Procedura insolvenţei

Înstrăinarea frauduloasă a activelor dă loc unei acţiuni în anularea vânzării, în condiţiile art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006 şi obligarea beneficiarului la restituirea acestora în patrimoniul debitoarei.

Procedura instituită de art. 169 nu urmăreşte valorificarea obligaţiilor contractuale, ci este deschisă exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, acest motiv nu poate sta la baza admiterii acţiunii reclamantei.

Prin Decizia civilă nr. 522/23.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 231/16.03.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. …, instanţa de control judiciar reţinând, în esenţă, următoarele:

 Prin sentinţa mai sus menţionată a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta ….  în contradictoriu cu pârâtul …, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale, obligând reclamanta să plătească pârâtului … lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, neplata datoriei debitorului insolvent către societatea reclamantă nu constituie, prin ea însăşi, un motiv prevăzut de art. 169 din Legea nr. 85/2014, de natură să atragă obligarea pârâtului la acoperirea pasivului, ca de altfel nici părăsirea spaţiului închiriat, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta arată că debitorul nu a achitat nici chiria.

De asemenea, a reţinut că nici vânzarea bunurilor debitoarei către un terţ, fie el şi în anumite raporturi cu pârâtul, nu echivalează cu fapta prevăzută la art. 169, alin. 1 din Legea nr. 85/2014, atât timp cât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate, existând deci prezumţia încheierii lor legale, ceea ce exclude caracterul  fraudulos al folosirii bunurilor de către terţ.

Arată, sub acest aspect, că într-adevăr, situaţia unor acte juridice ale debitorului este reglementată de Legea nr. 85/2014, însă prin altă instituţie decât cea a răspunderii patrimoniale, practicianul în insolvenţă uzând de instituţia aferentă.

Cu privire la indemnizaţiile şi salariile mari invocate dar neprobate de reclamantă, judecătorul-sindic a reţinut că atât timp cât nu s-a stabilit nelegalitatea acestora ele, chiar în ipoteza în care ar fi reale, nu constituie motiv de admitere a prezentei acţiuni.

În  fine, cu referire la regimul juridic al sumei de …lei, pretins încasată de pârât după deschiderea procedurii insolvenţei debitorului, a arătat că şi acesta este reglementat de Legea nr. 85/2014 prin alte texte decât cel pe care se bazează prezenta acţiune; mai mult, reclamanta arată că suma a fost predată practicianului în insolvenţă.

Faţă de cele reţinute, constatând că faptele imputate pârâtului nu sunt dintre cele prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, judecătorul-sindic a respins acţiunea.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, a dispus obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de …  lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului … pentru suma de … lei, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea apelului, creditoare reclamantă arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât a dovedit că în privinţa pârâtului … sunt incidente dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2014, prin faptele sale, acesta contribuind la starea de insolvenţă în care a ajuns societatea debitoare.

În sensul celor de mai sus, învederează că pârâtul i-a transmis mai multe comenzi de confecţii metalice - pe care le-a produs şi le-a livrat, însă pe care acesta nu le-a achitat, deşi s-a angajat în scris că va plăti.

Astfel, arată că a emis către debitoare un număr de 7 facturi, din care au fost plătite integral 3, parţial 1 factură, iar 4 facturi au rămas neachitate, respectiv:

-(…)

Învederează că datoria totală a debitoarei rezultând din aceste facturi este de … lei şi reprezintă 68,9% din totalul creanţelor debitoarei.

Susţine că prin comenzile efectuate şi prin refuzul de plată a datoriilor acumulate, pârâtul a utilizat creditele societăţii sale în scop personal.

Pe de altă parte, reclamanta apelantă invocă caracterul fraudulos, prejudiciabil pentru creditori, al acordării de indemnizaţii şi salarii mari pârâtului, care nu se justificau prin rezultatele economico-financiare ale activităţii debitoarei şi nici prin îndeplinirea unor criterii minime de performanţă managerială.

Astfel, arată că, în baza unui contract de mandat neînregistrat şi nefiscalizat, pârâtul a folosit în interes personal banii reprezentând creditele societăţii, obţinute din creditul de marfă primit de la … - prin livrarea către debitoare a mărfii a cărei execuţie a comandat-o.

De asemenea, arată că pârâtul a ridicat sume din casieria societăţii, pe care nu le-a justificat în totalitate, având faţă de societate un avans de trezorerie nedecontat de … (conform anexei "Carte mare - corespondenţe conturi").

Or, susţine că activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor şi fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terţe persoane.

