Stabilirea sancțiunii pentru săvârșirea abaterii disciplinare

Abaterea săvârşită justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare însă, aşa cum corect a apreciat şi prima instanţă, nu a măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă.  Însă potrivit art.250 din Codul muncii, angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă  nu numai în raport cu gravitatea abaterii disciplinare  săvârșite de salariat, ci în raport şi cu  împrejurările în care a fost săvârșită fapta, gradul de vinovăţie  a salariatului, consecințele  abaterii disciplinare, comportarea  generală  la serviciu şi eventualele  sancţiuni  disciplinare  suferite anterior de către salariat. Or, în condiţiile în care în urma  săvârşirii  abaterii, intimata nu a suferit concret nici un prejudiciu material sau de imagine, obiectul valoric al abaterii  este  modic - 50 euro - precum şi în condiţiile lipsei antecedentelor disciplinare ale salariatei, aceasta  având o activitate îndelungată în cadrul băncii, din  1992  şi o comportare ireproşabilă  la serviciu până la acest incident,  aplicarea unei sancţiuni mai blânde  este legală şi temeinică.

La această soluţie, prima instanţă a avut în vedere şi recomandările comisiei de cercetare disciplinară din cadrul angajatorului membrii acesteia cunoscând activitatea profesională a contestatoarei.

Decizia civilă nr. 84/16.02.2016 a Curţii de Apel Galaţi 

Prin sentinţa civilă nr.445/06.10.2015, Tribunalul Vrancea a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea BL, în contradictoriu cu intimata BCR SA.

A anulat în parte decizia de concediere nr. …/18.06.2015 emisă de către pârâtă, respectiv în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată și anume, desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

A înlocuit sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni.

A dispus reintegrarea reclamantei în funcţia avută anterior concedierii.

A obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta dacă nu ar fi fost concediată, sume ce se vor actualiza cu inflația de la data la care trebuiau achitate lunar dacă nu ar fi intervenit concedierea și până la achitarea efectivă..

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08.07.2015 sub nr. 1390/91/2015 pe rolul Tribunalului Vrancea – Secţia I Civilă, reclamanta BL a formulat în contradictoriu cu pârâta BCR SA contestaţie împotriva deciziei de sancţionare nr. …/18.06.2015, solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună:

- anularea deciziei de concediere;

- anularea în parte a deciziei în sensul înlocuirii sancțiunii aplicate cu alta mai ușoară;

- reintegrarea reclamantei pe postul deținut anterior concedierii;

- obligarea pârâtei la despăgubiri egale cu drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit pe perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării efectivă, plus actualizarea cu inflația.

În motivarea contestaţiei reclamanta a învederat că a fost salariată a pârâtei în perioada aprilie 1992 – 19 iunie 2015, iar prin decizia contestată i s-a aplicat sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă.

A susținut reclamanta că decizia de sancționare este nelegală din perspectiva următoarelor cerințe ce nu au fost respectate:

1) decizia a fost emisă cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul muncii. Astfel, cercetarea disciplinară a avut loc la data de 15.04.2015, însă raportul a fost înregistrat abia la data de 26.05.2015, neexistând vreun argument justificativ care să explice această întârziere, conduita excedând finalității instituirii termenului respectiv.

2) decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamantă, apărări referitoare la circumstanțele săvârșirii faptei ce a fost recunoscută.

3) decizia este nelegală fiindcă încalcă dispozițiile art. 62 alin. 2 din Codul muncii, nefiind expuse referiri cu privire la modalitatea de individualizare a sancțiunii disciplinare sau la criteriile prevăzute la art. 250 din Codul muncii.

4) sancțiunea aplicată este disproporționată în raport de fapta săvârșită, lipsa antecedentelor pe plan disciplinar, perioada îndelungată a raporturilor de muncă dintre părți, efortul depus de reclamantă pe parcursul anilor pentru a contribui la realizarea obiectivelor pârâtei, efort manifestat prin prestarea unui volum mare de muncă, inclusiv în afara programului normal de lucru.

În continuare, reclamanta a prezentat detaliat circumstanțele săvârșirii faptei reținute ca abatere disciplinară în decizia de concediere, reiterând opinia că sancțiunea aplicată este disproporționată față de toate circumstanțele.

Pârâta BCR SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei.

