Plângere contraventionala. Blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor.

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 35247/299/2006 la 30.10.2006 petentul B.E. în nume propriu şi în calitate de administrator al S.C. E.I. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu intimata S.C. M.S.SRL, a solicitat instanţei anularea procesului verbal de constatare şi dispunere a măsurii de ridicare/eliberare nr. 0893/27.09.2006, obligarea  acesteia la restituirea sumei de 200 RON încasate conform chitanţei nr. 6591318/27.09.2006, cu cheltuieli de judecată.

 In motivarea plângerii, petenţii arată că în data de 27.09.2006 petentul  B.E. a parcat autoturismul proprietatea societăţii al cărei administrator  este în zona Primăverii în municipiul Slatina pentru cca. 10 minute, iar când s-a întors a constatat că maşina fusese ridicată de reprezentanţii pârâtei, fără ca vreun agent de poliţie să fie  la faţa locului şi transportată la un  depozit al acesteia, unde a fost completat procesul – verbal atacat şi factura.

Petenţii au arătat faptul că  în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 147/1992 constatarea staţionării neregulamentare a autovehiculelor sau remorcilor se  efectuează de ofiţerii de poliţie sau subofiţerii de poliţie, de primari şi de împuterniciţii consiliului local care aplica şi sancţiunea iar potrivit art. 253 alin.  1 din H.G.  nr. 85/2003  mobilizarea vehiculelor se dispun e prin proces – verbal de poliţist, art. 21 alin. 2 din O.G. 2/2001 stipulează obligaţia comunicării actelor de  către agenţii constatatori care nu au dreptul să aplice sancţiunea către organul  competent.

Precizează petenţii că nu există un proces verbal de constatare a contravenţiei întocmit de agentul de poliţie, nici dovada că procesul verbal ce face obiectul prezentei contestaţii a fost comunicat organului de poliţie, în vederea aplicării de către aceasta a sancţiunii, s-a încălcat dreptul contravenientului de a formula obiecţiuni, potrivit art. 16 alin. 7 din O.G. 2/2001, potrivit dispoz. art.  19 alin. 1 din O.G. 2/2001 privind confirmarea de un martor a refuzului contravenientului de a semna şi art. 19 alin. 2 din O.G. 2/2001 care interzice ca martorul să aibă calitatea de  agent constatator.

Petenţii invocă nulitatea procesului verbal având în vedere neconsemnarea obiecţiunilor formulate şi existenţa unui martor asistent care în conformitate cu H.C.L. nr. 98/2006 are calitatea de agent constatator.

În drept, plângerea s-a întemeiat pe  art. 112 şi urm. C.pr.civ., O.U.G. 195/2002 cu modificările şi completările ulterioare, H.G. 85/2003, O.G. 2/2001, H.G. 147/1992 a Municipiului Slatina.

Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 18576 din 04.12.2006, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat  competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 1258/311/2007.

La termenul de judecată din 13.03.2007 petentul B.E. a formulat precizare la cererea de chemare în judecată, învederând faptul că înţelege să solicite  anularea procesului verbal nr. 0893/27.09.2006 şi restituirea sumei de 200 lei, numai în nume propriu nu şi în calitate de reprezentant al  S.C. E.I. SRL.

Reprezentantul intimatei a declarat în şedinţă publică că nu înţelege să formuleze obiecţiuni în raport de această cerere, cu care de altfel este de acord.

Analizând ansamblul materialului probator  administrat  în cauză instanţa  reţine următoarele:

În data de 27-.09.2006 petentul B.E. a parcat autoturismul proprietatea societăţii S.C. E.I. SRL Bucureşti al cărei administrator este, în zona Primăverii din municipiul Slatina. Ulterior, autoturismul său  a fost ridicat de către agenţii intimatei şi a fost eliberat petentului după ce acesta a achitat suma de 200 lei reprezentând o taxă pentru eliberarea autoturismului.

Petentul invocă mai multe motive de nelegalitate ale  procesului verbal, considerate întemeiate de către instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte legalitatea acestei sancţiuni, instanţa are în vedere prevederile H.G. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice  potrivit cărora: autovehiculele sau remorcile staţionate neregulamentar pot fi blocate sau ridicate, transportate şi depozitate în spaţii de parcare fixate de primării, până la eliberarea acestora proprietarilor.