Consideră că faptele săvârşite de fostul administrator trebuie privite în contextul stării de insolvenţă a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi, prin respectivele fapte persoana juridică fiind lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă şi cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul acestor dispoziţii legale fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată.

Pe de altă parte, susţine că pârâtul se face vinovat de starea de insolvenţă în care a ajuns debitoarea, pentru că a folosit în propriul său interes banii societăţii – împrejurare ce rezultă din aceea că nu a justificat diferenţa în minus, de … lei, disponibilităţi băneşti care lipsesc din patrimoniul debitoarei şi care constituie pasivul societăţii pe care a administrat-o.

Mai arată că, deşi a solicitat proba cu interogatoriul pârâtului - instanţa nu a dispus citarea cu menţiunea "la interogatoriu" si nu s-a pronunţat asupra acestei probe, astfel că nu s-a putut afla adevărul cu privire la destinaţia banilor şi a bunurilor debitoarei.

În ceea ce priveşte bunurile debitoarei, învederează că pârâtul, care a fost administratorul şi asociatul unic al acesteia, a înstrăinat toate utilajele, după ce şi-a luat angajamentul că va plăti facturile restante, fără să achite, însă, nicio sumă de bani; bunurile debitoarei au fost vândute Societăţii … - în care pârâtul are calitatea de asociat şi în care avea un interes direct pentru achiziţionarea lor; asfel, pârâtul … a emis către …L. un număr de 4 facturi, care totalizează suma (…)

Menţionează, sub acest aspect, că instanţa de fond a reţinut în mod eronat existenţa unui contract de vânzare-cumpărare privind înstrăinarea acestor bunuri, în condiţiile în care … nu a invocat caracterul fraudulos al folosirii bunurilor de către terţul …, ci a arătat doar faptul că pârâtul a folosit bunurile în propriul său interes sau al altor persoane.

Susţine că prin înstrăinarea tuturor utilajelor debitoarei (cu atât mai mult cu cât cumpărătorul este o societate în care are un interes direct), administratorul pârât se face vinovat de înlăturarea posibilităţii ca debitoarea să mai poată desfăşura vreo activitate aducătoare de venituri, din care să se plătească contravaloarea mărfii pe care i-a livrat-o si a cărei plată a promis-o expres si a garantat-o; arată că, în acest context, înstrăinarea este prejudiciabilă pentru societatea ….; astfel, înstrăinarea către o societate în care pârâtul are calitate de asociat, a echipamentelor cu care debitoarea îşi desfăşura activitatea sub conducerea directă a acestuia, după luarea angajamentului faţă de …, de plată eşalonată a datoriei, în tranşe de aproximativ …., conduce, în opinia apelantei, la concluzia că pârâtul a acţionat deliberat, în scopul fraudării intereselor sale - fapt neluat în considerare de instanţa de fond.

Mai arată că, deşi este adevărat că fapta pârâtului de a-şi părăsi sediul în care funcţiona (situat într-o hală vecină cu a …) nu constituie, în sine, un caz de atragere a răspunderii, totuşi, părăsirea sediului pe ascuns şi cu toate utilajele înstrăinate în prealabil, fără să anunţe principalul creditor, conduce la concluzia că pârâtul a căutat să evite o întâlnire cu reprezentanţii societăţii  … şi că nici nu intenţiona să îşi plătească datoriile, iar valorificarea tuturor activelor, asociată cu folosirea în scop personal al disponibilităţilor băneşti, formează convingerea că pârâtul si-a asigurat o modalitate de a se pune la adăpost de o eventuală acţiune a creditorilor împotriva sa.

Nu în ultimul rând, solicită a se constata că, la data de …, cu ocazia efectuării inventarului bunurilor debitoarei de către lichidatorul judiciar, la insistenţa acestuia de a i se justifica avansul ridicat, pârâtul i-a mai predat doar suma de … lei, arătând că nu mai există bunuri în societatea debitoare.

În ceea ce priveşte apărările pârâtului, formulate prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, consideră că acestea reprezintă o poziţie lipsită de sinceritate procesuală; astfel, acesta arată că activele societăţii nu ar fi ascunse, ci că starea de insolvenţă a fost generată de deteriorarea, într-un accident, a unui transport rutier de marfa (confecţii metalice) care nu era asigurat, în urma căruia debitoarea a suferit o pagubă însemnată; această afirmaţie este nedovedită, pârâtul nu a depus nici o probă în dovedirea susţinerilor sale, nu a fost probată nici existenţa vreunui accident rutier cu marfa acestuia şi nici valoarea daunei; pe de altă parte, dacă cele afirmate sunt reale, pârâtul se face răspunzător pentru neglijenţa de a fi dispus un transport neasigurat.

