Decizie de concediere pentru desfiinţarea postului. Lipsa dovezii dificultăţilor economice. Anulare

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 313 din 28 ianuarie 2011

Prin cererea înregistrată sub nr.2325/84/23.03.2010 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamantul A.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. H.I.R. SRL solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 16/01.03.2010; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii şi până la data plătii efective, asupra cărora sa se calculeze dobânda legală; plata compensaţiei de un salariu lunar conform contractului colectiv de munca la nivel naţional; plata sporului de vechime în procent de 5% din salariul de baza lunar pentru perioada 06.07.2009-01.03.2010, cu aplicarea dobânzii legale de la data cuvenirii sumei şi până la data plătii efective şi consemnarea acestui spor în carnetul de muncă al reclamantului; plata orelor suplimentare efectuate, plata sporului de 50% pentru cumul de funcţii; plata concediului de odihnă neefectuat.

Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat faptul că începând cu data de 06.07.2009 a fost angajat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată al pârâtei în funcţia de economist, iar la data de 01.03.2010 a fost concediat, prin decizia nr. 16, în temeiul art.65 din Codul Muncii .

Reclamantul a invocat nelegalitatea acestei concedieri întrucât nu au fost respectate prevederile Codului muncii, respectiv ale art. 65 şi 74 din acest cod.

Reclamantul a mai arătat că, anterior concedierii sale,pârâta a angajat personal, ceea ce denotă faptul că nu întâmpina dificultăţi economice.

În privinţa cererilor privind plata sporului de vechime şi a indemnizaţiei de concediere, reclamantul a considerat că i se cuvin în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

În privinţa orelor suplimentare, s-a arătat că, deşi a fost încadrat cu contract individual de muncă pentru 8 ore pe zi, a prestat muncă 12 ore pe zi.

De asemenea, reclamantul a mai susţinut că i se cuvine şi un spor pentru cumul de funcţii, de 50%, deoarece a îndeplinit şi funcţiile de operator PC şi reprezentant vânzări.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat instanţei respingerea cererii reclamantului ca nefondată.

În motivarea acestei solicitări pârâta arată faptul că reclamantul a fost angajat cu contract individual de muncă în funcţia de economist până la data de 30.03.2010, când a fost concediat în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii ca urmare a dificultăţilor economice apărute.

Pârâta arată faptul că decizia de concediere nr. 16/2010 a fost emisă cu respectarea prevederilor Codului muncii, desfiinţarea locului de muncă fiind reală şi efectivă.

În privinţa sporului de vechime solicitat de reclamant s-a arătat că a fost inclus în salariul de bază al acestuia.

De asemenea, pârâta a arătat că reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite cu ocazia concedierii , respectiv preavizul, un salariu compensator şi contravaloarea concediului de odihnă neefectuat.

Referitor la plata sporului de 50% pentru cumul de funcţii s-a arătat că reclamantul a fost angajat pe postul de economist, iar folosirea unui computer în activităţile curente nu echivalează cu funcţia de operator PC.

În privinţa plăţii orelor suplimentare, s-a susţinut că reclamantul a avut un program zilnic de 8 ore şi nu a efectuat ore suplimentare .

Prin sentinţa civilă nr. 3092 din 21 iunie 2010, Tribunalul Sălaj a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A.M. şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2975 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajat cu contract individual de muncă al pârâtei în funcţia de economist .

La data de 01.03.2010, pârâta a emis decizia nr.16 /2010, conform căreia, începând cu data de 30.03.2010, după expirarea perioadei de preaviz, reclamantul a fost concediat în temeiul art.65 alin.1 din Codul muncii.

Potrivit prevederilor art. 65 din Codul muncii:

 (1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia .

(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

După cum reiese din scriptele depuse la dosarul cauzei, respectiv Decizia Asociaţilor nr.1 din 24.02.2010 emisă ca urmare a Notei nr.12 din 15.02.2010 şi din organigramele anterioare şi ulterioare concedierii, prima instanţă a reţinut că reducerea postului reclamantului a fost efectivă, fiind determinată de cauze reale şi serioase.

S-a mai reţinut că, în cazul reclamantului, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 litera d) din Codul muncii, acesta neregăsindu-se în cazurile prevăzute la art. 64 din Codul muncii.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că încetarea contractului reclamantului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale.

