Calitatea de persoană îndreptătită a reclamantei pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură. Stabilirea dreptului la despăgubiri, fără stabilirea în concret a sumei.

Decizie 303/CA din 12.03.2015


Instanţa de recurs apreciază că reclamanta se află în situaţia reglementată de art. 41 din lege – mai sus citat - , dosarul său fiind  unul aprobat anterior intrării în vigoare a legii nr. 165/2013.

În acest sens a avut în vedere decizia nr. 686/26.11.2014 a Curţii Constituţionale care a stabilit că dispoziţiile art. 17 alin.1 lit. a) şi ale art. 21 alin. 5 şi 8 din legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

Curtea Constituţională a avut în vedere în special acele situaţii în care instanţele judecătoreşti au constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul legii nr. 10/2001 şi au obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare  de despăgubiri, ce vor fi stabilite  în condiţiile  titlului VII al legii nr. 247/2005 (situaţia reclamantei).

În argumentarea soluţiei s-a avut în vedere că, atâta timp cât propunerea de acordare despăgubiri şi cuantumul despăgubirilor au fost stabilite de o instanţă judecătorească, un organ administrativ nu poate exercita atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti prin instituirea unui sistem concurent cu sistemul instanţelor de judecată.

Chiar dacă în favoarea reclamantei nu a fost stabilit şi cuantumul despăgubirilor, Curtea Constituţională a avut în vedere şi situaţia în care s-a dispus de către o instanţă de judecată ca acestea să fie stabilite în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Art. 34,  art. 41 alin. 1,3 şi 4 din Legea nr. 165/2013

Art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013

Legea nr. 247/2005, titlul VII

Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/26.11.2014

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr. 721/88/26 martie 2014, reclamanta [...], prin mandatar [...], a chemat în judecată pârâtele ANRP şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unui titlu de despăgubire şi obligarea ANRP la emiterea unui titlu de plată în favoarea titularului dreptului, [...], în dosarul cu nr. de înregistrare 42853/CC, in conformitate cu art. 41 alin. 1, 3 şi 4 din Legea 165/2013, pentru suma de 3.445.804 lei.

În motivare s-a arătat că în favoarea reclamantei [...], printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă ?i irevocabilă (s.c. 1750/2006 a Tribunalului Tulcea), s-a dispus stabilirea dreptului la măsurii reparatorii prin echivalent pentru terenul de 1 hectar situat in municipiul Tulcea, [...], nr.30.

Măsura dispusă de instanţa a fost trimisă la ANRP, formându-se dosarul cu nr. 42853/CC.

Aici, după parcurgerea întregii proceduri reglementate pentru astfel de situaţii, s-a făcut evaluarea băneasca a imobilului imposibil de restituit în natură, la solicitarea ANRP şi de către un evaluator numit de către această autoritate publica. La data de 15.07.2011 raportul de evaluare făcut de către SC [...] SRL a fost de depus la ANRP si însuşit de către aceasta instituţie.

De atunci şi până in prezent, adică după 2 ani 6 luni de la evaluarea imobilului imposibil de restituit în natura şi de la 7 ani şi jumătate de la data la care o instanţă judecătoreasca a stabilit irevocabil dreptul la despăgubiri, petenta nu a primit nici un fel de plată a despăgubirilor stabilite.

Reclamanta are un dosar aprobat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013  motiv pentru care solicită emiterea titlurilor de despăgubire şi de plată care, ulterior, ar trebui sa fie executate de către Ministerul Finanţelor Publice.

În dovedire, reclamanta a depus la dosar, în copie, sentinţa civilă nr. 1750/2006, dispoziţia nr. 5058/2007, procura autentificată sub nr. 2589/2013, raport de evaluare in forma prescurtata.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Tulcea cu privire la cererea de chemare în judecată, a inadmisibilităţii stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent şi prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de plată.

A arătat pârâta cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Tulcea că cererea de precizare formulată de reclamant prin care solicită plata despăgubirilor ce i se cuvin, este îndreptată împotriva unei autorităţii aparţinând administraţiei publice centrale şi anume Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de plată, a arătat pârâta că, urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Mai mult decât atât,  dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv „cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi” (art. 4).

Referitor la excepţia inadmisibilităţii stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, menţionează pârâta că, potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005, evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, era atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

După intrarea în vigoare a acestui act normativ (Legea nr.247/2005), contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi totodată a fost înfiinţată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, devenită ulterior prin Legea 165/2013 Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Prin urmare, nicio altă entitate/instanţă judecătorească nu se poate substitui acestor atribuţii stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.

Prin Legea 165/2013, s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art.17, alin.1, lit. a din actul normativ invocat mai sus, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Totodată, potrivit prevederilor art.21 alin. (6) din Legea nr.165/2013 „Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale si se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.”

În ce priveşte emiterea titlului de plată în condiţiile disp.art.41 alin.1,4 se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite titluri de plată, potrivit disp.art. 41 alin 1,3 şi 3 din Legea nr. 165/2013, exclusiv în dosarele aprobate de CCSD înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi în situaţiile în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a noii legi, instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor.

Cum dosarul reclamantului nu se încadrează în niciuna din categoriile arătate, menţionează că titlul de plată se va emite în condiţiile prevăzute la art.31 din Legea nr. 165/2013, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent şi prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de despăgubire, arătând în esenţă că stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei şi că dosarul reclamantei trebuia să parcurgă procedura administrativă instituită de Legea nr. 165/2013, pe fond solicitându-se respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către reclamantă s-a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâte ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 1728 din 30 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. 721/88/2014 s-au respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale a instanţei, a inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii. Totodată s-a admis  cererea formulată de reclamantă şi a fost  obligată  pârâta  Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea  titlului  de despăgubire pentru imobilul situat în Municipiul Tulcea, [...], nr. 30 şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlul de plată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Tulcea a avut în vedere următoarele :

Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei, se reţine că potrivit art. 20 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată, competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.

Normele legale mai sus arătate nu au fost abrogate prin Legea nr. 165/2013, astfel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată.

Prin urmare, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost respinsă ca nefondată.

Instanţa a constatat că nici excepţia prematurităţii cererii nu este întemeiată, susţinerile pârâţilor sub acest aspect neputând fi reţinute.

În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni generate de refuzul emiterii unui act administrativ, întemeiată pe dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013 care stabilesc o procedură specială de plată a despăgubirilor cuvenite persoanelor ale căror dosare au fost aprobate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, termenele la care fac referire pârâtele operează doar în ipoteza cererilor care parcurg procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii reglementată în Capitolul III al Legii nr. 165/2013.

În sprijinul acestei soluţii pot fi invocate prevederile art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 cu privire la soluţiile ce pot fi adoptate de către instanţa învestită cu o cerere formulată de persona care se consideră îndreptăţită, respectiv se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

În speţa dedusă judecăţii reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului şi s-a statuat imposibilitatea restituirii în natură printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Aceste aspecte nu ar mai putea fi analizate de către o altă instanţă investită cu o cerere formulată în condiţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Pentru considerentele mai sus expuse, excepţia prematurităţii cererii a fost respinsă ca nefondată.

Cât priveşte inadmisibilitatea acţiunii, s-a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al comisiei, însă reclamanta nu a formulat o astfel de cerere, ci a solicitat doar obligarea pârâţilor la emiterea titlului de despăgubire şi a titlului de plată.

Raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul de drept invocat, respectiv art. 41 din Legea nr. 165/2013, cererea reclamantei este admisibilă.

Pe fond, analizând cererea reclamantei în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa a constatat că cererea acesteia este întemeiată.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti persoanelor îndreptăţite, în situaţia în care nu se putea realiza o restituire în natură,  era reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi în conformitate cu prevederile art. 16 din acest act normativ, dispoziţiile sau deciziile emise de entităţile notificate (prin care s-au respins cererile de restituire în natură şi prin care s-a propus acordarea de despăgubiri) erau remise Secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.

Analizând dosarul de despăgubire prin prisma legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, Comisia a procedat  la numirea unui evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului a cărui restituire s-a cerut.

Ulterior întocmirii raportului de evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, Comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reţinându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea dosarului de despăgubire spre reevaluare, procedura finalizându-se cu emiterea de către ANRP a titlului de plată şi  în situaţia în care Comisia constata că bunul a cărui restituire s-a solicitat putea fi restituit în natură, respingerea cererii de restituire în natură fiind nelegală, aceasta proceda la restituirea imobilului respectiv.

Reiterând prevederile Legii 10/2001 dar şi ale altor acte normative în materie, dispoziţiile Legii 165/2013 consfinţesc ca regulă restituirea bunurilor în natură, cu excepţia situaţiei în care acest lucru nu mai este posibil, caz în care singura măsură compensatorie va fi reprezentată de stabilirea şi acordarea de puncte.

În cadrul procedurii de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de noul act normativ în capitolul III, principalele atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (entitate ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor) sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării sau invalidării dispoziţiilor emise de entităţile notificate prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi respectiv, în sensul compensării valorii imobilelor prin puncte.

Art. 41 din Legea 165/2013 stabileşte o procedură specială de acordare a despăgubirilor către persoanele îndreptăţite cărora dosarele le-au fost aprobate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, derogative de la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii reglementată în capitolul III.