Cu privire decizia administratorului judiciar, de a nu introduce o cerere în atragerea răspunderii administratorului societar, arată că această decizie nu a fost motivată de împrejurarea că evidenţa contabilă este corect condusă – cum în mod neîntemeiat susţine pârâtul, ci că la momentul respectiv nu erau suficiente date pentru forumarea unei atare cereri.

În ceea ce priveşte "paguba însemnată" suferită de debitoare în urma distrugerii mărfii sale în accidentul rutier, susţine că aceasta este invocată ca probă pro causa, tocmai pentru a justifica lipsa mărfii; însă nu există niciun act care să ateste pierderea, iar aceasta nu este înregistrată în evidenţa contabilă, marfa dispărând în interesul personal al pârâtului, care face afirmaţii mincinoase pentru a ascunde adevărul; accidentul rutier care ar fi cauzat distrugerea mărfii nu a fost declarat de pârât administratorului judiciar; or, sarcina probei faptului pozitiv, cu privire la acest aspect, revine pârâtului.

 Sub aspectul raportului de cauzalitate, solicită a se observa că societatea …este creditorul declanşator al procedurii de insolvenţă, iar debitoarea .. a intrat in insolvenţă tocmai ca urmare a neachitarii debitului către creditorul declanşator.

Mai învederează că, în calitatea pe care a deţinut-o în societate - aceea de administrator statutar, pârâtul avea obligaţia de a urmări circulaţia bunurilor debitoarei, astfel încât în orice moment valorile evidenţiate scriptic să se regăsească şi faptic, trebuind fie să justifice cheltuirea sumelor ridicate în numerar, nerestituite, fie să asigure restituirea acestora în averea societăţii, lucru pe care nu 1-a făcut.

Totodată, arată că, deşi pârâtul s-a angajat să plătească datoria faţă de societatea …, acesta şi-a lichidat toate activele şi a plecat pe ascuns din sediul în care funcţiona, lăsând hala goală, ceea ce denotă reaua sa credinţă, acesta acţionând cu intenţia de a se sustrage de la executarea obligaţiilor sale, în frauda sa.

Consideră că apariţia stării de insolvenţă a debitoarei se datorează modului fraudulos în care pârâtul a condus activitatea acesteia, iar pasivul se impune a fi instituit în sarcina sa – ca urmare a faptului că s-a ivit pe durata exercitării de către pârât a mandatului de administrator social unic al debitoarei, modul de exercitare a mandatului contribuind decisiv şi exclusiv la cauzarea stării de insolvenţă.

Apreciază, prin urmare, că există suficiente probe care atestă vinovăţia fostului administrator statutar, justificând pe deplin admiterea cererii de angajare a răspunderii patrimoniale a acestuia pentru prejudiciul cauzat creditorilor.

În drept, apelanta invocă dispoziţiile art. 466 - 480 Cod procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin.2) din Legea nr. 85/2014.

Pârâtul … a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale, pârâtul arată că instanţa de fond a analizat toate motivele pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, reţinând, în mod justificat că acestea nu sunt întemeiate.

Cu referire la motivul de apel, referitor la avansul în suma de … lei, ridicat în luna … 2015 şi nedecontat, arată, sub un prim aspect, că, întrucât acesta a fost invocat pentru prima data in fata instanţei de apel, apelul reclamantei este nul în privinţa acestuia.

Pe de altă parte, arată că motivul este şi nefondat, întrucât avansul a fost direcţionat în efectuarea de plăţi a unor cheltuieli ale societăţii, însa documentele justificative nu au mai fost înregistrate in contabilitatea societăţii întrucat dreptul de administrare al adminsitratorului statutar a fost ridicat la data deschiderii procedurii insolvenţei, aşa încât acesta nu mai avea dreptul de a întocmi evidenţele contabile ale societăţii, administrarea debitoarei fiind responsabilitatea administratorului judiciar - care a şi preluat toate documentele societăţii.

Referitor la proba cu interogatoriul pârâtului, arată că prim instanţă s-a pronunţat asupra acesteia, respingând-o ca nefiind utila si pertinentă.

Pe fond, arată că nu a folosit bunurile societăţii în interesul său sau al altor persoane, ci le-a înstrăinat contra preţului de … lei, preţ încasat de societatea debitoare, venituri cu care s-au efectuat plăţi ale cheltuielilor curente ale societăţii.

În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 205 Cod pr.civ., art. 169 din Legea nr. 85/2014.

 Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

Astfel, sub un prim aspect, Curtea relevă că răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu constituie o formă specială de răspundere patrimonială, ci reprezintă o aplicație a răspunderii civile delictuale în materia insolvenței, textul limitându-se la a enumera faptele ilicite ce constituie temei al răspunderii şi adăugând o condiţie suplimentară sub aspect cauzal – respectiv, aceea ca faptele imputate persoanelor vinovate să fi determinat starea de insolvenţă a debitoarei.

Însă, pe lângă condiţia existenţei unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și condiția ca starea de insolvență să fi fost rezultatul activității ilicite a pârâtului, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia este necesară şi întrunirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 1357 Cod civil, respectiv: culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Or, în speţă, aşa cum se va arăta infra, elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite.

În sensul celor de mai sus, Curtea relevă că, fără a face o corespondenţă între faptele imputate pârâtului şi ipotezele normative instituite de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2006, creditoarea susţine că răspunderea acestuia trebuie angajată, în temeiul art. 169 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) şi alin.2) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a faptului că nu a achitat produsele comandate societăţii … – care i-au fost livrate; că şi-a acordat indemnizaţii care nu se justificau prin rezultatele economico-financiare ale debitoarei; că a utilizat în interes personal resursele debitoarei – acumulând datorii în sumă de …i; că a ridicat din casieria societăţii un avans de trezorerie nedecontat în sumă de de …; că a înstrăinat toate utilajele debitoarei către o societatea în care are interese şi a părăsit, pe ascuns, sediul în care funcţiona; în fine, că deşi s-a angajat să plătească datoria faţă de societatea …, nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată.

Analizând, punctual, faptele imputate pârâtului, prin raportare la cazurile de răspundere invocate de creditoare în susţinerea cererii  sale, Curtea reţine următoarele:

Cu referire la fapta de a nu achita contravaloarea mărfurilor ce i-au fost furnizate de societatea …, aceasta nu constituie, în sine, un motiv de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului, întrucât nu poate fi încadrată în niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 169 din Legea insolvenţei.

Prin ipoteză, insolvenţa presupune acumularea de datorii, care nu mai pot fi achitate din lipsă de lichidităţi. A accepta că simpla acumulare de datorii este suficientă pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului statutar ar însemna ca acesta să răspundă, de plano, în toate cazurile în care procedura a fost declanşată.

Or, nu aceasta este intenţia legiuitorului, instituţia antrenării răspunderii având rolul de a asigura repararea prejudiciilor cauzate printr-o conduită frauduloasă a fostului administrator statutar, nicidecum pentru acele situaţii în care incapacitatea de plată s-a ivit datorită unor motive neimputabile, cum ar fi conjuncturi economice nefavorabile, pierderi independente de voinţa debitoarei, imposibilitatea încasării unor creanţe etc.

În speţă, însă, nu există dovezi în sensul că pârâtul ar fi urmărit, cu bună ştiinţă, fraudarea drepturilor creditoarei, prin lansarea unor comenzi pe care ştia că nu are de gând să le achite, în scopul de a valorifica în interes personal produsele ce i-au fost furnizate.

Dimpotrivă, pârâtul a achitat parţial mărfurile livrate şi s-a obligat personal să plătească şi diferenţa, aşa încât Curtea nu identifică elemente care să îi permită a concluziona că acesta ar fi acţionat cu intenţia frauduloasă de a o înşela pe creditoare.

De altfel, atât pentru lămurirea acestuia aspect, cât şi pentru lămurirea celorlalte ipoteze invocate în susţinerea cererii de antrenare, Curtea a pus în discuţia apărătorului reclamantei necesitatea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, precum şi cu alte înscrisuri relevante pentru cauză, însă acesta a apreciat că probatoriul este suficient iar alte probe nu se justifică.

În atare situaţie, Curtea constată că neachitarea datoriilor acumulate de societatea debitoare nu întruneşte, în sine, niciuna dintre ipotezele normative invocate în susţinerea cererii  de antrenare a răspunderii patrimoniale, aşa încât apreciază că în mod justificat judecătorul sindic a procedat la respingerea acesteia, sub aspectul analizat.

Cu referire la fapta de a încasa indemnizaţii care nu se justifică prin rezultatele economico-financiare ale debitoarei, Curtea reţine, sub un prim aspect, că nici această faptă, nu este aptă, în sine, să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru pasivul înregistrat.