Fiind respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii deciziei de concediere, instanţa a constatat ca fiind nefondată şi cererea accesorie privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii şi până la data plăţii efective.

În privinţa obligării pârâtei la plata sporurilor de vechime, prima instanţă a reţine faptul că, potrivit prevederilor art.41 alin.1 şi 2 din Contractul Colectiv de muncă la Nivel Naţional pentru anii 2007- 2010 s-a prevăzut faptul că părţile contractante vor acţiona pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuţia pentru munca prestată şi condiţiile de la locul de muncă, sporurile urmând a se acorda numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.

Prima instanţă a reţinut că, astfel cum reiese din susţinerile pârâtei, sporul de vechime cuvenit reclamantului a fost inclus în salariul de bază al acestuia, acest aspect fiind cunoscut de către salariat,care, cu ocazia negocierii şi semnării contractului său individual de muncă, a fost de acord să nu i se acorde sporuri, separat de salariul de bază brut lunar.

În privinţa obligării pârâtei la plata orelor suplimentare instanţa a constatat faptul că din conţinutul pontajelor depuse de pârâtă nu rezultă faptul că reclamantul ar fi efectuat munca suplimentară faţă de norma sa de muncă.

Tribunalul a reţinut ca nefondată şi cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la sporul de 50% pentru cumul de funcţii, deoarece acesta a fost încadrat în funcţia de economist, nu a făcut dovada că ar mai fi fost încadrat pe o altă funcţie la pârâtă şi nu se poate reţine faptul că activitatea zilnică în care îşi realiza atribuţiile de serviciu cu ajutorul computerului reprezintă un cumul de funcţii.

În privinţa cererilor reclamantului privind obligarea pârâtei la plata unui salariu de încadrare cu ocazia disponibilizării şi a contravalorii concediului de odihnă neefectuat în anul 2010, instanţa de fond a reţinut faptul că aceste drepturi băneşti au fost plătite de pârâtă în cursul lunii aprilie 2010, odată cu drepturile salariale aferente lunii martie 2010.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2975 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul A.M., considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

În mod greşit prima instanţă a reţinut că desfiinţarea postului reclamantului a avut o cauză reală şi serioasă, constatând că angajatorul a probat în mod legal aceste condiţii, deşi înscrisurile pe care şi-a întemeiat hotărârea nu poartă o dată certă anterioară deciziei de concediere, ci au fost întocmite ulterior, pro causa.

S-a mai susţinut în acest sens că încetarea contractului de muncă al reclamantului nu a avut ca fundament considerente de ordin economic şi funcţional, întrucât, cu doar o săptămână înainte de concediere, societatea a făcut angajări, de unde rezultă că restructurarea nu a fost decât un pretext pentru înlăturarea reclamantului din societate.

Se mai invocă faptul că în mod greşit au fost respinse capetele de cerere privind plata sporului de vechime şi a indemnizaţiei de concediere, drepturi la care acesta era îndreptăţit potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

În ceea ce priveşte plata de ore suplimentare, s-a arătat că, în mod curent, reclamantul lucra câte 12 ore pe zi, atât în ţară, cât şi în străinătate.

De asemenea, se mai susţine că sporul pentru cumul de funcţii se cuvine reclamantului în temeiul prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel naţional, întrucât, deşi a fost angajat ca economist, acestuia i s-au trasat atât atribuţii de operator PC, cât şi de reprezentant vânzări.

În drept, se invocă disp.art.3041 şi 304 pct.9 Cod. proc. civilă.

Prin întâmpinarea formulată, S.C. H.I.R. SRL a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Analizând recursul formulat de reclamantul A.M., prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, se reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

 Potrivit deciziei nr. 16 din 01.03.2010, S.C. H.I.R. SRL a dispus concedierea reclamantului, începând cu data de 30.03.2010, în temeiul disp.art.65 din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării locului său de muncă, în urma deciziei acţionarilor societăţii nr.1/24.02.2010, din care rezultă procesul de restructurare a activităţii.

 Potrivit disp.art.65 din Codul muncii, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr.55/2006, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

 În situaţia concedierilor pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul trebuie să probeze, potrivit disp.art. 287 şi 65 alin.2 din Codul muncii, că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.

 În speţă, se reţine că angajatorul a înţeles să dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru legalitatea concedierii pentru motive ce nu ţine de persoana salariatului, respectiv a caracterului real şi serios al desfiinţării locului de muncă, doar prin decizia acţionarilor societăţii nr.1/24.02.2010,care, analizând situaţia economică şi administrativă a societăţii a hotărât că se impune reorganizarea activităţii societăţii prin reducerea numărului de angajaţi, decizie care face trimitere la „Nota privind solicitarea aprobării programului de restructurarea al S.C. H.I.R. SRL”,înregistrată la societate sub nr.12/15.02.2010.

 În această notă se arată că, în contextul actual, societatea intimată resimte din plin efectele crizei financiare, iar principalele cauze care au determinat această situaţie rezultă din balanţa de verificare pe luna ianuarie, ce constituie anexa nr.1 la acest act.

 Prin întâmpinările formulate, societatea arată că luarea măsurii concedierii reclamantului a fost determinată de afectarea activităţii societăţii prin scăderea bruscă a preţurilor de vânzare a produselor sale, de scăderea numărului de comenzi şi a valorii contractelor, ca urmare a scăderii cererii pe piaţă.

 De asemenea, s-a mai susţinut că provocările cu care s-a confruntat societatea sunt reflectate într-un bilanţ contabil negativ, singurul furnizor de materii prime esenţiale sistând livrările, iar băncile comerciale refuzând acordarea de finanţări pentru investiţii sau capital de lucru.

 Se reţine însă că toate aceste susţineri nu au fost şi probate în cauză, singura probă administrată în cauză de către angajator, respectiv anexa nr.1 la Nota privind solicitarea aprobării programului de restructurare al S.C.„H.I.R. SRL”, depusă de către societate abia în recurs, la solicitarea instanţei, nu dovedeşte că desfiinţarea postului recurentului a avut la bază studii temeinice privind îmbunătăţirea activităţii societăţii.

 În lipsa unor asemenea probe, Curtea nu-şi poate forma convingerea că motivele desfiinţării postului invocate de către angajator, prin decizia contestată şi susţinute prin întâmpinare, la judecarea fondului cauzei şi în recurs, au un caracter real şi serios, astfel încât decizia de concediere emisă de către angajator se impune a fi anulată.

Ca urmare a anulării acestei decizii, în temeiul disp.art.78 din Codul muncii, societatea pârâtă va fi obligată la reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii şi la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi ce i se cuveneau acestuia ca salariat, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Având în vedere repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii, se reţine că recurentul nu este îndreptăţit la plata compensaţiei de un salariu lunar acordată în cazul încetării contractului de muncă, conform prevederilor contractului colectiv de munca la nivel naţional şi nici la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat conform art.141 alin.4 Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a permite acestuia,după reintegrare, efectuarea zilelor de concediu restante, cu plata indemnizaţiei aferente.

În ceea ce priveşte plata sporului de vechime în procent de 5% din salariul de baza lunar pentru perioada 06.07.2009-01.03.2010, se reţine că acesta a fost inclus în salariul de bază, astfel cum rezultă chiar în contractul individual de muncă încheiat între părţi.

Curtea mai reţine că angajatorul a dovedit în cauză, prin depunerea evidenţei privind timpul efectiv lucrat, că salariatul a prestat munca în program de 8 ore pe zi, timp de 5 zile pe săptămână, iar recurentul nu a reuşit, prin probele administrate în cauză, să dovedească că ar fi prestat ore suplimentare.

Se mai reţine că recurentul nu a reuşit să probeze faptul că ar fi cumulat mai multe funcţii în cadrul activităţii prestate în cadrul societăţii intimate, pentru a fi îndreptăţit la plata sporului de 50% pentru cumul de funcţii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod. proc. civilă, se va admite recursul declarat de reclamantul A.M., se va modifica în parte sentinţa primei instanţe, în sensul de a se admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A.M., a se dispune anularea deciziei nr. 16/01.03.2010 emisă de către pârâtă, cu reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi ce i se cuveneau ca salariat, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii, privind plata sporului de vechime, a orelor suplimentare, a sporului pentru cumul de funcţii, a compensaţiei de un salariu lunar şi a concediului de odihnă neefectuat.

Domenii speta

Spete similare