Divorţ. Motive ivite ulterior respingerii primei acţiuni.

Decizie 1791 din 10.10.2006


Divorţ. Motive ivite ulterior respingerii primei acţiuni. 

C. fam. – art. 38

C. pr. civ. – art. 610

Divorţul, indiferent dacă este promovat pentru motive temeinice cum este cazul în speţă, prin acordul părţilor sau în caz de boală a unuia dintre soţi, este întotdeauna judiciar, ceea ce înseamnă că trebuie pronunţat de instanţa judecătorească, care analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 38 din Codul familiei.

Potrivit art. 610 C. pr. civ. o nouă acţiune de divorţ poate fi promovată pentru motive ce s-au ivit ulterior respingerii primei acţiuni de divorţ.

Curtea de Apel Timişoara,  Secţia civilă – completul specializat pentru cauze de familie şi minori, decizia civilă nr. 1791 F din 10 octombrie 2006

Curtea a admis recursul declarat de pârâta P. S. D. împotriva deciziei civile nr. 421 din 12 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care a  modificat-o în tot, în sensul că a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantul P. M. împotriva sentinţei civile nr. 2808 din  3 noiembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Lugoj, pe care o menţine.

A reţinut că prin decizia civilă nr. 421 din 17 mai 2006 Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de reclamantul P. M. împotriva sentinţei civile nr. 2808 din 3 noiembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Lugoj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea de divorţ formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta P. S. D., iar în consecinţă, a desfăcut din vina ambilor soţi căsătoria încheiată la 2.05.1996, a dispus ca pârâta să reia numele de familie avut anterior căsătoriei, a încredinţat pârâtei spre creştere şi educare pe copilul D. M., născută la 1.09.1997 şi a obligat pe reclamant să plătească pe seama acestuia ? din venitul minim pe economie pe perioada 25.05.2005, data intentării acţiunii – 7.04.2006, data angajării şi în continuare de la această ultimă dată până la majoratul minorului.

În rest a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate.

Tribunalul a reţinut că Judecătoria Lugoj a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamant în contradictoriu  cu pârâta şi a încuviinţat ca reclamantul să menţină legături personale cu copilul în prima şi a doua săptămână a fiecărei luni de vineri de la orele 18,00 până duminica la orele 18,00, câte o săptămână în vacanţele de primăvară şi iarnă şi o lună în vacanţa de vară, cu obligaţia de a-l readuce la domiciliul pârâtei.

Prima instanţă a respins celelalte petite privind desfacerea căsătoriei, reluarea numelui de familie, încredinţarea copilului şi stabilirea contribuţiei de întreţinere.

Instanţa de fond a reţinut că printr-o altă hotărâre judecătorească a fost respinsă acţiunea de divorţ formulată de reclamant contra pârâtei, motivându-se că numai reclamantul se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie, întrucât a părăsit domiciliul conjugal şi a intrat în concubinaj cu altă femeie.

În această a doua acţiune de divorţ reclamantul a invocat ca motive unele neînţelegeri ce au determinat despărţirea în fapt a soţilor, în februarie 2004, însă instanţa a reţinut că aceste motive au fost invocate şi au făcut obiectul judecăţii în primul divorţ.

A mai reţinut că motivele pretins apărute ulterior respingerii primei acţiuni, constând în refuzul pârâtei de a-şi schimba atitudinea faţă de reclamant, de a nu face cea mai mică încercare de îndreptare, denigrarea în faţa prietenilor şi a rudelor şi sesizarea unor nereguli la serviciu nu au fost dovedite prin probele administrate în cauză.

În concluzie, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi admisă acţiunea de divorţ datorită culpei exclusive a reclamantului, câtă vreme în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută nici o culpă.

A apreciat că faţă de separarea în fapt a părţilor se impune admiterea cererii privind stabilirea programului de relaţii fireşti.

Împotriva acestei  sentinţe reclamantul a declarat apel în termen solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii de divorţ.

În motivarea apelului a susţinut că probele nu au fost corect apreciate de prima instanţă, deoarece din analiza acestora se poate reţine o culpă în sarcina pârâtei.

Analizând apelul declarat de reclamant şi reapreciind probele administrate la prima instanţă, tribunalul a reţinut că prima acţiune de divorţ a fost respinsă întrucât numai reclamantul s-a făcut vinovat de destrămarea căsătoriei.

Analizând pe rând declaraţiile martorilor, tribunalul a reţinut că martorii nu au relatat că reclamantul a întreţinut relaţii extraconjugale, că soţii au trăit separaţi în fapt, că pârâta a refuzat relaţiile intime, că era nemulţumită de câştigul reclamantului şi de faptul că întârzia la domiciliu, precum şi că în vizitele făcute familiei nu a întâlnit-o şi pe pârâtă, care nu dorea să fie prezentă la vizitele pe care le-a făcut familiei şi  nu-l însoţea pe reclamant la evenimentele organizate la serviciu, unde ceilalţi colegi erau însoţiţi de soţiile lor şi că în primăvara anului 2005 pârâta l-a reclamat la serviciu pe reclamant, iar ca urmare acesta a fost cercetat de o comisie militară.

Tribunalul a reţinut astfel că din declaraţiile martorilor rezultă că după soluţionarea primei acţiuni de divorţ, la 23.09.2005, relaţiile deteriorate dintre soţi s-au menţinut, iar părţile au continuat să fie separaţi în fapt.

A reţinut că deşi pârâta susţine că a dorit să salveze căsnicia şi a încercat să îl abordeze pe reclamant, totuşi aceasta l-a reclamat, iar susţinerile ei sunt contrazise astfel de atitudinea ei defăimătoare la adresa reclamantului.