Astfel, dincolo de faptul că reclamanta nu încadrează nici această faptă în una dintre ipotezele normative la care face trimitere în cuprinsul acţiunii, ea nu reflectă, de plano, o conduită frauduloasă a pârâtului şi nici nu s-a afirmat şi dovedit că ar constitui un paravan pentru spolierea, în realitate, a societăţii, de resursele acesteia, în dauna creditorilor.

Pe de altă parte, Curtea relevă că simpla existenţă a contractului de management nu echivalează că plata efectivă a indemnizaţiilor; or, din această perspectivă, la dosarul cauzei nu există nicio probă care să ateste încasarea, în realitate, de către pârât, a sumelor stabilite în favoarea sa.

Mai mult, în situaţia în care actul este unul fraudulos, legiuitorul a pus la îndemâna lichidatorului judiciar şi a creditorilor mijloace eficiente pentru invalidarea acestuia, şi recuperarea prestaţiilor efectuate în temeiul său.

Cu toate acestea, la dosar nu există dovezi în sensul că s-ar fi urmărit invalidarea respectivului contract şi recuperarea sumelor pretins a fi fost încasate fraudulos de pârât.

Faţă de cele de mai sus, Curtea reţine că nici această faptă nu poate constitui temei al antrenării răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Cu referire la fapta de a utiliza în interes personal resursele debitoarei – acumulând datorii în sumă de … lei, Curtea arată că argumentele prezentate supra, cu ocazia analizării faptei de a nu achita contravaloarea mărfurilor furnizate de creditoarea …, se aplică mutatis mutandis şi în situaţia de faţă, motiv pentru care nu le va mai relua.

Suplimentar, adaugă faptul că utilizarea în interes personal a resurselor societăţii nu poate fi prezumată din aceea că debitoare a acumulat datorii în sumă de … lei, ci trebuie dovedită în concret, prin indicare mecanismelor imaginate de pârât pentru golirea de conţinut a patrimoniului societăţii, aşa încât să asigure transferul fraudulos al resurselor financiare în patrimoniul său personal.

Cum astfel de dovezi nu au fost administrate, Curtea nu poate primi susţinerile reclamantei nici sub acest aspect.

Cu referire la fapta de a ridica din casieria societăţii un avans de trezorerie nedecontat în sumă de de … lei, Curtea constată aceasta constituie o cauză nouă a acțiunii reclamantei -  care nu a fost invocată în fața instanței de fond, așa încât ea nu poate fi valorificată pentru prima dată în apel,  dată fiind interdicția instituită prin dispozițiile art. 478 alin.3 Cod procedură civilă, care statuează că „În apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi”.

Cu referire la fapta pârâtului de a înstrăina toate utilajele debitoarei către o societate în care are interese personale şi de a părăsi, pe ascuns, sediul în care funcţiona, Curtea relevă că înstrăinarea frauduloasă a activelor dă loc unei acţiuni în anularea vânzării, în condiţiile art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006 şi obligarea beneficiarului la restituirea acestora în patrimoniul debitoarei.

Curtea nu exclude nici posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a fostului administrator, sub acest aspect, însă numai condiţionat de dovedirea caracterului fraudulos al vânzării şi numai în limita prejudiciului cauzat prin această vânzare.

În speţă, însă, prin motivele de apel, creditoarea … arată în mod expres că nu a invocat caracterul fraudulos al folosirii bunurilor de către terţul …, afirmând doar faptul că pârâtul a folosit bunurile în propriul său interes sau al altor persoane.

Faţă de poziţia reclamantei cu privire la caracterul vânzării, orice discuţie cu privire la modul de utilizare a bunurilor din patrimoniul cumpărătoarei este de prisos, întrucât ceea ce ar putea să justifice antrenarea răspunderii pârâtului este deturnarea activului debitoarei  ..; or, în condiţiile în care reclamanta nu contestă modul de ieşire a activelor din patrimoniul debitoarei …, modul de utilizare a acestora ulterior acestui moment nu este relevant pentru cauză.

În fine, cu referire la fapta pârâtului de a nu îşi onora angajamentul asumat faţă de societatea …, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 169 din Legea insolvenţei, ci, eventual, din perspectiva răspunderii contractuale – un angajament însemnând o manifestare de voinţă efectuată în scopul de a produce efecte juridice, adică un contract.

Cum însă, procedura instituită de art. 169 nu urmăreşte valorificarea obligaţiilor contractuale, ci este deschisă exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, acest motiv nu poate sta la baza admiterii acţiunii reclamantei.

Concluzionând, Curtea apreciază că în speţă nu există dovezi care să justifice antrenarea răspunderii patrimoniale personale a pârâtului …, aşa încât a procedat la respingerea apelului reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 480 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare