Divorţ cu elemente de extraneitate. Instanţa competentă.
Legea nr. 105/1992 – art. 20 şi art. 22
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse domiciliului lor comun. În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
complet specializat pentru cauze de familie şi minori,
decizia nr. 1618/F din 19 septembrie 2006
Prin decizia civilă nr. 1618 F din 19 septembrie 2006 Curtea a respins recursurile declarate de petenţii R. D. S. şi R. O împotriva deciziei civile nr. 528 din 15 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8782 din 11 octombrie 2005 Judecătoria Timişoara a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi a respins în consecinţă acţiunea de divorţ prin consimţământ formulată de petenţii R. D. S. şi R. O.
Prima instanţă a reţinut că la momentul formulării acţiunii petenta R. O. avea cetăţenie germană, iar petentul R. D. S. avea domiciliul în Germania.
De asemenea, s-a reţinut că petenţii au precizat în acţiune că ultimul domiciliu comun a fost în localitatea Schwalbach am Taunus.
Instanţa a apreciat că faţă de împrejurarea că petenţii au avut domiciliul comun în Germania, petenta fiind cetăţean german, iar petentul având domiciliul în aceeaşi ţară, conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 acţiunea de divorţ nu este de competenţa instanţelor române şi se impune a fi respinsă.
Judecând apelurile declarat de petenţi, prin care aceştia au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 105/1992, Tribunalul Timiş a reţinut că în speţă părţile nu au făcut dovada că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în condiţii deosebit de restrictive, astfel că sentinţa primei instanţe este corectă.
Ambii petenţi au recurat decizia pronunţată în apel, susţinând că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, conform art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Examinând decizia reculată, Curtea a apreciat că motivul de recurs invocat nu poate fi reţinut în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse domiciliului lor comun. În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
Cum în cauză părţile nu au făcut dovada că legea germană nu permite divorţul sau îl permite în condiţii deosebit de restrictive, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, astfel că instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 20 din acest act normativ, în raport de care au apreciat că instanţele române nu sunt competente să judece divorţul.