Revendicare imobiliară

Sentinţă civilă 8262 din 11.12.2009


Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra  cauzei  civile privind pe  reclamantul C S al B E CA  din România în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Sibiu prin Primar,  SC .... SA, O V  având ca obiect revendicare imobiliară.

Cauza a fost dezbătută în fond la data de 02 decembrie 2009, când cei prezenţi au formulat concluzii ce s-au consemnat în încheierea din aceeaşi zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

I N S T A N Ţ A

Prin cererea formulată la data de 04.12.2008 pe rolul Judecătoriei Sibiu şi înregistrată sub nr. 9063/306/2008 reclamanta C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice, MUNICIPIUL SIBIU, prin PRIMAR, SC .... SA, O V M, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Sibiu, str. Tipografilor, nr. 18, înscris în CF .... Sibiu, cu nr. top ...., construcţii şi teren aferent în suprafaţă de 63, 84 mp şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea de fapt a cererii reclamanta a arătat în esenţă, faptul că, imobilul din CF 10340 Sibiu, cu nr. top 100, situat în Sibiu, str. Tipografilor, nr. 18, a constituit proprietatea tabulară a B E C.A. din Sibiu, fiind dobândit prin cumpărare în anul 1939 iar la data de 09.11.1945, în baza adresei nr. 1220/03.11.1945 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, întreg imobilul a fost preluat în mod abuziv şi fără titlu de către Statul Român şi transcris în CF 12067 Sibiu. A mai învederat reclamanta şi împrejurarea că, preluarea imobilului de către Statul Român a fost una abuzivă şi fără titlu valabil, astfel că, dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată de la B E C.A. la Statul Român. S-a mai precizat şi că, ulterior preluării, unul dintre spaţiile de locuit din imobil, identificat cu nr. top .... a fost vândut pârâtei O V M în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997, deşi Statul Român nedobândind proprietatea asupra imobilului, nu putea să-l transmită pârâtei menţionate, aceasta stăpânind imobilul fără nici-un drept, actul său provenind de la un non dominus.

În drept, art. 480, 481 şi 485 Cod civil şi art. 36 alin. 1 din Legea nr. 7/1996.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a depus la dosarul cauzei în cadrul probei cu înscrisuri, următoarele acte, în copie: cartea funciară nr. 10340 Sibiu, cartea funciară nr. .... Sibiu, cartea funciară 12067 Sibiu (f. 57-69), contract de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997, contract de vânzare – cumpărare nr. 7919 încheiat în data de 28.11.1939, decizia civilă nr. 298/2005 a Tribunalului Sibiu, decizia civilă nr. 243A/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, decizia civilă nr. 1154/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia(filele 94-99), sentinţa civilă nr. 4059/04.06.2004 a Judecătoriei Sibiu(filele 104-109).

Pârâta O V M a depus întâmpinare în cauză(f. 26) prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă, întrucât este proprietara şi posesoarea imobilului din litigiu, reclamanta neavând nici un drept asupra apartamentului menţionat, invocând totodată şi excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantă precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

A precizat pârâta că prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997 a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu înscris în CF .... Sibiu, top .... iar la data de 01.09.1999 dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară, prin încheierea nr. 9821/1999. A mai precizat pârâtă şi faptul că, în urmă cu circa 5 ani de zile, reclamanta a mai formulat o acţiune civilă având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi, care a fost respinsă irevocabil de către Tribunalul Sibiu.

Excepţia excepţia autorităţii de lucru judecat a fost soluţionată, în sensul respingerii acesteia, în şedinţa publică din data de 02.12.2009, aşa cum rezultă din încheierea de amanare a pronunţării din data menţionată.

Pârâta SC .... SA a invocat, prin întâmpinarea depusă în cauză(f. 30), excepţia inadmisibilităţii acţiunii deoarece aceasta este formulată în contradictoriu cu persoanele ce deţin în prezent bunul în temeiul unui act juridic de înstrăinare, iar dispoziţiile art. 1 alin. 1 din OUG nr. 94/2000 duc la o astfel de concluzie. A mai precizat pârâta şi faptul că ordonanţa menţionată este o reglementare specială în materia revendicării imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, derogatorie de la dreptul comun, astfel că, acestea din urmă rămân fără aplicare după intrarea în vigoare a ordonanţei, iar imobilul din litigiu intră sub incidenţa OUG nr. 94/2000, fiind legal înstrăinat printr-un contract de vânzare – cumpărare. De asemenea, a mai arătat pârâta că şi ÎCCJ a României a statuat în practica sa că un demers judiciar ca are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de legea specială.