Astfel, plata sumelor de bani către aceste persoane se va face începând cu data de 1 ianuarie 2014, în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, valoarea unei tranşe nefiind mai mică de 5000 lei. În acest scop, Comisia Naţională va emite titlul de despăgubire prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor iar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite titlul de plată.

S-a observat că incidenţa dispoziţiilor legale anterior menţionate a fost condiţionată de existenţa unui dosar aprobat sub imperiul Legii 10/2001, cerinţă îndeplinită în speţa dedusă judecăţii.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa a constatat că prin notificarea depusă în baza Legii 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilului situat în Tulcea, [...] nr.30, notificare ce a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3891/2005 emisă de Primarul Municipiului Tulcea.

Reţinând că cererea reclamantei este întemeiată, Tribunalul Tulcea prin sentinţa civilă nr. 1750/2006, a anulat Dispoziţia nr. 3891/2005 emisă de Primarul Municipiului Tulcea, a stabilit dreptul acesteia la măsuri reparatorii, obligând pârâtul la emiterea ofertei constând în măsuri reparatorii, prin echivalent.

Dispoziţia nr. 5088/2007 emisă de către Primarul Municipiului Tulcea în acord cu hotărârea judecătorească anterior menţionată, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, înregistrându-se dosarul nr. 42853/CC în cadrul căruia trebuia stabilită doar valoarea imobilului, întrucât o analiză sub aspectul restituirii în natură a acestuia nu se mai putea realiza atât timp cât această chestiune fusese tranşată de o instanţă de judecată.

Prin raportul de evaluare întocmit la data de 18.07.2011 de către S.C. [...] S.R.L. la solicitarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, imobilul în discuţie a fost evaluat la suma de 3.445.804 lei,  valoare acceptată de către Comisie în condiţiile în care aceasta nu a solicitat o nouă reevaluare, în acest context, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Comisia având  obligaţia de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire.

Aşadar, în cauza de faţă a fost stabilit atât dreptul reclamantei la despăgubiri cât şi valoarea acestora, situaţie în raport de care instanţa opinează că ne aflăm în prezenţa unui dosar aprobat în sensul art. 41 din Legea 165/2013.

Susţinerile pârâţilor cum că dosarul reclamantei trebuie să parcurgă procedura instituită de noul act normativ nu pot fi reţinute, întrucât câtă vreme asupra imposibilităţii restituirii în natură a statuat o instanţă de judecată, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu mai poate face verificări sub acest aspect, iar pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, şi etapa evaluării despăgubirilor a fost finalizată în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 247/2010.

Este real că prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a suspendat emiterea titlurilor de despăgubire, însă acest act normativ a intrat în vigoare în mai 2012, deci la 10 luni de la întocmirea raportului de evaluare, perioadă de timp suficientă pentru emiterea deciziei de către Comisie, fiind lipsite de relevanţă şi apărările referitoare la numărul mare al dosarelor de despăgubiri şi la ordinea de soluţionare a acestora în condiţiile în care aşa cum s-a reţinut, în dosarul reclamantei, Comisia avea  de stabilit doar cuantumul despăgubirilor, activitate care, deşi nu prezintă o complexitate deosebită, a necesitat o perioadă de 4 ani şi fără nici o justificare legală, nu s-a finalizat cu emiterea titlului de despăgubire.

În acest context, a impune reclamantei, la mai bine de 12 ani de la data formulării cererii de restituire a imobilului, să parcurgă procedura administrativă stabilită de Legea 165/2013, nu numai că ar contraveni scopului acestui act normativ a cărui justificare a fost determinată de conţinutul hotărârii pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României care condamna ineficienţa legislaţiei naţionale, generată de lipsa de celeritate a procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv, mai ales, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii, ci ar fi în totală contradicţie cu dreptul la proprietate privată garanta de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pentru considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, cererea reclamantei a fost admisă, cu consecinţa obligării pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul situat în Municipiul Tulcea, [...], nr. 30, şi a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ANRP şi COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR,  criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

ANRP, prin recursul formulat, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei  recurate în sensul respingerii acţiunii ca fiind prematur formulată, iar în subsidiar ca neîntemeiată, invocând  dispoziţiile Legii  nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, art. 483 din Codul de Procedura Civilă, Legea nr. 165/2013.

Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de plată, învederează  că, urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în  conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Mai mult decât atât, dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv „cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi" (art. 4).

Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.

Astfel, potrivit prevederilor art. 21 - 26 din lege, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru compensarea Imobilelor (CNCI) a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri),  susţinând că faţă de aceste considerente, este prematură formularea de către reclamant a unei cereri care să vizeze emiterea titlului de plată.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite titluri de plată potrivit disp. art. 41  alin  1,3 şi 3 din Legea nr. 165/2013, exclusiv în dosarele aprobate de CCSD înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi în situaţiile în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a noii legi, instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor.

Cum dosarul reclamantului nu se încadrează în niciuna din categoriile arătate, învederează că titlul de plată se va emite în condiţiile prevăzute la art.31 din Legea nr. 165/2013, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017.

Mai arată că deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea proprietăţilor, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile, ultima tranşă reprezentând  16% din  numărul punctelor acordate, sumele cuprinse în titlurile de plată plătindu-se  de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile  de la emitere.

Referitor la formularea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat instanţei să oblige comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de plată în dosarul cu nr. 42853/CC, în conformitate cu art. 41 alin. 1.3 şi 4 din Legea 165/2013, pentru suma de 3.445.804 lei, arată că prin acesta a înţeles a solicita obligarea la soluţionarea dosarului de despăgubire, în sensul emiterii unei decizii de validare sau invalidare, iar nu în sensul de a stabili conţinutului deciziei.

Într-o astfel de cerere având ca obiect „obligaţia de a face", instanţa poate decide, cel mult, obligarea organului administraţiei publice de a emite un act administrativ, în ipoteza în care constată pasivitatea acestuia, însă, atât doctrina, cât şi practica judecătorească, sunt constante în a afirma că instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaşte acest drept instanţelor, faţă de specificul şi delimitarea atribuţiilor potrivit actelor normative speciale în executarea cărora ar urma să fie emise aceste acte, ar însemna că s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat. Altfel spus, într-o atare situaţie, la dispoziţia instanţelor judecătoreşti se află numai o cale procedurală spre a înlătura pasivitatea unei autorităţi administrative, în ipoteza în care o asemenea pasivitate este constatată.

În  susţinerea argumentaţiei prezentate, solicită a se avea în vedere că prin Legea nr. 165/2013 a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca entitate abilitată a aduce la îndeplinire dispoziţiile noii legi.

Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, C.N.C.I. analizează existenţa şi întinderea dreptului persoanei îndreptăţite, putând dispune fie validarea, fie invalidarea, în tot sau în parte, a deciziei/dispoziţiei prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii , iar  potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 3 din lege, instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

În drept s-a invocat legea 10/2001, legea 247/2005, HG nr. 1095/2005, art. 483 NCPC, legea 165/2013.

 COMISIA NAŢIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, prin recursul său,  solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca fiind prematur formulată, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că în mod nejustificat a fost  respinsă excepţia prematurităţii, având în vedere faptul că la data promovării acţiunii  erau deja în vigoare dispoziţiile Legii nr.165/2013.

Ca urmare a publicării dispoziţiilor Legii nr.165/2013  în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Mai mult decât atât, dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv „cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi " (art. 4), potrivit acestui text de lege procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire al reclamantului realizându-se conform prevederilor Legii nr. 165/2013, lege prin care a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 17 alin.1 lit. a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

În  privinţa termenului în care Comisia Naţională are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, arată  că art. 34 alin. (1) stabileşte un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2), persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru  soluţionarea cererii sale.

Din analiza coroborată a celor două texte de lege ante-menţionate, arată că  legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv şi absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) şi absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.

Prin Decizia nr. 269/2013, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizare a procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării in vigoare a legii.

Per a contrario, dispoziţiile textului de lege sunt constituţionale în măsura în care se aplică acelor cauze introduse ulterior pe rolul instanţelor de judecată.

Referitor la situaţia dosarului de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 7524/2007 emisă de Primăria Municipiului Tulcea şi înregistrat sub nr. 42853/CC, menţionează  că acesta va fi soluţionat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013, a termenului legal mai sus menţionat precum şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 a CCSD, decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în şedinţa acesteia din data de 14.11.2013, iar în ce priveşte Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 a CCSD, arată  că în cuprinsul art. 2 din decizia amintită sunt prevăzute principiile care trebuie avute în vedere în soluţionarea dosarelor.

Astfel,  în cuprinsul art. 2 al deciziei mai sus menţionate sunt enumerate punctual tipurile de dosare existente în cadrul Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea imobilelor  ( fosta I CCSD) precum şi modalitatea de soluţionare a acestora, cu precizarea că disp.pct.2.2 au fost abrogate în şedinţa CNCI din data de 27.02.2014. ( a se vedea în acest sens prevederile pct. 2.1- 2.8 din Decizia nr. 10299/14.11.2012).

