M., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate.

În motivarea recursului, recurenta critică sentinţa pentru nelegalitate, arătând că a fost obligată prin actul de control al Curţii de Conturi să efectueze demersurile pentru recuperarea diferenţei de impozit rezultată din aplicarea coeficientului de 20%.

Obligaţia chiriaşului de a stabili impozitul este determinată de disp. H.G. 1861/2006, ale H.G. 84/2005 şi ale art. 22 O.G. 81/2003.

În drept, a invocat disp. art. 488 C.pr.civ., H.G. 44/2004, C.fisc., C.pr.fisc.

Legal citată, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a arătat că, din interpretarea art. 253 C.fisc. şi ale H.G. 44/2004, reiese clar că obligaţia de reevaluare revine proprietarului clădirii. Aşadar, soluţia instanţei este corectă, deoarece obligaţia de reevaluarea revenea recurentei.

În drept, a invocat disp. art. 205 C.pr.civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Curtea de Apel reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că motivele invocate de partea recurentă se încadrează în cazul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., referitor la nerespectarea prin hotărârea pronunţată a normelor de drept material.

Potrivit art. 253 Legea nr. 571/2003 republicată, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii (alin. 1). Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare (alin. 3). În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică (alin. 5).

Din interpretarea dispoziţiilor legale, reiese că obligaţia reevaluării revine proprietarului imobilului, chiar dacă cel ce datorează efectiv impozitul este, până la urmă, persoana care foloseşte efectiv clădirea (chiriaşul, titularul dreptului de administrare sau al altui drept de folosinţă ori al unui dezmembrământ real).

În cazul imobilelor pentru care s-a stabilit impozitul datorat, proprietarul este recurenta-pârâtă U.A.T. Oraşul M.. Tot U.A.T. Oraşul M. este şi organul fiscal care stabileşte şi administrează obligaţiile fiscale şi titularul bugetului în care se varsă aceste impozite.

Dacă s-ar permite recurentei să solicite intimatei – chiriaş al clădirii – plata impozitului majorat cu 20%, ar însemna ca recurenta să obţină un folos de pe urma propriei sale culpe, ea fiind vinovată pentru faptul că nu a efectuat în termen legal demersurile pentru reevaluarea imobilelor.

Or, acest lucru nu poate fi acceptat, deoarece încalcă principiul de drept clasic, aplicabil în toate ramurile de drept, potrivit căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine un avantaj (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Faptul că emiterea deciziei de impunere este consecinţa obligaţiei stabilite de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi V. nu are relevanţă, deoarece decizia Camerei de Conturi şi încheierea Curţii de Conturi nu sunt opozabile intimatei. În orice caz, recurenta şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua demersurile pentru recuperarea impozitului prin formularea prezentei acţiuni.

Cum impozitul pe clădiri nu poate fi imputat intimatei, cu atât mai mult nu pot fi stabilite obligaţii accesorii aferente acestui impozit, întârzierea în efectuarea reevaluării fiind, de asemenea, imputabilă recurentei.

Aşadar, soluţia instanţei de fond este justă şi corect motivată, actele contestate fiind lovite de nulitate.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.

Drept urmare, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare