Anulare tdp

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1082/17.11.2008

Reclamanţii  D.M. şi D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.M.C., Comisia Locală D de fond funciar şi Comisia judeţeană D de fond funciar, ca instanţa de judecată să constate nulitatea absolută parţială a unui titlu de proprietate, în ce priveşte includerea în acesta a două suprafeţe de teren intravilan.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că titlul de proprietate anterior menţionat a fost emis pe numele lui DV, fratele lor, iar din eroare în suprafaţa totală de 3,74 ha, reconstituită în proprietate, au fost incluse şi cele două suprafeţe, asupra cărora fratele lor nu avea niciun drept.

Reclamanţii au mai precizat că parcelele de teren indicate se aflau în anul 1992 în proprietatea Consiliului Local, parcela 1 fiind atribuită lui D.M., iar parcela 6 lui D.F.

În cauză au fost încuviinţate proba cu înscrisuri şi interogatoriul reclamanţilor.

La solicitarea acestora, s-a dispus ca pârâta Comisia locală D de fond funciar să comunice înscrisurile care au constituit temeiul emiterii titlului de pentru D.V.

Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa a apreciat că reconstituirea dreptului de proprietate pentru autorul pârâtului D.M.C., D.V., pentru cele două suprafeţe, s-a făcut în mod eronat.

Astfel, analizând pagina din registrul agricol pentru anul 1959 a numitului D.V., se observă cu uşurinţă că acesta avea în proprietate la momentul arătat o suprafaţă totală de 4,85 ha teren agricol (din care 4,76 ha teren arabil şi 0,09 ha vii), precum şi 0,08 ha teren curţi construcţii.

Ca atare, în urma aplicării legilor fondului funciar aceasta era suprafaţa maximă ce putea fi reconstituită în proprietate numitului D.V.

Coroborând aceste informaţii cu cele exprimate de titlul de proprietate  , rezultă fără putinţă de tăgadă că numitului D.V. nu i se putea reconstitui în proprietate, ca teren intravilan, decât suprafaţa de 0,08 ha (800 m2), în realitate fiindu-i reconstituit 3.000 m2. Faţă de cele arătate reconstituirea unei suprafeţe de 2.200 m2 în plus de evidenţele din Registrul agricol din anul 1959 apare ca nejustificată.

Analizând cele două certificate de urbanism depuse de reclamanţi la dosarul cauzei şi ţinând cont că certificatul de urbanism constituie, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, „actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării“, instanţa a constatat că reclamantul D.M. a fost pus în posesie de către pârâta Comisia locală D de fond funciar asupra suprafeţei de 1.000 m2, iar reclamantul D.F a fost pus în posesie asupra unei alte suprafeţei de 1.000 m2. În acest context, instanţa a observat că autoritatea emitentă a celor două certificate de urbanism i-a considerat pe cei doi reclamanţi ca fiind proprietarii suprafeţelor de teren indicate, făcându-se menţiune în acest sens la rubrica regimul juridic din cuprinsul certificatelor de urbanism amintite.

Aceeaşi calitate de proprietar le este conferită celor doi reclamanţi de autoritatea locală pentru suprafeţele de teren intravilan şi prin certificatele de atestare fiscală pentru persoane fizice privind impozitele şi taxele locale, ştiut fiind faptul că impozitul pe teren, conform art. 256 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal se datorează numai de către proprietar.

În consecinţă, instanţa a apreciat că autoritatea locală a considerat întotdeauna că reclamanţii sunt singurii proprietari ai celor două suprafeţe de teren intravilan, de 1000 m2 fiecare, chiar dacă, în mod formal, aceştia nu aveau decât calitatea de posesori, nefiind încă emis pentru ei titlul de proprietate după punerea în posesie, realizată anterior anului 1994, aşa cum s-a arătat anterior.

Faţă de temeiurile de fapt şi de drept anterior arătate, instanţa a concluzionat că numitul D.V. nu a fost niciodată proprietarul celor două suprafeţe de 1.000 m2, situate în intravilanul comunei D, jud. Dolj, astfel că nu era îndreptăţit la reconstituirea proprietăţii pe această suprafaţă, conform Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. III alin. 1 lit. a pct. i din Legea 169/1997, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută actele de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane neîndreptăţite la aceasta, instanţa a constatat nulitatea absolută parţială  a titlului de proprietate emis pe numele lui D.V, în ce priveşte cele două suprafeţele de 1.000 m2, situate în intravilanul comunei D.

Domenii speta

Spete similare