Modalitatea de soluţionare a dosarelor are la bază principiul proporţionalităţii analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum şi faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost  soluţionate sau care urmează a fi soluţionate de către entităţile învestite cu un număr mai mare de dosare \ decât altele (şi la care, evident, ritmul de soluţionare este mai lent).

Chiar dacă Decizia nr. 10299 din 14.11.2012 emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi însuşită de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor face referire la  procedura de evaluare aşa cum a fost stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul de  despăgubire va fi soluţionat conform noii proceduri prevăzute de Legea nr. 165/2013, modificată, cu completări, prin Legea nr. 368/2013, dosarul de despăgubire nr. 42853/CC făcând  parte din categoria dosarelor de despăgubire menţionate la pct. 2.6 din Decizia nr. 2815/ 16.09.2008 a CCSD.

Arată că referitor la formularea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat instanţei să oblige Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire în conformitate cu art.41 alin.1, 3 şi 4 din Legea 165/2013 pentru suma de 3.445.804 lei, acesta a înţeles a solicita obligarea la soluţionarea dosarului de despăgubire, în sensul emiterii unei decizii de validare sau invalidare, iar nu în sensul de a stabili conţinutul deciziei, într-o astfel de cerere având ca obiect „obligaţia de a face" instanţa putând decide, cel mult, obligarea organului administraţiei publice de a emite un act administrativ, în ipoteza în care constată pasivitatea acestuia, însă, atât doctrina, cât şi practica judecătorească sunt constante în a afirma că instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

S-a susţinut că în cazul în care s-ar recunoaşte acest drept instanţelor, faţă de specificul şi delimitarea atribuţiilor potrivit actelor normative speciale în executarea cărora ar urma să fie emise aceste acte, ar însemna că s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, altfel spus, într-o atare situaţie, la dispoziţia instanţelor judecătoreşti se află numai o cale procedurală spre a înlătura pasivitatea unei autorităţi administrative, în ipoteza în care o asemenea pasivitate este constatată, învederând  faptul că prin Legea nr. 165/2013 a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca entitate abilitată a aduce la îndeplinire dispoziţiile noii legi.

Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, C.N.C.I. analizează existenţa şi întinderea dreptului persoanei îndreptăţite, putând dispune fie validarea, fie invalidarea, în tot sau în parte, a deciziei/dispoziţiei prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 3 din lege, instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.

În subsidiar, având în vedere şi prevederile Legii nr. 165/2013, solicită admiterea recursului şi modificarea Sentinţei civile nr.1728/2014 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă), pentru următoarele considerente:

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia.

Întrucât noua legislaţie a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr. 247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, precum şi condiţiile şi termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluţionarea dosarelor de despăgubire.

Totodată, potrivit prevederilor art.21 alin (5) din Legea nr. 165/2013 „ Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existentei dreptului persoanei care se considera îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor investite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte".

Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a şi b, precum şi art. 21 - 26 din lege, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri).

Arată  că numai în situaţia în care dosarul este validat de către CNCI, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege).

Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr.165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."

Potrivit art.22 din Legea 165/2013, prin excepţie de la procedura de evaluare prevăzuta de art. 21 alin. (6) si (7), Secretariatul Comisiei Naţionale analizează dosarele care conţin decizii emise in temeiul art. 6 alin. (4) si art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, şi propune Comisiei Naţionale validarea sau invalidarea masurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii investite de lege, solicitând a se  constata că CNCI, este obligată să pună în aplicare dispoziţiile legale adoptate de legiuitor, respectiv prevederile art. 1, art. 17 şi art. 21 - 26, care prevăd expres: compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea de către Comisia Naţională şi evaluarea imobilelor potrivit grilei notariale.

In ce priveşte emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul notificat, face precizarea că pretenţia reclamantului în raport de prevederile Legii nr. 165/2013, nu îşi mai găseşte justificare, în situaţia validării dosarului Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte.

Prin excepţie, potrivit art. 41 alin 3 din Legea nr.165/2013, Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, exclusiv în dosarele aprobate de CCSD înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi în situaţiile în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a noii legi, instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor. Cum dosarul reclamantului nu se încadrează în niciuna din categoriile arătate, acesta va fi soluţionat în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.

În drept s-a invocat legea 10/2001, legea 247/2005, HG nr. 1095/2005, art. 483 NCPC, legea 165/2013.

Prin Întâmpinare, intimata reclamantă [...] a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin recursul formulat de către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, deşi nu se indica care sunt încălcările legale comise de prima  instanţă dintre cele prevăzute limitativ de art.488 cpc, se pretinde că  excepţia prematurităţii a fost greşit soluţionată iar pe fond că recurenta nu se afla in pasivitate şi prima instanţă nu putea impune conţinutul actului la care pârâta a fost obligată.

