Contestaţie la executare

DOSAR nr. 20.921/299/2009

ROMANIA

TRIBUNALUL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA

DECIZIA CIVILĂ nr. 2709

ŞEDINŢA  PUBLICĂ  DE LA 07.12.2010

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PRESEDINTE  SANDA PĂUN

 JUDECĂTOR EVELINA OPRINA

JUDECĂTOR  ELENA PANAITE-JITIANU

GREFIER ANDREEA MARIA COFARU

Pe rol se află soluţionarea recursului civil declarat de recurenta-contestatoare AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI - AVAS împotriva sentinţei civile nr. 14268/26.11.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 20.921/299/2009 în contradictoriu cu intimata I.E., având ca obiect „contestaţie la executare”.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică părţile nu au răspuns.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că, prin Serviciul Registratură, la data de 18.10.2010, intimata a depus întâmpinare în două exemplare, după care,

Tribunalul, având în vedere că a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, reţine recursul în vederea soluţionării.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2009, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 20.921/299/2009, contestatoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS, a formulat în contradictoriu cu intimata I.E., contestaţie la executare prin care a solicitat instanţei să se dispună anularea procesului-verbal de stabilire cheltuieli de executare efectuate de BEJ Dorina Gont şi Lucian Gont în dosarul de executare nr. 250/2009.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată, termen ce curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată. Faţă de prevederile legii speciale, a solicitat să se constate că nu s-a împlinit termenul de 6 luni de la data emiterii somaţiei de plată, prin urmare întocmirea procesului-verbal de actualizare a creanţei şi a procesului-verbal de cheltuieli de executare sunt nelegale şi se impune anularea acestora. S-a mai arătat că procesul-verbal de cheltuieli de executare este nelegal deoarece încalcă dispoziţiile Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2550/14.11.2006 - anexa 1 care prevăd că, în cazul unei popriri pentru sume mai mici de 50.000 lei, onorariul poate fi până la 10% inclusiv TVA, în speţă onorariul calculat de executor în cuantum de 2427,52 lei depăşeşte procentul de 10% stabilit de legiuitor.

În drept, contestatoarea şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 399, 401 şi art. 454 Cod procedură civilă, O.G. nr. 22/2002.

În dovedire, contestatoarea a depus la dosar procesul-verbal privind actualizarea creanţei şi de cheltuieli de executare (filele 4-6).

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi nelegală, deoarece somaţia a fost depusă în termen aşa cum prevăd dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 completată cu Legea nr. 110/2007, că de fapt se străduieşte a găsi unele tertipuri de a scăpa de obligaţia de plată. A arătat că are vârsta de 72 ani, fiind bolnavă şi nu se poate deplasa fără însoţitor.

La solicitarea instanţei s-au ataşat actele, inclusiv dovezile de comunicare în dosarul de executare nr. 250/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 14268/26.11.2009 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. 20.921/299/2009, s-a respins contestaţia la executare formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata I.E..

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 13.732/17.12.2004 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială au fost obligaţi pârâţii AVAS şi S.C. SOV Invest S.A., în solidar, să plătească reclamantei - intimate suma de 6596,59 lei reactualizată cu coeficientul de inflaţie pentru perioada 24.05.2000 şi până la executarea hotărârii.

Creditoarea I.E. s-a adresat BEJ Dorina Gont şi Lucian Gont cu o cerere de executare silită, formându-se dosarul de executare nr. 250/2009, în care s-au emis procesul-verbal privind cheltuielile de executare din data de 19.05.2009, somaţia din data de 28.01.2009, comunicata către contestator la 02.02.2009 şi procesul-verbal de actualizare din data de 19.05.2009.

Conform art. 399 Cod procedură civilă, împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Deşi contestatoarea a solicitat anularea procesului-verbal de cheltuieli de executare, în motivarea cererii sale a solicitat anularea tuturor actelor de executare, respectiv anularea somaţiei şi a procesului-verbal de actualizare a creanţei, pe care se le socoteşte nelegale, instanţa a analizat aspectele invocate în sensul celor ce urmează:

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 387 Cod procedură civilă, în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie, care are caracterul unui act începător de executare.

