Admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Situaţia în care reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Decizie 725R din 11.05.2010


Admisibilitatea actiunii în revendicare formulata, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Municipiul Bucuresti. Situatia în care reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Art. 480-481 C.civ., Legea nr. 10/2001 si Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, Sectii Unite.

CEDO, Hotarârea din 13.01.2009 în cauza Faimblat c. României.

Curtea a înlaturat cele doua probleme dezlegate prin decizia pronuntata în recursul în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ, Sectiile Unite,  privind  optiunea  între Legea nr. 10/2001 si actiunea de drept comun în revendicare si  raportul dintre Legea nr. 10/2001 si art. 6 din CEDO, pe considerentul ca, dupa data pronuntarii acestei decizii în interesul legii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat, la data de 13.01.2009, hotarârea în cauza Faimblat împotriva României, iar potrivit art. 46 din Conventia EDO, statele  membre sunt  obligate  sa se conformeze hotarârilor definitive ale Curtii.

Nota: Prin aceasta hotarâre, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca  declararea  ca inadmisibila a  unei actiuni în revendicare formulata în baza  Codului civil,  dupa aparitia Legii nr. 10/2001,  contravine art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât accesul deschis de Legea nr. 10/2001 la o procedura administrativa, urmata - daca este cazul - si de una contencioasa, ramâne teoretic si iluzoriu, în conditiile în care Fondul Proprietatea nu este, în prezent, în masura sa asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizatii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibila restituirea în natura.

Prin sentinta civila nr. 2624/10.04.2009 Judecatoria sectorului 4  Bucuresti  a respins ca neîntemeiata exceptia inadmisibilitatii actiunii si a obligat pârâtul Municipiul Bucuresti prin Primarul General sa lase reclamantei în deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat în Bucuresti, (..), sector 4 .

Asupra admisibilitatii actiunii, instanta de fond a retinut ca, în masura în care este sesizata cu o cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiata pe dreptul comun, ea este competenta potrivit plenitudinii de jurisdictie recunoscute de art. 21 din Constitutie, sa se pronunte asupra fondului cererilor care se refera la acest gen de situatii.

Pe fondul cauzei, instanta a retinut ca potrivit contractului de construire din 04.08.1978, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, care a si fost predat reclamantei prin procesul-verbal din data de 10.10.1978, data la care a operat transferul proprietatii asupra bunului individual determinat catre aceasta. Ulterior, în baza deciziei emisa de Consiliul Popular al Municipiului Bucuresti în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, având în vedere ca reclamanta a parasit definitiv tara, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii.

Instanta de fond a apreciat ca Decretul nr. 223/1974 nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului în proprietatea statului, fiind în întregime neconstitutional de la data adoptarii sale, potrivit art. 12 si 36 din Constitutia din 1965, republicata în Monitorul Oficial nr. 167/27.12.1974, care prevedeau ca proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege, exproprierea putându-se dispune numai pentru lucrari de interes obstesc si cu plata unei juste despagubiri.

Prima instanta a apreciat ca, împrejurarea ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a iesit din  patrimoniul autorului reclamantei, ca efect al legislatiei adoptate de statul comunist si al actelor de aplicare a acestei legislatii, poate fi constatata de instanta civila sesizata cu actiunea reclamantei, fara a fi necesara anularea prealabila a actului  administrativ de aplicare a decretului.

Instanta de fond a mai retinut, raportat la decizia nr. 33/09.06.2008 pronuntata de Curtea de Casatie în Sectii Unite, decizie care a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009 si a carei interpretare a legii este obligatorie pentru instante (art. 329 alin. 6 C.pr.civ.), ca problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata în acelasi mod de Înalta Curte de Casatie si Justitie si atunci când a decis, în interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitar publica nu se aplica actiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007). În cuprinsul considerentelor, Înalta Curte a aratat ca Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozitiile act. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, si ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act ,,normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi”.

In consecinta, a apreciat prima instanta, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil, fiind însa exceptate acele situatii în care persoanele îndreptatite nu au putut sa formuleze în termen notificarea prevazuta de Legea nr. 10/2001, din motive independente de vointa lor.

Aceasta ipoteza este întrunita în cauza, întrucât reclamanta a emigrat din România în Statele Unite ale Americii înca din anul 1984, nemaifiind la curent cu reglementarile juridice adesea sinuoase si contradictorii cu privire la imobilele preluate abuziv de statul comunist, fiind verosimile sustinerile sale potrivit cu care situatia sa concreta, familiala si de sanatate, a împiedicat-o  sa efectueze mai devreme demersuri concrete pentru restituirea imobilului preluat de stat; se poate presupune, în mod rezonabil, ca daca o astfel de împiedicare nu ar fi existat, reclamanta ar fi actionat pentru realizarea dreptului sau de proprietate în termenul si conditiile prevazute de lege.

Prin decizia civila nr. 1144/18.11.2009 Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucuresti prin Primarul General, a schimbat în tot sentinta apelata în sensul ca a respins actiunea ca inadmisibila.