În  privinţa prematurităţii, învederează următoarele:

Cauza acţiunii reclamantei, respectiv existenţa unui dosar aprobat in sensul art.41 din legea 165/2013, exclude în totalitate parcurgerea procedurii ce ar trebui să se finalizeze cu validare sau invalidare, reclamanta intimată parcurgând anterior o procedură judiciară finalizată cu o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit şi  îndreptăţirea şi felul retrocedării, astfel că nu se mai poate pune problema în vreun fel că o comisie administrativă să mai valideze sau să invalideze cererea reclamantei.

Toate temeiurile de drept pe care recurenta pare să-şi fi întemeiat prematuritatea au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, având în vedere prevederile art.4, art. 17 alin.l lit.a şi art.21 alin.5 si 8.

Recurenta se află exact în situaţia prevăzută de această ultimă decizie a Curţii Constituţionale, având o hotărâre irevocabilă (in sistemul vechiului cod de procedura civilă) prin care se stabileşte persoana îndreptăţită, întinderea dreptului de proprietate (un hectar de teren situat in municipiul Tulcea)  dar şi felul despăgubirii pentru respectivul drept.

Prin urmare, ţinând cont de cauza acţiunii formulate de către reclamanta intimată dar şi de soluţiile constante ale Curţii Constituţionale, solicită menţinerea  soluţiei  primei instanţe asupra prematurităţii cererii formulate de către intimata reclamantă.

In privinţa chestiunilor legate de fondul procesului şi ridicate prin cererea de recurs, învederează că problema de drept in discuţie şi cauza acţiunii civile în acelaşi timp, este aceea de a considera că parcurgerea procedurii arătate de legea 10/200l (aşa cum aceasta a fost modificată în timp) reprezintă un dosar aprobat in sensul art. 41 alin. l din legea 165/2013.

Totodată, arată că noţiunea  de dosar aprobat este echivalenţa mutatis mutandis, cu cea de bun actual  utilizată de către art.l din protocolul adiţional nr.l la convenţia europeană drepturilor omului.

Ca urmare a hotărârii judecătoreşti de obligare a autorităţii statale la plata de măsuri reparatorii prin echivalent, echivalent stabilit tot de către autoritatea statală, s-a creat un drept patrimonial obligaţional (creditor fiind reclamanta, iar debitor  fiind Statul Român) asupra cărora nici o autoritate statală nu mai putea reveni nici administrativ şi nici legislativ (hotărârea Viasu contra României), lucru petrecut în anul 2006, fiind trecuţi de la acel moment peste 8 ani de zile, astfel că se poate spune fără a se greşi că  recurenta se afla într-o stare de pasivitate legătura cu soluţionarea cererii .

Tocmai această pasivitate se reclamă în această acţiune, pasivitate imputabilă exclusiv debitoarei, astfel că este cât se poate de întemeiat că soluţia primei instanţe de obligare la emiterea unor acte administrative să  fie considerată corecta, logică,  justă.

Învederează că reclamanta intimată nu se afla şi nu se putea afla în situaţia reluării procedurii administrative a soluţionării cererii de restituire a proprietăţii abuziv preluate, astfel că nu se putea  pune problema de a primi o validare sau invalidare din partea CNCI. De asemenea, textul legal pe care recurenta îl invoca este declarat neconstituţional prin decizia din 26.11.2014 a Curţii Constituţionale.

Prevederile art.35 alin.3 din legea 165/2013, deşi nedeclarate (încă) neconstituţionale, nu sunt aplicabile situaţiei reclamantei intimate, pentru aceleaşi motive pentru care art.17 alin. l lit. a si art.21 alin.5 şi 8 din legea 165/2013 au fost declarate neconstituţionale, soluţia primei instanţe  neputând  reprezenta niciodată o forma de încălcare a principiului separaţiei puterilor in stat  ci doar o firească formă de control şi sancţionare a autorităţilor administrative a căror practica curentă încalcă prevederile legale. Instanţele judecătoreşti nu au numai dreptul, ci au obligaţia de a sancţiona orice abatere din practică administrativă, iar în cadrul acestui control sunt îndrituite să stabilească cele mai eficiente remedii de stabilire a echilibrului dintre stat (în sens cât se poate de generic) şi particulari.

Mai arată că prin recursul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (ajuns în posesia intimatei mai târziu decât cel al ANRP) s-a pretins că excepţia prematurităţii a fost greşit soluţionată, că cererea reclamantei-intimate va fi rezolvată  în conformitate cu legea 165/2013 prin validarea sau invalidarea cererii şi compensarea prin puncte a imobilelor şi evaluarea acestora potrivit grilei notariale. În privinţa excepţiei prematurităţii, considerentele prezentate se  aplică  similar şi în cazul acestui recurs.