Somaţia adresată de către intimat contestatoarei, prin executorul judecătoresc, nu are semnificaţia juridică a unei simple notificări, cum a susţinut aceasta din urmă, ci reprezintă un act prin care creditorul şi-a manifestat expres şi neechivoc voinţa în sensul realizării executării silite, faţă de refuzul aducerii la îndeplinire de bunăvoie a titlului executoriu.

Susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că are intenţia de a plăti sumele datorate de bunăvoie nu au nicio relevanţă, atâta vreme cât o astfel de îndeplinire benevolă a titlului executoriu nu s-a realizat încă.

Contestatoarea, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, prevederile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 22/2002, potrivit cărora dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată, termenul curgând de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. În cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada ca nu are fondurile necesare acoperirii creanţei. De altfel, aceasta a şi învederat ca doreşte sa execute voluntar obligaţia, ceea ce înseamnă ca dispune de sumele corespunzătoare.

Pe de alta parte, dispoziţiile normative de mai sus, care creează un avantaj discriminatoriu al instituţiilor publice faţă de o persoană fizică sau juridică obişnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ţinând seama de prevederile art. 20 din Constituţia României, care consacră principiul priorităţii convenţiilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, având în vedere faptul că debitoarea este o instituţie publică şi are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie şi cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Creanţa intimatei pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită şi s-a emis somaţia de executare a fost obţinută într-o procedură jurisdicţională desfăşurată în faţa instanţelor judecătoreşti.

 Art. 20 din Constituţie prevede că în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunţate în cauza Hornsby vs. Grecia din 19.03.1997, garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie sunt aplicabile şi în faza executării silite a hotărârii judecătoreşti întrucât procesul civil include şi etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, dreptul de acces la o instanţă ar deveni iluzoriu.

 Astfel, în cauza Şandor împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragr. 1 din Convenţie, întrucât dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinţei, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentinţa, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat.

 Totodată, în cauza Sabin Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autorităţile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecinţă, obligaţia de a acţiona incumba autorităţilor, iar nu reclamantului şi a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţii administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros şi nu ar corespunde cerinţelor art. 35 alin. 1 din Convenţie. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii şi, în consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecinţă, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său şi neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităţilor administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obţine executarea completă constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, aşa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

 Pentru toate aceste considerente, apreciind ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituţie publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menţionate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească şi că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare şi incidenţă directa în speţă.

Raportat la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Şandor vs. România, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007, care instituie un termen de 6 luni în favoarea debitorului instituţie publică, pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată, termen în care debitorul nu poate fi supus executării silite, chiar condiţionat de probarea lipsei fondurilor alocate pentru executarea obligaţiei de plată, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Drept urmare, constatând existenţa unui conflict între dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007 şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, instanţa, în baza art. 11 şi 20 alin. 2 din Constituţie, având în vedere forţa supralegislativă a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că emiterea somaţiei de executare împotriva debitoarei AVAS înaintea expirării termenului de 6 luni prevăzut de art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007, este legală.

Susţinerea contestatoarei în sensul că, deoarece nu s-a împlinit termenul de 6 luni de la data emiterii somaţiei de plată, întocmirea procesului-verbal de actualizare a creanţei şi a procesului-verbal de cheltuieli de executare sunt nelegale, este neîntemeiată pentru aceleaşi argumente arătate mai sus.

Sub aspectul cheltuielilor de executare, având în vedere argumentele de mai sus, precum şi faptul ca neachitarea de buna voie a creanţei (deşi hotărârea a rămas irevocabila) l-a determinat pe creditor sa se adreseze executorului, care, fata de prevederile art. 7 lit. a din Legea nr. 188/2000, avea obligaţia sa pună în executare dispoziţiile din titlul executoriu, instanţa a apreciat ca este legala calcularea acestora.