În cuprinsul acesteia pârâta a învederat că în raport de Decizia în interesul legii nr. 16/2012 pronunțată de ÎCCJ, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare la registratura unității și cum raportul a fost înregistrat la data de 26.05.2015 rezultă că sancțiunea a fost aplicată în termenul legal.

De asemenea, s-a învederat că atât timp cât reclamanta a recunoscut săvârșirea faptei, angajatorul nu a avut ce înlătura.

În ceea ce privește sancțiunea aplicată, pârâta a învederat că aceasta este justificată în raport de conținutul concret al faptei, de împrejurarea că prin aceasta s-au încălcat o serie de norme interne, de forma de vinovăție, respectiv intenția directă.

De asemenea, în raport de specificul obiectului de activitate al pârâtei, fapta săvârșită determină o serie de consecințe din punct de vedere reputațional în fața clienților băncii, precum și din punct de vedere al disciplinei la locul de muncă, lipsa sancțiunilor anterioare nefiind un element determinant pentru a reține că sancțiunea nu este justificată.

În dovedirea contestaţiei şi în apărare s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând contestaţia de faţă din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Tribunalul a reţinut  următoarele:

I. Soluționarea capătului principal de cerere privind anularea deciziei de sancționare.

1. În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate.

Motivul este nefondat.

Astfel, potrivit art. 252 alin. 1) din Codul muncii:

Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În exercitarea competenței de interpretare și aplicare unitară a legii, ÎCCJ a decis prin Decizia în interesul legii nr. 16/2012 următoarele:

În interpretarea şi aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii.

În cazul de față, raportul de cercetare disciplinară a fost înregistrat la registratura pârâtei la data de 26.05.2015, iar sancțiunea a fost aplicată la data de 18.06.2015, în interiorul termenului de 30 de zile de la data înregistrării.

Susținerile reclamantei referitoare la întârzierea înregistrării raportului de cercetare la registratura unității nu sunt suficiente în cazul de față, pentru a reține un eventual abuz de drept din partea pârâtei, abuz ce ar putea fi sancționat prin luarea în considerare ca moment de referință al începutului termenului de 30 de zile a unei date anterioare celei de 26.05.2015.

Astfel, deși este adevărat că nu există nicio normă care să prevadă termenul în care trebuie depus spre înregistrare raportul de cercetare disciplinară, aceasta nu înseamnă că acest raport poate fi depus oricând, exercitarea cu bună credință a drepturilor prevăzute de lege impunând concluzia că depunerea spre înregistrare trebuie să se facă într-un termen rezonabil în raport de toate circumstanțele concrete din cadrul unității angajatoare.

Data efectuării cercetării disciplinare nu poate fi considerată o dată de referință în condițiile în care membrii comisiei trebuie să procedeze la redactarea raportului, ceea ce presupune un anumit timp. De asemenea, timpul de redactare a raportului este influențat și de celelalte atribuții specifice pe care le au de îndeplinit membrii comisiei de disciplină în cadrul unității angajatoare.

Prin urmare, în cercetarea eventualului abuz de drept săvârșit în exercitarea dreptului de a întocmi și depune raportul de cercetare instanța trebuie să ia în considerare astfel de elemente, durata perioadei scursă de la data cercetării și până la momentul înregistrării nefiind un element suficient sau decisiv.

În cazul de față, Tribunalul constată din cuprinsul raportului de cercetare disciplinară că acesta s-a întocmit nu doar pentru evaluarea atragerii răspunderii disciplinare a reclamantei, ci și pentru cercetarea disciplinară a încă cinci salariați, raportul cuprinzând referințele necesare și specifice fiecărui caz particular, presupunând deci un timp adecvat evaluării fiecărui caz în parte.

În raport de aceste circumstanțe și în lipsa oricăror alte informații sau probe relevante care să releve ce alte atribuții au avut de îndeplinit membrii comisiei de cercetare între data de 15.04.2015 și data de 26.05.2015, Tribunalul constată că este în imposibilitate de a reține cu caracter de certitudine săvârșirea vreunui abuz de drept din partea membrilor comisiei de cercetare în ceea ce privește depunerea spre înregistrare a raportului ori data săvârșirii acestui abuz (acest element fiind util pentru sancționarea abuzului prin luarea în considerare ca moment de început al termenului de 30 de zile).

Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul constată că nu există suficiente elemente probatorii pentru a reține ca moment de început a termenului de 30 de zile o altă dată decât cea a înregistrării raportului, consecința juridică a acestei situații constând în faptul că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 252 alin. 1) din Codul muncii, motivul de nulitate invocat de către reclamantă fiind astfel nefondat.

2. În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate.

Acest motiv este nefondat.

Astfel, potrivit art. 252 alin. 2 lit. c) din Codul muncii decizia de sancționare trebuie să cuprindă „motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile”.

„Apărările” la care se referă textul în discuție vizează săvârșirea faptei imputate sau îndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii disciplinare, neputând viza și chestiunile ce țin de individualizarea sancțiunii, angajatorul fiind suveran în dreptul de apreciere asupra acestei chestiuni, singura cenzură putând fi exercitată de către instanță.

Or, în condițiile în care în cadrul cercetării disciplinare reclamanta a recunoscut fapta imputată și nu a invocat nicio altă cauză care să excludă antrenarea răspunderii disciplinare rezultă că angajatorul nu avea căror apărări să răspundă prin decizia de sancționare.

3. În ceea ce privește al treilea motiv de nelegalitate.

Motivul este nefondat.

După cum rezultă din cuprinsul art. 252 alin. 2 din Codul muncii, decizia de concediere nu trebuie să cuprindă și referiri cu privire la aprecierea angajatorului asupra fiecăruia dintre criteriile prevăzute la art. 250 și avute în vedere la stabilirea sancțiunii.

În condițiile în care pârâtul a aplicat o sancțiune disciplinară se prezumă că acesta a avut în vedere elementele prevăzute la art. 250 din Codul muncii, nefiind obligatoriu să se prezinte în cuprinsul deciziei cum a interpretat și apreciat relevanța fiecărui criteriu în procesul de apreciere cu privire la sancțiunea aplicată.

4. În ceea ce privește al patrulea motiv de nelegalitate, motiv ce vizează sancțiunea aplicată.

Acest motiv este întemeiat.

Astfel, potrivit art. 248 alin. 1 din Codul muncii:

(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

 a) avertismentul scris;

 b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

 c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

 d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;

 e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

 Potrivit art. 250 din Codul muncii:

 Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

După cum se observă, legiuitorul stabileşte nu numai o anumită gradualitate a sancţiunilor ce pot fi aplicate în cazul săvârşirii unor abateri disciplinare, ci și elementele de referinţă ce trebuie avute în vedere în momentul stabilirii sancţiunii.

Din cuprinsul deciziei de sancţionare se constată că intimata a considerat că sancţiunea ce trebuie aplicată în raport de fapta săvârşită este cea mai gravă, şi anume, desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Fără a nega caracterul „grav” al abaterii disciplinare săvârşite de către reclamantă (caracterul „grav” neatrăgând însă în mod inevitabil sancțiunea concedierii), Tribunalul consideră că, în raport de conținutul concret și împrejurările în care fapta a fost săvârşită, consecinţele abaterii disciplinare, lipsa antecedentelor disciplinare şi de perioada îndelungată de timp în care s-au derulat raporturi de muncă între părţi anterior aplicării acestei sancţiuni, sancţiunea cea mai gravă aplicată nu este corespunzătoare în raport de aceste criterii prevăzute la art. 250 din Codul muncii.

a) Astfel, sub un prim aspect, referitor la conținutul faptei săvârșite, Tribunalul constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a înțeles să-și exprime voința de a contesta în vreun fel fapta săvârșită sau anumite aspecte din conținutul acesteia. Totodată, nu a înțeles să administreze nicio probă care să releve săvârșirea vreunei fapte ori săvârșirea faptei în circumstanțe de fapt diferite de cele menționate în decizie.

În aceste condiții, Tribunalul constată că referirile expuse de reclamantă în cuprinsul acțiunii prin care a prezentat aspecte parțial diferite privind circumstanțele săvârșirii faptei nu pot fi valorificate în niciun fel  în cadrul procesual de față.

Prin urmare, urmează a se reține că fapta a fost săvârșită în condițiile descrise de către angajator în cuprinsul deciziei, iar nu în condițiile descrise de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, în declarația dată în fața comisiei de disciplină sau în fața conducătorului unității la data de 19.03.2015.

În consecință, Tribunalul reține că fapta săvârșită de către reclamantă a constat în realizarea la cererea unui client a unui schimb valutar pentru suma de 50 EURO, schimb realizat fără a se întocmi și elibera clientului înscrisurile adecvate, scopul urmărit de către reclamantă fiind acela de a obține un folos propriu din această operațiune. Practic reclamanta, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu a efectuat schimbul valutar acționând în numele unității bancare, ci acționând în nume propriu. Totodată, reclamanta a utilizat suma de 50 EURO pentru a-și achita rata la un credit personal, iar ulterior, după efectuarea acestor operațiuni, reclamanta a înregistrat în sistemul informatic schimbul valutar realizat, semnând în locul clientului dovada de primire a contravalorii în lei a sumei de 50 de EURO.

Așadar, nu se poate reține sub nicio formă că reclamanta s-ar fi aflat în eroare la momentul efectuării schimbului valutar la solicitarea clientului și că ar fi eliberat acestuia din greșeală dublura chitanței de la un client anterior. În condițiile în care în decizia de sancționare nu se atestă o astfel de împrejurare, iar în fața comisiei de disciplină reclamanta a răspuns la întrebarea nr. 4 că a efectuat schimbul valutar în beneficiu propriu rezultă în mod lipsit de orice echivoc că reclamanta a acționat cu intenție directă (urmărind obținerea unui folos propriu), iar nu din culpă sau în alte condiții care să atenueze ori să excludă forma de vinovăție a intenției.

În considerarea celor arătate, Tribunalul reține că în raport de specificul activității pârâtei, fapta săvârșită de către reclamantă este una ce poate fi considerată gravă, însă nu trebuie omis aspectul că suma în discuție este totuși una modică.

b) În privința formei de vinovăție cu care reclamanta a acționat, Tribunalul reține, după cum s-a arătat mai sus la lit. a) că reclamanta a acționat cu intenție directă, urmărind obținerea unui folos propriu prin săvârșirea faptei respective.

c) În privința consecințelor faptei săvârșite, Tribunalul reține că acestea constau în valoarea prejudiciului material generat de nerealizarea schimbului valutar al sumei de 50 de EURO în numele unității bancare, precum și în riscul la care a expus unitatea bancară prin neeliberarea documentelor specifice care să ateste efectuarea schimbului valutar.

d) În ceea ce privește comportarea generală în serviciu a reclamantei și eventualele abateri disciplinare, Tribunalul reține că la dosar nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că reclamanta ar mai fi săvârșit abateri disciplinare sau fapte de natura celei reținute prin decizia de sancționare.

e) Reținând astfel că nu s-a invocat sau dovedit că reclamanta nu ar fi avut o comportare corectă în raporturile de muncă derulate până la data de 4.02.2015, constatând că reclamanta nu a mai fost sancționată disciplinar, ținând seama de cuantumul relativ modic al sumei pentru care reclamanta a efectuat schimbul valutar în folos propriu și luând în considerare timpul îndelungat în care s-au derulat între părți raporturi de muncă între părți, respectiv aproape 22 de ani, Tribunalul apreciază că  sancţiunea aplicată este disproporţionată în raport de elementele prevăzute la art. 250 din Codul muncii.

Aprecierea instanței referitoare la proporționalitatea sancțiunii are în vedere și opinia exprimată de către membrii comisiei de disciplină atât în ceea ce privește situația reclamantei (propunere de reducere a salariului cu 10% pe 3 luni), cât și în ceea ce privește situația celorlalți angajați ai pârâtei cercetați la aceeași dată și cu privire la care s-au făcut propuneri de sancționare prin același raport.

f) Procedând la reevaluarea elementelor prevăzute la art. 250 din Codul muncii, Tribunalul constată că sancţiunea justă ce trebuie aplicată reclamantei este reducerea salariului de bază cu 10% pe o perioadă de 3 luni, o astfel de sancţiune fiind suficientă pentru reeducarea reclamantei şi conştientizarea faptei săvârşite astfel încât, în viitor, să nu mai încalce obligaţiile derivând din raporturile de muncă.

În consecinţă, s-a anulat în parte decizia de sancționare respectiv în ceea ce privește sancțiunea aplicată urmând a fi înlocuită sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu penultima sancțiune ca nivel de gravitate, și anume, reducerea salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni.

II. Soluţionarea capetelor de cerere accesorii (reintegrarea şi acordarea de despăgubiri).

În privinţa capetelor de cerere accesorii Tribunalul reţine următoarele:

Potrivit art. 80 din Codul muncii:

(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

(2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

(3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

- având în vedere considerentele de mai sus privitoare la nelegalitatea deciziei de concediere sub aspectul sancţiunii aplicate;

- reţinând astfel aplicabilitatea art. 80 din Codul muncii;

Tribunalul urmează să admită şi capetele de cerere accesorii şi să dispună reintegrarea reclamantei în funcţia avută anterior concedierii, urmând a fi obligată intimata la despăgubiri conform art. 80 alin. 1) din Codul muncii.

Totodată, pentru repararea integrală a prejudiciului efectiv s-a dispus și reactualizarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri în raport de inflație, operațiune în urma căreia reclamanta va beneficia de sume de bani cu aceeași valoare economică pe care ar fi avut-o dacă le-ar fi încasat la termenul de plată a salariului, în ipoteza în care nu s-ar fi aplicat sancțiunea desfacerii contractului de muncă. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel  intimata BCR SA solicitând admiterea apelului  şi schimbarea  în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii contestaţiei pentru următoarele motive:

Soluţia instanţei de fond prin care a fost înlocuită sancţiunea aplicată de angajator  este greşită, deoarece fapta reţinută în sarcina contestatoarei este recunoscută de către aceasta, cât şi de către instanţă.

Chiar instanţa de judecată a  reţinut că această faptă  este una  gravă  determinată de intenţia directă cu care a fost  săvârşită, dar şi de riscul la care a  fost expusă unitatea bancară  prin neeliberarea documentelor  justificative care să ateste  efectuarea schimbului valutar.

Apelanta a reiterat susţinerea că fapta contestatoarei  recunoscută de aceasta  este o faptă gravă cu consecinţa  producerii de prejudicii materiale,  dar mai ales  reputaţionale, iar conform art.250-251 Codul muncii, angajatorul  este cel care  stabileşte sancţiunea disciplinară, iar lipsa  unor sancţiuni anterioare  aplicate contestatoarei nu poate conduce la ideea că individualizarea  sancţiunii nu ar fi corectă şi în concordanţă cu prevederile Codului muncii.

Faţă de cele arătate, apelanta a solicitat  admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

În drept a invocat art. 466 şi  urm. Cod procedură civilă  şi art. 250-252 Codul muncii.

În dovedirea apelului s-a folosit de proba cu înscrisuri administrate în prima instanţă şi depuse în copii şi în apel.

Intimata contestatoare BL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului  şi menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

Analizând motivele de apel prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea  apreciază că  apelul declarat este nefondat pentru  următoarele considerente:

Prin motivele de apel, intimata a criticat sentința sub aspectul temeiniciei măsurii aplicate de către prima instanţă. Materialul probator aflat la dosarul cauzei confirmă existenţa faptei reţinute în sarcina intimatei contestatoare prin decizia contestată.

Aşadar, abaterea săvârşită justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare însă, aşa cum corect a apreciat şi prima instanţă, nu a măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă.  Însă potrivit art.250  din Codul muncii, angajatorul  stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă  nu numai în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, ci în raport şi cu  împrejurările în care a fost săvârșită fapta, gradul de vinovăţie a salariatului, consecințele  abaterii disciplinare, comportarea  generală  la serviciu şi eventualele  sancţiuni  disciplinare  suferite anterior de către salariat. Or, în condiţiile în care în urma săvârşirii  abaterii, intimata nu a suferit concret nici un prejudiciu material sau de imagine, obiectul valoric al abaterii este  modic, 50 euro, precum şi în condiţiile lipsei antecedentelor disciplinare ale salariatei, aceasta  având o activitate îndelungată în cadrul băncii, din  1992, şi o comportare ireproşabilă  la serviciu până la acest incident,  aplicarea unei sancţiuni mai blânde  este legală şi temeinică.

La această soluţie, prima instanţă a avut în vedere şi recomandările comisiei de cercetare  disciplinară din cadrul  angajatorului, membrii acesteia cunoscând activitatea profesională a contestatoarei.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu art.480 alin.1 Cod procedură civilă Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de intimată.

Domenii speta

Spete similare