Reluând dispozitivul si o parte a considerentelor expuse de Înalta Curte de Casatie si Justitie, Sectiile Unite, în motivarea deciziei în recursul în interesul legii XXXIlI/2008, s-a retinut de catre tribunal faptul ca, concluzia Curtii este aceea ca dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, o actiune în revendicare a imobilelor pe care le vizeaza acest act normativ, întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, este inadmisibila atât în situatia în care nu s-a declansat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevazuta de legea speciala, cât si în situatia în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizarii instantei.

Având în vedere motivarea instantei supreme cât si modalitatea în care legiuitorul a înteles sa reglementeze situatia reparatiei în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat ca singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanta sustine ca i-a fost încalcat de catre stat îl reprezenta formularea unei notificari în temeiul Legii 10/2001.

Pe de alta parte, tribunalul a constatat ca este gresita interpretarea data de prima instanta în sensul ca nu ar fi obligatorie parcurgerea procedurii Legii nr. 10/2001 atunci când din motive mai presus de vointa lor nu s-a putut utiliza aceasta procedura, cu retinerea drept argument a obligativitatii unei parti din considerentele deciziei LIII/2007 cu privire la aplicabilitatea dispozitiilor art. 35 din Legea 33/1994.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, încadrat în dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în sustinerea caruia a aratat ca  tribunalul a nesocotit marile principii de drept aplicabile în speta prin incidenta normelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, a normelor Constitutiei României si a normelor corespondente ale Codului civil, dar în acelasi timp a ignorat si interpretarea Legii nr. 10/2001 în confruntarea sa cu normele art. 480 Cod civil , astfel cum au fost realizata, cu efectele  prevazute de art. 329 alin. 3 C.pr.civ., prin decizia nr. 33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, în dosarul nr. 60/2008.

Recurenta a sustinut ca Tribunalul Bucuresti a încalcat normele imperative ale art. 1 si 3  Cod civil, ale art. 1 alin. 5, art. 21 alin. 1, 2 si 3 , art. 44 alin. 1-3 , art. 53, art. 124 din Constitutia României si art. 6 alin. 1 din  Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin admiterea exceptiei inadmisibilitatii actiunii în revendicare promovata în speta de catre reclamanta pe calea dreptului comun (în temeiul art.  480 si 481 Cod civil ).

Recurenta mai sustine faptul ca tribunalul impune reclamantei obligatia de a fi formulat o notificare în procedura legii speciale, însotita de o cerere de repunere în termen, chiar si dupa expirarea termenului prelungit succesiv.

Recurenta invoca faptul ca respingerea actiunii in revendicare, fara a fi pronuntata o hotarâre irevocabila asupra raporturilor de drept substantial, cu consecinta mentinerii imobilului in aparenta stapânire a statului, desi acesta nu a probat si in orice caz nu poate pretinde ca a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului si a împiedicarii recurentei, ireversibila, de exercitare a dreptului de proprietate asupra acestui bun, echivaleaza cu o adevarata expropriere, realizata cu încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a art. 44 alin. 3 din Constitutia României.

Analizând decizia civila recurata, în raport de  criticile formulate, Curtea a admis recursul, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a modificat în tot decizia civila si a respins apelul ca nefundat, conform art. 296 C.pr.civ., pentru urmatoarele considerente:

În mod corect instanta de fond a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, iar în completarea considerentelor instantei de fond, Curtea arata urmatoarele:

Prin recursul în interesul legii  solutionat de ICCJ prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiza  complexa  asupra actiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 Cod civil dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. 

În primul rând, s-a  stabilit  daca exista  o optiune între aplicarea legii speciale – Legea nr. 10/2001 si  aplicarea dreptului  comun în materia revendicarii si anume  Codul civil, statuându-se ca, de principiu, persoanele  carora le sunt aplicabile  dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta  între calea  prevazuta  de acest act normativ  si aplicarea dreptului comun în materia  revendicarii.

O a doua  problema a vizat  stabilirea  raportului dintre legea interna nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.  Înalta  Curte de Casatie  si Justitie  a apreciat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun si introdusa dupa intrarea în vigoare a Legiui nr. 10/2001 nu echivaleaza cu privarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar în privinta raportului dintre legea speciala si art. 1 Protocolul nr. 1 Aditional la conventie,  acesta trebuie solutionat  cu respectarea  principiului securitatii raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât si în cazul cumparatorului de buna credinta.

Ulterior  pronuntarii deciziei nr. 33 din  9 iunie  2008 de catre  Înalta  Curte  de Casatie si Justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronuntata la 13.01.2009, a stabilit ca  declararea  ca inadmisibila a  unei actiuni în revendicare formulata în baza  Codului civil,  dupa aparitia Legii nr. 10/2001,  contravine art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului  si ca formularea unei actiuni în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480, 481 Cod civil, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila „indiferent de procedura urmata (administrativa sau judiciara)”. Oricum, în final, executarea deciziei administrative sau a hotarârii judecatoresti se face, în toate cazurile, prin procedura prevazuta de Legea nr. 247/2005 si deci prin intermediul Fondului Proprietatea în privinta caruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri, ca nu functioneaza în prezent de o maniera susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva. În plus, nici Legea nr. 10/2001si nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu tin cont de prejudiciul suferit prin absenta prelungita a despagubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.

