Recurs. Cazuri de casare. Eroarea gravă de fapt - înţeles.

Decizie 1562 din 08.12.2008


Domenii asociate:

- procedură penală

- recurs

Dosar nr. 46/249/2008

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze de minori şi de familie, decizia penală nr. 1562 din 8.12.2008

 

Recurs. Cazuri de casare. Eroarea gravă de fapt - înţeles.

Eroarea gravă de fapt la care face referire art. 3859 pct. 18 C. pr. pen. nu se confundă cu greşita apreciere a probatoriului, ci implică existenţa unei contrarietăţi evidente şi necontestabile între ceea ce rezultă din actele cauzei şi menţiunile din hotărâre cu privire la existenţa concretă a faptei, a unui act sau a altui element probatoriu, contrarietate ce trebuie să fie nu doar evidentă, ci să şi influenţeze hotărâtor soluţia dispusă în cauză.

art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.

Prin sentinţa penală nr. 120/25.06.2008, Judecătoria Lehliu Gară - Judeţul Călăraşi a dispus următoarele:

În baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. e) teza I C. pen. a condamnat pe inculpatul S.T. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 250 lei.

În baza art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 74 C. pen. şi art. 76 lit. e) teza I C. pen,. a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 250 lei.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. c) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai mare, respectiv amenda în cuantum de 250 lei.

În baza art. 81 C. pen. raportat la art. 82 alin. (2) C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 1 an - ce constituie termen de încercare, calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 359 C. pr. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A admis cererea formulată de partea civilă Spitalul C.U.B. şi a obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul S.C C. Asig. S.A., la plata sumei de 3.045,75 lei - reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată M.G., inclusiv dobânda legală până la achitarea integrală a debitului.

A admis cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul C.U.B. şi a obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul S.C. C. Asig. S.A., la plata sumei de 3.371,02 lei - reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată M.A., inclusiv dobânda legală până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 191 alin. (1) C. pr. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, inculpatul S.T. şi asigurătorul S.C. C. Asig. S.A., iar prin decizia penală nr. 169/A/02.10.2008, Tribunalul Călăraşi a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva ambelor hotărâri au formulat recurs inculpatul S.T. şi asigurătorul S.C. C. Asig. S.A.

Examinând actele dosarului şi hotărârile penale atacate prin prisma cazurilor de casare invocate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., Curtea apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanţele de fond şi de apel au analizat în mod temeinic probele administrate şi au reţinut în mod corect situaţia de fapt, din coroborarea tuturor probelor existente rezultând că la data de 06.05.2007, în jurul orelor 1800, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului marca Dacia Supernova pe raza localităţii Plevna, inculpatul S.T. a pierdut controlul autoturismului şi a părăsit partea carosabilă pe sensul opus de circulaţie, izbindu-se de un copac.

În urma impactului, atât inculpatul, cât şi ceilalţi trei ocupanţi ai autovehiculului condus de acesta, au suferit leziuni traumatice ce au necesitat îngrijiri medicale după cum urmează: partea vătămată M.G. a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 35 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa; partea vătămată M.A. a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 65-70 de zile de îngrijiri medicale, iar martorul Noară Nicolae Ion a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 45 de zile de îngrijiri medicale, fără a formula însă plângere penală.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen., recurentul-inculpat S.T. a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a avut în vedere declaraţiile părţii vătămate M.A., care confirmă susţinerea sa referitoare la apariţia unui alt autovehicul pe sensul opus de mers, împrejurare care, generând pierderea controlului asupra autoturismului, se subsumează noţiunii de caz fortuit.

Curtea constată că valoarea probatorie relativă acordată de instanţa de apel declaraţiilor inculpatului şi părţii vătămate sub aspectul invocat nu se confundă cu reflectarea inexactă a acestor probe în cuprinsul deciziei recurate şi nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare la care apărătorul ales al inculpatului a făcut referire şi nici vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. 3 C. pr. pen.

Astfel, concluzia instanţei de apel cu privire la caracterul incert al faptului apariţiei unui alt autoturism pe sensul opus de mers (care ar fi determinat manevrele greşite ale inculpatului, ce au condus la accidentul rutier) s-a întemeiat pe un proces de analiză coroborată a probelor existente în cauză, proces la care tribunalul era îndrituit în virtutea dreptului său suveran de apreciere. În acest sens, instanţa de apel a reţinut atât echivocul declaraţiilor inculpatului (care nu a putut afirma cu certitudine dacă pe sensul opus de mers circula sau nu un alt autovehicul în momentul pierderii controlului volanului), cât şi caracterul contradictoriu al declaraţiilor succesive ale părţii vătămate M.A. care, deşi iniţial nu a făcut referire la apariţia unui alt autoturism, ulterior a susţinut această variantă.