Art. 2. - Constatarea staţionării neregulamentare a autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de ofiţerii sau subofiţerii de poliţie, de primari, precum şi de împuterniciţii consiliului local pe raza căruia s-a petrecut fapta contravenţională, care aplică şi sancţiunea, conform prevederilor legale în vigoare.

Agenţii constatatori prevăzuţi la alin. 1 dispun în scris măsurile de blocare sau ridicare a vehiculelor prevăzute la art. 1 şi asistă la aceste operaţiuni.

Art. 3.- Blocarea, ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor se efectuează de unităţile autorizate prin dispoziţia primarului.

Art. 4.- Unităţile autorizate potrivit art. 3 răspund pentru eventualele avarii cauzate autovehiculelor, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 5. - Deblocarea ori restituirea autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de unităţile autorizate, după ce se face dovada achitării amenzii contravenţionale şi a taxei speciale stabilite de consiliul local, potrivit legii, precum şi a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operaţiunilor efectuate.

Dispoziţiile art. 5 din O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte că sancţiunile contravenţionale pot fi principale şi complementare.

După ce legea enumeră cu titlu exemplificativ  sancţiunile complementare, se stabileşte în art. 5 alin. 4 din O.G. 2/2001 faptul că prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare. Rezultă aşadar că legiuitorul a înţeles să nu stabilească cu titlu limitativ sancţiunile contravenţionale principale sau complementare ci dimpotrivă să lase la latitudinea organelor emitente a unor acte administrative cu caracter normativ posibilitatea de a stabili alte sancţiuni contravenţionale complementare în funcţie de  contextul economico-social.

Prin H.G. 147/1992  se stabileşte  o măsură  de natură contravenţională  şi anume blocarea, ridicarea, transportul, depozitarea şi eliberarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, însă numai în măsura în care se stabileşte potrivit dispoziţiilor legale natura contravenţională deci ilicită a faptei conducătorului auto.

În prezenta cauză se constată că blocarea şi ridicarea autoturismului au fost efectuate  de către organele constatatoare ale societăţii intimate fără însă ca în prealabil să se fi constatat şi sancţionat de către organele legal abilitate  fapta de parcare în locurile interzise, şi fără ca măsura ridicării sa fie dispusa in scris de către agenţii constatatori ai faptei contravenţionale reţinută în sarcina petentului,conform art. 2 din HG  147/1992.

Sancţiunile contravenţionale principale au scopul de a sancţiona o  anumită conduită considerată ilicită prin dispoziţiile legale, având în vedere prevederile art. 1 din O.G. 2/2001 potrivit cărora constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie stabilită şi sancţionată prin act normativ sau administrativ.

Spre deosebire de acestea, sancţiunile contravenţionale complementare nu au scop represiv, acesta revenind numai sancţiunilor contravenţionale principale, ci au scop  preventiv şi anume înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege.

Sancţiunile complementare nu au caracter de sine stătător ci ele fiinţează numai pe lângă o sancţiune contravenţională principală, astfel încât soarta lor juridică depinde de  cea a sancţiunilor principale  potrivit principiului „accesorium saequitur principalem” adică  situaţia juridică secundată urmează soarta juridică a celei principale.

Nu se poate recunoaşte valabilitatea unei sancţiuni contravenţionale complementare în lipsa unei sancţiuni principale deoarece în caz contrar orice persoană  s-ar vedea expusă unor măsuri adiacente care privesc bunurile sau persoana sa, fără ca în prealabil să cunoască  fapta ilicită care îi este imputată şi sancţiunea aplicată.

Nu se pot reţine nici apărările formulate de către intimată în sensul că obiectul societăţii nu-l reprezintă  constatarea săvârşirii unor contravenţii şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, deoarece lipsa atribuţiilor în acest sens nu îi exonerează pe agenţii constatatori aparţinând societăţii intimate de obligaţia prevăzută în art. 21  din O.G. 2/2001, respectiv de a trimite procesul verbal de constatare organelor competente pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale.

Agenţii constatatori ai societăţii intimate au încălcat dispoziţiile legale care impun constatarea faptei contravenţionale privind staţionarea în locuri nepermise de către organele abilitate legal urmate de aplicarea unei sancţiuni contravenţionale principale  şi ulterior aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare, cu atât mai mult cu cât  H.C.L. 44/2003 în anexă prevede la art. 3 că activităţile de blocare, ridicare, depozitare, transport şi eliberare a vehiculelor oprite şi staţionate neregulamentar se desfăşoară în colaborare cu organele de poliţie ale mun. Slatina.

De asemenea, este neîntemeiată apărarea formulată de către societatea intimată în sensul că prin achitarea imediat a taxei de deblocare petentul  a confirmat cele consemnate în procesul verbal. Instanţa are în vedere că recunoaşterea este un act de dispoziţie compatibil numai cu manifestarea expresă de voinţă şi trebuie să fie neechivocă, ea neputându-se deduce din alte împrejurări de fapt susceptibile de a primi mai multe semnificaţii. Numai în cazuri expres prevăzute de lege se reglementează în mod limitativ cazurile în care o anumită conduită a omului are semnificaţia unei recunoaşteri  respectiv prevederile art. 225 sau 174 C.p.c., care nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Prin achitarea imediată a taxei de deblocare, petentul  nu a recunoscut în nici un caz cele consemnate în procesul verbal ci dimpotrivă, această manifestare de voinţă nu a semnificat decât intenţia sa de a beneficia şi exploata cum consideră de cuviinţă autoturismul proprietatea societăţii al cărei administrator este.

De altfel, prin achitarea imediată a taxei de eliberare a autovehiculului, petentul a urmărit redobândirea exerciţiului dreptului de a utiliza autovehiculul în condiţiile în care  agenţii constatatori ai societăţii intimate nu au respectat prevederile art. 5 pct. 10 din H.C.L. 44/2003, conform cărora ridicarea unui vehicul imobilizat cu dispozitiv de blocare se va face în cazul în care vehiculul rămâne imobilizat mai mult de 24 de ore, fără a se face dovada plăţii prestaţiei, şi nu imediat aşa cum s-a procedat în cauză.

Menţiunea privind martorul asistent nu este prevăzută de lege, respectiv de art. 17 din O.G. 2/2001 sub sancţiunea nulităţii absolute, ci această menţiune este dedusă ca fiind sub sancţiunea nulităţii relative.

Potrivit art. 19 alin. 2 din O.G. 2/2001 nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator.

În prezenta cauză, se constată că în procesul verbal nr. 0893/27.09.2006, martorul asistent este  T.I.D., persoană care, potrivit H.C.L. 98/2006 are calitatea de agent constatator în ceea ce priveşte staţionarea neregulamentară a autovehiculelor, angajat al societăţii intimate.

Pentru a interveni sancţiunea nulităţii relative este necesar să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: nerespectarea unor dispoziţii legale care disciplinează încheierea unui act juridic, condiţie îndeplinită în cauză, aceasta să fi determinat producerea unei vătămări materiale sau procesuale, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului încheiat.

În prezenta cauză se constată că prin indicarea unui martor asistent  care are totodată calitatea şi de agent constatator, i s-a produs petentului o vătămare constând în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de fapta imputată, împrejurările acesteia şi sancţiunea complementară aplicată.

Apărarea formulată de către petent în sensul neconsemnării obiecţiunilor formulate, nu este întemeiată deoarece şi această menţiune nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 17 din O.G. 2/2001, ci  nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul de a face obiecţiuni, este sancţionată cu nulitatea relativă. Însă, vătămarea produsă petentului a fost înlăturată prin posibilitatea  exercitată în concret de a formula plângere conform dispoziţiilor legale şi de a-şi valorifica toate obiecţiunile în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia procesului verbal în faţa instanţei de judecată.

Potrivit art. 1 din O.G. 2/2001, legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite de legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţia stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau după caz prin hotărâre a Consiliului local sau a Consiliului judeţean.

Aceste caracteristici generale ale contravenţiei care se regăsesc şi în norma specială care reglementează fapta reţinută în sarcina petentului determină  caracterizarea acesteia ca acuzaţie în materie penală şi deci includerea în câmpul de aplicare ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a stabili daca o  anumita procedura intra in domeniul penal al art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului , Curtea  a instituit trei criterii: calificarea din dreptul intern al statului în cauza, natura faptei incriminate, şi natura si gradul de severitate al sancţiunii.

Autonomia noţiunii „in materie penala „ determina aplicarea garanţiilor art. 6 CEDO ori de cate ori o măsură este calificata penala in dreptul intern al statului in cauza . Insa, faptul ca in conformitate cu dreptul intern al unui stat o anumita fapta  nu este considerata de natura penala  nu duce in mod automat la neaplicarea  articolului 6 din Convenţie. In acest moment se vor verifica celelalte doua criterii, fiind suficient unul singur pentru a conduce la includerea măsurii  in discuţie in domeniul  penal al Convenţiei.

Cel de-al doilea criteriu - natura dispoziţiei sancţionatorii -  include doua subcriterii: câmpul de aplicare al normei si scopul pedepsei, aceste doua subcriterii acţionând in  mod cumulativ.

Avându-se în vedere capul de aplicare al normei, trebuie verificat cui se adresează norma in discuţie, respectiv daca aceasta are un caracter special, adresându-se unei categorii restrânse de persoane sau dimpotrivă  daca norma are un caracter general . Se constata ca norma legala aplicabila in prezenta cauza are un caracter general, aplicându-se tuturor cetăţenilor, in considerarea  intereselor generale ale societăţii.

Luandu-se in considerare subcriteriul scopului pedepsei, Curtea Europeana a stabilit ca atâta vreme cat norma juridica are caracter general  si urmăreşte un scop represiv , articolul  6 nu face diferenţa intre fapte in funcţie de gravitatea lor . Sa decis ca articolul 6 din Convenţie nu distinge intre infracţiuni si fapte ilicite nepedepsibile penal deoarece le lipseşte gradul de pericol social al infracţiunii ; el se aplica de fiecare data când o persoana este acuzata de săvârşirea unei infracţiuni sau a altei fapte ilicite susceptibila de aplicarea unei sancţiuni.

Rezulta cu claritate ca distincţia intre infracţiuni si contravenţii existenta in dreptul intern al mai multor state parte la Convenţie este irelevanta din punct de vedere al art. 6 din Convenţie, acesta fiind aplicabil la ambele forme de ilicit, atâta vreme cat natura dispoziţiei sancţionatorii o cere (CEDO, cauza Lauko c. Slovaciei, hotărârea din 2 septembrie 1998).

Natura si gravitatea pedepsei aplicate sau aplicabile  unei persoane are relevanta din punct de vedere al aplicării art. 6 din Convenţie, având în vedere că, potrivit legislaţiei interne, scopul aplicării sancţiunilor contravenţionale este unul represiv si preventiv.

Contravenţia reţinută în sarcina petentului întruneşte elementele unei fapte de natură penală în sensul art. 6 par. 1  din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât câmpul de aplicare al prevederilor H.G. 147/1992 priveşte pe toţi cetăţenii, fără îndeplinirea unei condiţii speciale , iar sancţiunea instituită de lege  are un caracter preventiv şi represiv.

Pe cale de consecinţă, în cauză  petentului îi sunt recunoscute şi garanţiile procedurale specifice în materie penală, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, printre care şi prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 6 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această prezumţie, ca orice prezumţie legală relativă conduce la răsturnarea sarcinii probei, astfel că, în cadrul plângerilor contravenţionale cel care trebuie să facă dovada existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este organul constatator.

In cauza de faţă, societatea intimată prin aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare fără ca în prealabil să se fi stabilit existenţa unei fapte ilicite în sarcina petentului  săvârşită cu vinovăţie  i-a încălcat acestuia prezumţia de nevinovăţie.

Instanţa apreciază că acest proces verbal  nu poate face dovada prin el însuşi, astfel încât să conducă la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie care operează în favoarea  petentului. Procesul verbal de contravenţie prin care petentul este sancţionat contravenţional cu o sancţiune principală,  neîncheiat în această cauză reprezintă actul prin care petentul este acuzat de săvârşirea contravenţiei.

Nefiind acuzat în mod oficial de săvârşirea unei fapte contravenţionale, petentului i s-au încălcat toate garanţiile dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia Europeană.

Ca o consecinţă a funcţionării prezumţiei de nevinovăţie, instanţa apreciind că în cauză aceasta nu a fost răsturnată, va admite plângerea contravenţională şi va dispune anularea procesului verbal nr. 0893/27.09.2006 şi va dispune obligarea intimatei la restituirea taxei de eliberare a autovehiculului plătită de către petent.

Constatându-se culpa procesuală a intimatei în temeiul art. 274 C.p.c. se va dispune obligarea acesteia la restituirea în favoarea petentului  a sumei de 1031 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător şi contravaloarea taxei de timbru achitată în prezenta cauză deşi  potrivit legii nu se impunea  achitarea acesteia.

Domenii speta

Spete similare