Desi Legea nr. 10/2001 deschide reclamantilor accesul la o procedura administrativa urmata, daca este cazul, si de una contencioasa, acest acces ramâne teoretic si iluzoriu, în prezent în masura sa asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizatii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibila restituirea în natura”.

Fata de aceasta stare de fapt, Curtea europeana a retinut ca a existat o ingerinta si ca nu este necesar sa se clarifice problema daca aceasta ingerinta urmarea sau nu un scop legitim pentru ca, oricum, nu respecta cerinta proportionalitatii.

Masura respingerii actiunii ca inadmisibile de catre instante, concluzioneaza Curtea, a încalcat dreptul reclamantilor de acces la justitie într-o masura în care, nici astazi, dupa mai mult de sapte ani de la angajarea procedurii administrative nu au obtinut vreo despagubire si nu au nici o garantie ca o vor obtine într-un viitor apropriat.

Dreptul de acces la justitie nu este doar un drept teoretic de a obtine recunoasterea dreptului printr-o hotarâre definitiva, ci include si speranta legitima ca hotarârea sa fie pusa în executare.

Curtea a concluzionat deja ca nu se ofera nici o garantie partilor interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache si altii contra României satisfactie echitabila nr.38113/02, 17 – 19, 17 iunie 2008).

Curtea nu a contestat  marja de apreciere  de care beneficiaza statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurarii accesului concret  si efectiv la o instanta  si nici eficienta pe care o poate avea procedura prevazuta de  Legea nr. 10/2001 în special,  pentru stabilirea calitatii de persoana  ce poate beneficia de dreptul la despagubire  si pentru propunerea metodei de despagubire. Exista de asemenea posibilitatea ca decizia administrativa  sa poata fi supusa controlului instantelor judecatoresti.

Cu toate acestea, chiar daca partea interesata parcurge întreaga procedura administrativa si daca este cazul contencioasa,  executarea deciziei  administrative sau judiciare definitive  se face tot prin intermediul procedurii prevazute de Legea nr. 247/2005 si prin  urmare prin  intermediul Fondului Proprietatea,  Curtea a stabilit deja  în cauzele Ruxanda Ionescu împotriva României si Matache si altii împotriva României, cum s-a mentionat si anterior ca acest Fond  nu functioneaza în prezent  într-un mod susceptibil sa fie considerat  ca echivalent  cu acordarea efectiva a unei despagubiri.

În concluzie, desi Legea nr. 10/2001 le ofera partilor interesate  atât accesul la o procedura administrativa cât si ulterior, daca este necesar, la o procedura  contencioasa,  aceasta  ramâne teoretic si iluzoriu, nefiind în prezent în masura  sa conduca  într-un termen rezonabil la plata unei despagubiri în favoarea persoanelor pentru care  restituirea în natura  nu mai este posibila.

Astfel,  conform  art.  46  din Conventia Europeana a Drepturilor Omului statele  membre sunt  obligate  sa se conformeze hotarârilor definitive ale Curtii.

Aspectele dezlegate  de Curtea  Europeana a drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel încât cele doua probleme  dezlegate  prin recursul în interesul legii , de  decizia nr. 33/2008 a ICCJ  privind  optiunea  între Legea nr. 10/2001 si actiunea de drept comun în revendicare si  raportul dintre Legea nr. 10/2001 si art. 6 din CEDO, urmeaza a fi înlaturate conform  art.  6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

În  privinta celui de-al treilea  aspect  solutionat prin decizia nr. 33/2008 de ICCJ ce vizeaza securitatea raporturilor juridice, Curtea constata ca în speta  reclamanta are un titlu preferabil, deoarece este fosta proprietara a imobilului preluat de stat în mod abuziv în anul 1978 prin Decretul nr. 223/1974, statul preluând abuziv acest imobil si neavând un titlu valabil, astfel cum în mod legal a stabilit instanta de fond. Statul a preluat abuziv imobilul reclamantei din (..), sector 4, în baza unui act normativ  care nu constituie  titlul valabil de preluare, fiind  neconstitutional în raport cu art. 36 din Constitutia României din 1965 care garanta dreptul la proprietate particulara si dreptul la mostenire. Apartamentul nu a iesit niciodata valabil din  patrimoniul  reclamantei  si în baza art. 480 – 481 Cod civil, este îndreptatit, în calitate de proprietar neposesor, sa-i fie restituit apartamentul care se afla si în prezent în posesia  Municipiului Bucuresti si care nu l-a înstrainat, spatiul  fiind închiriat.

Având în vedere cele mentionate anterior, rezulta ca tribunalul în mod gresit a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii, interpretând si aplicând gresit legea în speta, deoarece actiunea este admisibila, solutia instantei de fond fiind legala si temeinica.

DECIZIA CIVILA NR. 725R din 11.05.2010

CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A IV-A CIVILA