A mai reţinut că datorită refuzului pârâtei de a participa alături de reclamant la diferite evenimente şi de a refuza relaţiile intime nu se poate reţine numai culpa reclamantului la destrămarea relaţiilor de familie, fiind evidentă lipsa de comunicare, de afecţiune şi de sprijin reciproc, astfel încât pârâta nu justifică interesul pentru continuarea căsătoriei.

De aceea, tribunalul a apreciat că în lipsa respectului, a comunicării, a afecţiunii şi a sprijinului moral şi material o căsnicie nu poate continua, iar a gândi altfel ar însemna să se accepte o permanentă atmosferă de tensiune, ce poate genera chiar conflicte deschise între soţi, cu consecinţe nu numai asupra acestora, ci şi asupra copilului lor.

Tribunalul a considerat că dispoziţiile art. 38 din Codul familiei nu trebuie interpretate restrictiv pentru a fi menţinută formal o căsătorie care şi-a pierdut în mod evident suportul pe care s-a întemeiat, deoarece acest lucru ar fi dăunător şi pentru evoluţia copilului, nevoit astfel să crească într-un mediu tensionat şi să aibă un model negativ în privinţa relaţiilor dintre părinţii săi.

În consecinţă, tribunalul a reţinut culpa comună a soţilor şi a admis acţiunea de divorţ aşa cum s-a arătat.

Împotriva acestei decizii pârâta P. S. D. a declara recurs în termen, solicitând în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. pr. civ. modificarea ei în sensul respingerii apelului declarat de reclamant şi menţinerii sentinţei primei instanţe.

Analizând recursul declarat de pârâtă, Curtea a apreciat că este întemeiat după cum urmează:

potrivit art. 38 al. 1 din Codul familiei, căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Acest caz de divorţ are ca fundament culpa soţilor, iar de principiu nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru promovarea unei acţiuni în justiţie.

În cauză, reclamantul a mai promovat o acţiune de divorţ, care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2177 din 23 septembrie 2004, motivându-se că nu se poate reţine decât culpa reclamantului pentru destrămarea relaţiilor de căsătorie, întrucât acesta a întreţinut relaţii extraconjugale în timpul convieţuirii soţilor, iar după părăsirea domiciliului conjugal a intrat în relaţii de concubinaj cu acea femeie. De asemenea, s-a mai reţinut că în sarcina pârâtei nu se poate reţine nici o culpă, deoarece aceasta a dorit să se împace cu reclamantul şi a făcut demersuri în acest sens, având un comportament pozitiv în perioada convieţuirii soţilor.

Conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 C. civ., această hotărâre judecătorească a intrat în puterea lucrului judecat, fiind opozabilă tuturor, prezumându-se că exprimă adevărul şi neputând fi contrazisă.

Potrivit art. 610 C. pr. civ., o nouă acţiune de divorţ poate fi promovată pentru motive ce s-au ivit ulterior respingerii primei acţiuni de divorţ.

Curtea observă astfel că toate motivele au făcut obiectul primei acţiuni de divorţ şi au fost analizate la acea vreme, instanţa apreciind că faţă de încălcarea obligaţiilor de fidelitate de către reclamant, de părăsirea de către acesta a domiciliului conjugal şi ralierea în concubinaj cu acea femeie comportamentul pârâtei a fost justificat, cu atât mai mult cu cât aceasta a încercat să se împace cu reclamantul.

În aceste condiţii prima instanţă a reţinut corect că reclamantul are acelaşi comportament şi după respingerea primei acţiuni de divorţ, că pentru a o determina pe pârâtă să renunţe la reluarea căsătoriei a renunţat expres la locuinţa de serviciu, punând-o pe pârâtă în situaţia de a fi evacuată împreună cu copilul părţilor şi a reziliat contractul de furnizare a energiei electrice.

De aceea, prima instanţă a apreciat corect că în realitate reclamantul, prin pretinsele noi motive de divorţ, încearcă să înlăture starea de fapt stabilită cu putere de lucru judecat cu ocazia primului divorţ.

Ca urmare, instanţa de fond a apreciat corect că în lipsa unei culpe concurente a pârâtei, chiar dacă raporturile de căsătorie sunt deteriorate, în temeiul art. 38 din Codul familiei nu poate fi admisă acţiunea de divorţ.

Curtea a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 38 al. 1 din Codul familiei şi art. 610 C. pr. civ., deoarece, pe de o parte, nu este vorba despre noi motive de divorţ, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, iar pe de altă parte, asemenea motive nu s-au dovedit în cauză.

Divorţul, indiferent dacă este promovat pentru motive temeinice cum este cazul în speţă, prin acordul părţilor sau în caz de boală a unuia dintre soţi, este întotdeauna judiciar, ceea ce înseamnă că trebuie pronunţat de instanţa judecătorească, care analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 38 din Codul familiei.

În speţă, corect a reţinut instanţa de fond că relaţiile de căsătorie sunt grav şi iremediabil vătămate, însă de acest fapt se face vinovat numai reclamantul, deoarece culpa acestuia este una gravă, iar comportamentul pârâtei în asemenea împrejurări nu poate fi caracterizat ca unul culpabil.

Curtea a apreciat astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., deoarece în mod greşit instanţa de apel a admis acţiunea de divorţ întemeiată pe dispoziţiile art. 38 al.1 din Codul familiei, câtă vreme nu se poate reţine decât culpa reclamantului în destrămarea relaţiilor de familie, fapt stabilit cu putere de lucru judecat , iar motive  noi, apărute după respingerea prime acţiuni de divorţ, nu au fost dovedite în cauză.

1