Face precizarea că în privinţa celorlalte argumente prezentate în cadrul cererii de recurs, cererea reclamantei nu este întemeiată pe prevederile cuprinse în capitolele II şi III din legea 165/2013, ci exclusiv pe prevederile art. 41 din aceasta lege, prevederi care exclud cererile de retrocedare formulate de la soluţionarea lor pe legea 165/2013, aşa cum s-a explicat la pct. A,II,l din prezenta întâmpinare, susţinerile recurentei sub acest aspect neavând nici un fel de legătură cu prezenta acţiune.

Mai arată că pe de altă parte, întreaga situaţie juridică a cererii de retrocedare a fost diferită, deoarece toate textele pe care recurenta îşi întemeiază susţinerile (art.17 lit.a,art.21 alin.5 si 8) au fost declarate neconstituţionale, reclamanta intimată aflându-se în situaţia de a avea un dosar aprobat în sensul art.41 alin. l din legea 165/2013 pentru următoarele motive:

- dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent este stabilit irevocabil prin hotărâre judecătorească;

- măsura instanţei de măsuri reparatorii prin echivalent a fost trimisă la ANRP, formându-se dosarul cu nr.42853/CC.

După parcurgerea întregii proceduri reglementate pentru astfel de situaţii, s-a făcut evaluarea bănească a imobilului imposibil de restituit în natură  la solicitarea ANRP şi de către un evaluator numit de către această autoritate publică, dosarul parcurgând  toată procedura administrativă în faţa pârâtelor, în conformitate cu ceea ce punctele 16.11-16.14 din HG 1095/2005  ( în vigoare la acel moment) prevedeau.

Faptul că între 15.07 20011 şi mijlocul lunii martie 2012 (când a intrat in vigoare OUG 42 care suspenda o parte din activitatea pârâtelor) nu s-au ţinut şedinţe, deşi puteau şi trebuiau să se ţină,  nu poate constitui un motiv pentru care situaţia juridică a reclamantei să nu fie considerată dosar aprobat, deoarece nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept.

- asupra despăgubirilor stabilite nu se mai poate reveni, comisia naţională trebuind fie să dispună reevaluarea, fie să emită titlul de despăgubire (art. 16.14 din HG 1095/2005).

Cum comisia naţională  nu a dispus reevaluarea (pentru că nu s-au făcut contestaţii, pentru că toată procedura în materie a fost respectată) atunci aceasta trebuia să emită titlul de despăgubire.

- cuantumul despăgubirilor evaluate de expert este în limitele actuale ale criteriilor de evaluare, suma stabilită fiind aceeaşi cu cea care ar rezulta in prezent din compararea cu grila notarilor publici.

Curtea va analiza ambele recursuri formulate în mod unitar, din perspectiva art. 488 punctul 8 NCPC, având în vedere motivele identice de nelegalitate invocate.

În ceea ce priveşte afirmaţia că reclamanta a solicitat instanţei să oblige comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de plată în dosarul cu nr. 42853/CC, în conformitate cu art. 41 alin. 1.3 şi 4 din Legea 165/2013, pentru suma de 3.445.804 lei, dar că prin acesta a înţeles a solicita obligarea la soluţionarea dosarului de despăgubire, în sensul emiterii unei decizii de validare sau invalidare, iar nu în sensul de a stabili conţinutului deciziei, instanţa are în vedere că, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte obiectul acţiunii, în speţă solicitarea fiind de emitere a unui titlu de plată şi a unui titlu de despăgubire în favoarea reclamantei.

Excepţia prematurităţii acţiunii nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu fondul cauzei, respectiv cu aplicarea în speţă a art. invocat – art. 41 alin. 1,3 şi 4 din legea 165/2013.

Potrivit acestui articol, (1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

 (3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

(4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În speţă, reclamanta a formulat în anul 2002 cererea înregistrată cu nr. 44, prin care a solicitat în temeiul Legii 10/2001 restituirea unui teren în suprafaţă de 1 ha situat în Tulcea, [...] în calitate de moştenitoare a defunctului [...].

Cererea sa a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 3891/25.11.2005 de către Primarul Municipiului Tulcea, cu motivarea că nu face dovada preluării abuzive în perioada reglementată de legea 10/2001.

Dispoziţia nr. 3891/25.11.2005 a fost atacată în instanţă, aceasta stabilind irevocabil netemeinicia ei prin sentinţa civilă nr. 1750/21.06.2006, dosar nr. 4222/2005 al Tribunalului Tulcea.

Instanţa a stabilit totodată dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, preluat abuziv.

Instanţa a avut în vedere imposibilitatea restituirii în natură a acestui imobil, precum şi faptul că s-a făcut dovada proprietăţii, a preluării abuzive şi a calităţii de moştenitor.