În drept, art. 115 Cod procedură civilă.

Pârâtul MUNICIPIUL SIBIU, prin PRIMAR a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă deoarece retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase este reglementată printr-un act normativ cu caracter special, derogator de la dreptul comun în materie imobiliară, respectiv, OUG nr. 94/2000 precum şi HG nr. 1094/2005, prin care a fost instituit şi un termen special de prescripţie, împlinit la data de 22.01.2006, până la care cultele religioase aveau posibilitatea de a solicita instanţei restituirea imobilelor care le-au aparţinut precum şi anularea actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele revendicate. A mai precizat pârâtul şi împrejurarea că în dosarul nr. 4701/2003 al Judecătoriei Sibiu reclamantul din cauză a solicitat în contradictoriu cu MUNICIPIUL SIBIU, SC .... SA, O V M anularea contractului de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997 încheiat cu pârâta O, însă instanţa a menţinut contractul ca valabil şi legal încheiat, astfel că, acţiunea apare inadmisibilă şi din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 41 introdus prin Legea nr. 247/2005.

Pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu a formulat întâmpinare în cauză(f. 89-91) prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă având în vedere dispoziţiilor art. 41 introdus prin Legea nr. 247/2005 şi art. 1 alin. 1 şi 9 din OUG nr. 94/2000, întrucât acţiunea în revendicare este exclusă, atunci când adevăratul proprietar are la îndemână pentru a intra în posesia imobilului o procedură reglementată de o lege specială de restituire, în caz contrar, eludându-se principiile de drept civil consacrate, special generalibus derogant şi cel al aplicării imediate a legii civile noi.

Reclamantul prin răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâta SC .... SA(filele 37-39) a arătat că, într-adevăr OUG nr. 94/2000, stabileşte o procedură specială, necontencioasă, în temeiul căreia imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea Statului Român, a persoanelor de drept public, sau în patrimoniul unei persoane din cele prevăzute în art. 2 al ordonanţei, se restituie în natură, iar pentru cele care nu se mai află în proprietatea Statului, persoana îndreptăţită poate opta pentru acordarea de despăgubiri, dar apariţia acestei legi nu exclude posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare în baza dreptului comun având în vedere că acţiunea se bazează pe normele legale cu caracter general presupunând o procedură contencioasă ci constituie doar o alternativă necontencioasă privind retrocedarea alături de acţiunea în revendicare. A mai precizat reclamantul să împrejurarea că imobilul din litigiu cade sub incidenţa OUG 94/2000, însă posibilităţile de restituire în natură oferite de actul normativ amintit sunt limitate, astfel că, în conformitate cu art. 21 din Constituţie, Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 1 la Convenţie, nu se poate refuza judecarea de către instanţele de judecată a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară.

De asemenea, reclamantul prin precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei (filele 76) a justificat din perspectiva sa calitatea procesuală a pârâţilor chemaţi în judecată, învederând instanţei faptul că a solicitat reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară, astfel că STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice deţine calitatea procesuală în cauză întrucât imobilul fiind preluat în anul 1947, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată, acesta a devenit proprietatea Statului Român, fiind înscris în CF pe numele acestuia la data preluării iar ulterior, după anul 1990, imobilul a fost considerat ca făcând parte din domeniul privat al unităţii administrativ – teritoriale, respectiv, al MUNICIPIULUI SIBIU, imobilul în litigiu fiind administrat de mandatarul pârâtului MUNICIPIULUI SIBIU, fostul RAGCL Sibiu, actuala SC .... SA, care l-au şi înstrăinat către pârâta O în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997, astfel că şi aceşti pârâţi deţin calitate procesuală pasivă în cauză în cadrul acţiunii în revendicare.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC .... SA instanţa reţine următoarele:

Este de principiu faptul că una dintre condiţiile pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi în acelaşi timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana care este titular al obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, ceea ce într-o acţiune în revendicare bazată pe dreptul comun, ce se defineşte a fi acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, înseamnă identitate între persoana pârâtului şi persoană desemnată a fi posesorul neproprietar iar în cea de rectificare CF presupune ca pârâtul să fie intabulat în cartea funciară cu dreptul de proprietate ce se dispută.

Prin urmare, cum pârâta SC .... SA nu are şi nu a avut calitatea de posesor neproprietar sau de proprietar şi nici nu se află intabulat în CF ca proprietar al imobilului din litigiu, fiind un simplu fost mandatar administrator cu privire la acesta, nu are calitatea de a sta în judecată ca pârât în cauza de faţă ce are ca obiect revendicare imobiliară şi rectificare CF, prin repunerea părţilor în situaţia anterioră.

Astfel, instanţa găseşte excepţia menţionată întemeiată, motiv pentru care o va admite şi, pe cale de consecinţă, va respinge acţiunea formulată de reclamanta C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA împotriva pârâtei SC .... SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

 Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii instanţa reţine următoarele: 

Din cartea funciară 10340 Sibiu(f. 8 - 9) reiese că imobilul din litigiu a fost preluat de la proprietarul tabular B E Regnicolară, conform Legii nr. 485/1944 şi a fost trecut în proprietatea Statului Român şi intabulat ca atare, prin încheierea de CF nr. 3104/09.11.1945, în baza adresei nr. 1220/03.11.1945 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German, act ce se încadrează în perioada prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, întrucât  art. 1 din Legea nr. 501/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 94/2000 prevede că sunt supuse, măsurilor recuperatorii acele imobile aparţinând cultelor religioase care au fost preluate abuziv de statul român în perioada 6.03.1945-22.12.1989. Imobilul se încadrează în aceste dispoziţii, pentru că, deşi preluarea de către stat s-a făcut în octombrie 1944 prin Decretul-Lege nr. 485/1944 era necesară înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului pentru transmiterea dreptului, conform şi Legii nr. 369/1943, cerinţă realizată la 09.11.1945, înăuntrul perioadei de referinţă prevăzută de lege.

Din această perspectivă, reclamantul în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. 3 din O.U.G. nr. 184/2002 prin care persoanelor îndreptăţite li se acorda posibilitatea să solicite constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, a formulat acţiunea civilă din cadrul dosarului nr. 4701/2003 al Judecătoriei Sibiu, la data de 17.06.2003, solicitând în contradictoriu cu MUNICIPIUL SIBIU, SC .... SA, O V M anularea contractului de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997 încheiat cu pârâta O şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi rectificarea în cartea funciară în sensul radierii înscrierii privitoare la acest contract.

Prin sentinţa civilă nr. 4059/04.06.2004 a Judecătoriei Sibiu(filele 104-109) rămasă irevocabilă la data de 26.05.2005, prin decizia  civilă nr. 298/2005 a Tribunalului Sibiu, de respingere a recursului formulat de reclamantul C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA a fost respinsă acţiunea civilă în anularea contractului de vânzare – cumpărare nr. 3657/1997 şi revenirea la situaţia anterioară reţinându-se faptul că, contractul menţionat este legal, fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale HG nr. 20/1996 modificată prin HG nr. 11/1997.

Plecând de la constatările reţinute mai sus, se remarcă o primă problemă, de principiu, la care trebuie să răspundă instanţa, în speţă, aceea a existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, O.U.G. nr. 94/2000, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, art. 480 Cod civil.

Astfel, susţinerile reclamantei relativ la faptul că, deşi imobilul din litigiu cade sub incidenţa OUG 94/2000, apariţia acesteia nu exclude posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare în baza dreptului comun având în vedere că acţiunea de faţă se bazează pe normele legale cu caracter general presupunând o procedură contencioasă, iar cea specială una necontencioasă, ce cuprinde  posibilităţi de restituire în natură limitate nu pot fi primite de instanţă deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate in mod abuziv, cu sau fara titlu, de Statul Roman în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Mai mult, legea specială, în speţă, O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost completată şi modificată ulterior se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 1), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute în art. 6 din actul normativ menţionat, cu acordarea pentru titularii cererilor de retrocedare a masurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).

De asemenea, O.U.G. nr. 94/2000 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat precum şi calea de atac împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, garantându-se accesul la instanţă şi controlul judecătoresc al actelor emise de autoritatea administrativă.

Prin urmare, O.U.G. nr. 94/2000, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă  şi, fără a elimina accesul în justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Cum reglementările cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000 interesează, substanţial şi procedural ordinea publică şi principiul securităţii raporturilor juridice, rezultă că, ulterior adoptării acesteia, acţiunea în revendicarea imobilelor ce intră sub incidenţa sa, bazată pe dreptul comun, nu mai este posibilă.

O a doua problemă la care trebuie să răspundă instanţa este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, incluzând şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, toate acestea prin raportare la situaţia concretă din cauză.

Sub aspectul menţionat, instanţa reţine că, în Cauza Păduraru împotriva României, ( Hotărârea din 1 decembrie 2005, definitivă la 01.03.2006, publicată în MOR nr. 514/14.06.2006 ) s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”), faptul că, convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia iar art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Însă cu toate că statele dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă. De asemenea, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

De asemenea, în cauza Raicu împotriva României, ( Hotărârea din 19 octombrie 2006, publicată în MOR nr. 597/29.08.2007 ) Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse fostului proprietar nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, fiind nerezonabil ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun. În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate "legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri".

În fine, în alte cauze Curtea a considerat, relativ la dreptul fostului proprietar, că "în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (de pildă, Hotărârea CEDO in Cauza Răţeanu împotriva României, din 7 februarie 2008).

În urma examinării hotărârilor menţionate precum şi a unor hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, mai ales în ipoteza în care, acesta din urmă, are un titlu de proprietate ce a fost confirmat în justiţie. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – în speţă,  o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

Ori, pârâta O V M este în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care i s-a confirmat titlul său de proprietate, având un bun în sensul Convenţiei, ce se cere a fi ocrotit tocmai prin aplicarea dispoziţiilor speciale ale OUG 94/2000, şi acordarea fostului proprietar a despăgubirilor prevăzute de lege.

De asemenea, instanţa reţine că nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, principiul securităţii raporturilor juridice civile fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, principiu reţinut în preambulul Convenţiei, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

Este de principiu că, în cadrul acţiunii în revendicare bazată pe dreptul comun, instanţa este pusă în situaţia de a compara titlurile părţilor, în speţă cel al  reclamantei şi cel al pârâtei O şi de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.  În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. Însă,  privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti actuale, reclamanta având deschisă o astfel de acţiune.

Prin urmare, admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamant şi bazată pe dreptul comun, este pusă în discuţie în condiţiile în care acesta eludează dispoziţiile legii speciale de reparaţie(OUG 94/2000, cu modificările şi completările ulterioare) şi ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, cum s-a arătat, chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie precum şi principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, este de principiu că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

Ori, acesta este şi sensul art. 6 din OUG 94/2000, în condiţiile în care, pârâta O este în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care i s-a confirmat titlul său de proprietate, având un bun în sensul Convenţiei, precum şi sensul principiului securităţii raporturilor juridice, reclamantul fiind obligat astfel să urmeze calea legii speciale de reparaţie iar, în cazul în care, măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale şi egale cu valoarea de piaţă a bunului (de pildă, cauza Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, publicată în MOR nr. 783/15.09.2006).

De asemenea, întrucât, în speţă, în privinţa imobilului litigios se constată existenţa unei legi speciale de reparaţie,  nu îşi găsesc aplicarea nici dispoziţiile art. 6 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 213/1998, retrocedarea urmând a se face numai în condiţiile şi în cadrul strict reglementat de această lege specială.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa urmează a admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi va respinge acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun(art. 480 Cod civil) formulată de reclamanta C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice, MUNICIPIUL SIBIU, prin PRIMAR, O V M, ca fiind inadmisibilă.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reţinând că pârâta a solicitat cheltuieli de judecată dar nu a depus la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte cuantumul şi felul acestora, o va respinge ca neîntemeiată.

Se va lua act că pârâta SC .... SA nu solicită cheltuieli de judecată.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC .... SA.

 Respinge acţiunea formulată de reclamanta C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA cu sediul în Sibiu, str. Gen. Magheru, nr. 4, judeţul Sibiu împotriva pârâtei SC .... SA cu sediul în Sibiu, str. A. Şaguna, nr. 9, judeţul Sibiu, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

 Admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta C S AL B E C.A. DIN ROMÂNIA cu sediul în Sibiu, str. Gen. Magheru, nr. 4, judeţul Sibiu împotriva pârâtului STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu cu sediul în Sibiu, Calea Dumbrăvii, nr. 28-32, judeţul Sibiu, MUNICIPIUL SIBIU, prin PRIMAR, cu sediul în Sibiu, str. Samuel Brukenthal, nr. 2, judeţul Sibiu, O V M cu domiciliul în Sibiu, str. …., …, judeţul Sibiu, ca inadmisibilă.

Respinge cererea formulată de pârâta O V M de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Ia act că pârâta SC .... SA nu solicită cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 11.12.2009.