Modalitatea în care instanţa de apel a reţinut aceste mijloace de probă în cuprinsul deciziei concordă în totalitate cu conţinutul real al probelor, valoarea acordată acestora fiind consecinţa exclusivă a unui proces de interpretare, iar nu a reflectării lor inexacte şi vădit contradictorii în considerentele hotărârii.

Or, eroarea gravă de fapt la care dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. pr. pen. fac referire nu se confundă cu greşita apreciere a probatoriului, ci implică existenţa unei contrarietăţi evidente şi necontestabile între ceea ce rezultă din actele cauzei şi menţiunile din hotărâre cu privire la existenţa concretă a faptei, a unui act sau a altui element probatoriu, contrarietate ce trebuie să fie nu doar evidentă, ci să şi influenţeze hotărâtor soluţia dispusă în cauză.

În acest context, Curtea constată că soluţia de condamnare a inculpatului este concordantă sub toate aspectele împrejurărilor de fapt ce rezultă din probele administrate, care confirmă împrejurarea că accidentul rutier din data de 06.05.2007 a fost consecinţa unei manevre greşite efectuate de către inculpat, ce a determinat pierderea controlului asupra autoturismului şi vătămarea corporală a celor două părţi vătămate.

De altfel, Curtea apreciază că şi în situaţia în care s-ar admite existenţa - în lanţul cauzal ce a generat accidentul - a apariţiei unui alt autoturism pe sensul opus de deplasare, o atare împrejurare nu are caracterul unui caz fortuit şi nu este de natură să înlăture caracterul penal al faptei.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 C. pen., cazul fortuit presupune ca rezultatul faptei penale să fie consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută (imposibilitate de prevedere generală şi obiectivă), iar între rezultatul socialmente periculos şi apariţia împrejurării neprevăzute să existe legătură de cauzalitate.

Or, de esenţa circulaţiei pe drumurile publice este posibilitatea oricărui participant la trafic de a prevedea că, pe un drum pe care circulaţia se desfăşoară în ambele sensuri, un alt autoturism se poate deplasa din sens opus, neputându-se accepta ipoteza că prevederea unei atare împrejurări este obiectiv imposibilă datorită limitelor generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentului-inculpat nu se subsumează cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 47 C. pen., iar critica acestuia este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la lipsa de pericol social concret al faptei, Curtea constată că examinarea criteriilor prevăzute de art. 181 alin. 2 C. pen. implică un pur proces de apreciere a unor elemente de fapt, cu relevanţă asupra caracterului penal al faptei, iar nu asupra individualizării sancţiunii penale. Drept urmare, aprecierea instanţelor inferioare că fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social specific unei infracţiuni nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. pr. pen., aplicabil exclusiv în cazul individualizării pedepselor ca sancţiuni penale.

O atare concluzie nu poate fi cenzurată nici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen., neexistând nici un element de fapt cu relevanţă juridică în prezenta cauză care să se fi reflectat în mod esenţial şi vădit inexact în hotărârile recurate.

Circumstanţele personale ale inculpatului nu pot justifica, în mod singular, aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., cât timp nu se poate face abstracţie de gradul de pericol social al faptelor comise de inculpat şi de urmările produse care, coroborate, relevă o atingere însemnată adusă valorii sociale ocrotite de dispoziţiile art. 184 C. pen., suficientă pentru caracterizarea faptelor ca infracţiuni.

În ceea ce priveşte critica formulată de inculpatul S.T. pe latură civilă, sub aspectul obligării exclusive a asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare, cât şi critica asigurătorului S.C. Carpatica Asig. S.A. cu privire la lipsa de temei legal a obligării sale solidare la plata cheltuielilor de spitalizare şi necesităţii angajării exclusive a răspunderii inculpatului, Curtea constată că soluţiile instanţelor de fond şi de apel nu pot fi cenzurate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.

Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat în analiza laturii penale, de esenţa cazului de casare enunţat este existenţa unei erori grave şi hotărâtoare în situaţia de fapt reţinută de către instanţe, contrar a ceea ce rezultă din probele administrate şi care, prin influenţa determinantă avută asupra soluţiei pronunţate, justifică o eventuală cenzură din partea instanţei de recurs. Însă obligarea asigurătorului în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile acordate în cauză nu reprezintă o chestiune de fapt, ci de drept, ea vizând exclusiv modul de interpretare şi de aplicare a legii privind asigurările şi reasigurările de către instanţele inferioare.

În condiţiile în care punctul 171 al articolului 3859 C. pr. pen. a fost abrogat, o atare chestiune de drept nu poate fi analizată prin prisma cazurilor de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. pr. pen., în redactarea în vigoare.

Pentru aceste considerente, apreciind neîntemeiate criticile formulate de ambii recurenţi, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Curtea a respins recursurile ca nefondate.

În baza art. 192 alin. (2) C. pr. pen., a obligat fiecare recurent la câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

2