În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti Primăria Municipiului Tulcea emite Dispoziţia nr. 5058/23.04.2007 prin care constată calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Totodată, se dispune prezentarea unei oferte de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, titlul VII.

În acest sens, dispoziţia a fost comunicată Prefecturii Judeţului Tulcea şi Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor în vederea aducerii la îndeplinire.

Dosarul reclamantei a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, titlul VII, fiind înregistrat la ANRP sub nr. 42853/CC. Astfel, în temeiul art. 16 alin. 5 a fost înaintat unei societăţi de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Raportul de evaluare a fost întocmit şi înaintat Comisiei Centrale la data de 15.07.2011 iar aceasta  trebuia, potrivit art. 16 alin. 7 din lege, fie să procedeze la  emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Pană la momentul intrării în vigoare a 165/2013 publicată în MO 278/17.05.2013 nu a fost emis un titlu de despăgubire şi nici nu a fost trimis dosarul în vederea unei reevaluări.

Apreciind că, în aceste împrejurări, dosarul reclamantei nu se încadrează în noţiunea de „dosar aprobat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi” – legea nr. 165/2013 – şi nici nu a fost stabilită o sumă reprezentând despăgubire printr-o hotărâre judecătorească (în cazul reclamantei fiind stabilit doar dreptul la despăgubiri, fără stabilirea în concret a sumei), recurenţii consideră că dosarul reclamantei trebuie să urmeze procedura generală  prevăzută de legea nr. 165/2013, cererea fiind prematură în condiţiile în care art. 4 stabileşte situaţiile la care legea se aplică (printre care se află şi situaţia reclamantei) iar art. 34 prevede termenele de soluţionare a dosarelor.

Instanţa de recurs apreciază că reclamanta se află în situaţia reglementată de art. 41 din lege – mai sus citat - , dosarul său fiind  unul aprobat anterior intrării în vigoare a legii nr. 165/2013.

În acest sens a avut în vedere decizia nr. 686/26.11.2014 a Curţii Constituţionale care a stabilit că dispoziţiile art. 17 alin.1 lit. a) şi ale art. 21 alin. 5 şi 8 din legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

Art. 17 alin. 1 lit. a) din legea nr. 165/2013 prevede următoarele:

(1) „În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii:

a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”.

Art. 21 alin. 5 şi 8 din aceeaşi lege prevede:

(5) „Secretariatul Comisiei Naţionale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.

(8) Ulterior verificării şi evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţională validează sau invalidează decizia entităţii învestite de lege şi, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7)”.

Curtea Constituţională a avut în vedere în special acele situaţii în care instanţele judecătoreşti au constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul legii nr. 10/2001  şi au obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare  de despăgubiri, ce vor fi stabilite  în condiţiile  titlului VII al legii nr. 247/2005 (situaţia reclamantei).

În argumentarea soluţiei s-a avut în vedere că, atâta timp cât propunerea de acordare despăgubiri şi cuantumul despăgubirilor  au fost stabilite de o instanţă judecătorească, un organ administrativ nu poate exercita atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti prin instituirea unui sistem concurent cu sistemul instanţelor de judecată.

Aşa cum am arătat, chiar dacă în favoarea reclamantei nu a fost stabilit şi cuantumul despăgubirilor, Curtea Constituţională a avut în vedere şi situaţia în care s-a dispus de către o instanţă de judecată  ca acestea să fie  stabilite  în condiţiile  titlului VII al legii nr. 247/2005.

Mai mult, în speţă, deşi raportul de evaluare a fost întocmit încă din anul 2011, instituţia competentă să emită titlul de despăgubire sau să trimită dosarul pentru reevaluare, nu şi-a îndeplinit obligaţia până în anul 2013 când a intrat în vigoare legea nr. 165/2013, recurenţii invocând în susţinerea argumentelor propria culpă. Aşa cum a arătat şi prima instanţă, deşi în această perioadă a existat o ordonanţă care a suspendat până la 15 mai 2013 emiterea titlurilor de despăgubire – OUG 4/2012 - , aceasta a intrat în vigoare cu mult după înaintarea raportului de evaluare către instituţia competentă.

Pe de altă parte, faţă de cele reţinute de către Curtea Constituţională, întrucât în speţă s-a stabilit de către o instanţă judecătorească dreptul reclamantei la despăgubiri, existenţa unui întârzieri culpabile din partea instituţiei competente nu are relevanţă, textul aplicabil fiind cel invocat de către reclamantă, respectiv art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Pentru aceste argumente instanţa apreciază că în speţă s-a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, ambele recursuri fiind nefondate.