 În lumina celor de mai sus, făcând din nou trimitere la art. 2, 3 din O.G. nr. 22/2002 şi art. 387 Cod procedură civilă, reiese că somaţia la care se referă art. 2 din O.G. nr. 22/ 2002 este aceeaşi la care se referă art. 387 din Codul de procedură civilă, adică este actul începător al executării silite. Celelalte acte de executare vor fi realizate subsecvent acestei somaţii, cu eventuala incidenţă a termenului de 6 luni în care creditorul este chemat de O.G. nr. 22/2002 să aştepte ca instituţia publică să încerce procurarea de fonduri.

În cazul de faţă, AVAS nu a executat de bunăvoie obligaţia executorie (potrivit art. 851 din O.U.G. nr. 51/1998) inserată într-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel încât, la 19.01.2009, creditoarea s-a adresat unui organ competent de executare pentru executarea silită a sumei ce îi era datorată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Faţă de această înţelegere a procedurii realizării creanţei împotriva instituţiei publice, se observă că devine incident art. 371 ind. 7 Cod procedură civilă, potrivit căruia debitorul, inclusiv instituţie publică ce nu îşi execută de bunăvoie obligaţia, va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu. Sumele ce urmează a fi plătite se stabilesc de executor prin proces-verbal ce constituie titlu executoriu. Or, prin confruntarea onorariului de executare silită cu Anexa din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2250/2006, se observă că acest onorariu se încadrează în limitele prevăzute de acest act normativ (10 % din valoarea urmărită).

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a respins contestaţia la executare şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, motivat în drept, contestatoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, modificarea sentinţei criticate, în sensul admiterii contestaţiei la executare astfel cum a fost formulata.

În motivare, s-a arătat că protecţia conferita de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului este justa insa intervine numai atunci când beneficiarul unui titlu executoriu nu si-l poate valorifica datorita faptului ca debitorul sau este de rea-credinţa, situaţie care nu poate fi invocata în speţa de fata întrucât Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este de buna-credinţa şi are posibilitatea legala de a-si îndeplini obligaţiile în termenul fixat de lege, cu condiţia respectării acestui termen.

Spiritul legii este acela de a evita blocarea activităţii instituţiei publice si, deci, evitarea prejudicierii interesului public.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea 110/2007, intrata în vigoare la data de 08.05.2007, creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se datorează obligaţia respectiva, art. 2 al aceluiaşi act normativ stabilind ca, daca executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligata ca, în termen de 6 luni, sa facă demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligaţia de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plata comunicata de organul competent de executare, la cererea creditorului.

De asemenea, art. 3 al O.G. nr. 22/2002 modificata prin Legea nr. 110/2007, prevede ca, în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plata în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civila si/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

Apreciază ca patrimoniul instituţiilor publice poate fi executat printr-o procedura speciala de aducere la îndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina lor, cu respectarea termenului de gratie de 6 luni fixat de dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termen care începe sa curgă de la data la care AVAS a primit somaţia de plata, la cererea creditorului.

Dispoziţiile legale prezentate mai sus se interpretează prin prisma dispoziţiilor art. 371 indice 1 Cod procedură civilă, potrivit cu care obligaţia stabilita prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executor se aduce la îndeplinire de buna voie. În cazul în care debitorul nu executa de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silita potrivit dispoziţiilor prezentei cârti, daca legea nu prevede altfel.

Aşadar AVAS beneficiază de un termen de gratie de 6 luni de zile în interiorul căruia are datoria de a-si aduce la îndeplinire de buna voie obligaţia instituita prin titlu executor, termen care începe sa curgă de la data la care recurenta a primit somaţia de plata comunicata de organul competent de executare, somaţie care nu este insa un act de executare în sensul Cârtii a V-a a Codului de procedura civila întrucât numai daca Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu şi-a îndeplinit obligaţia în interiorul acestui termen de 6 luni, adică de buna voie aşa după cum oferă aceasta posibilitate art. 371 indice 1 din Codul de procedură civilă, urmează sa se procedeze la începerea executării silite potrivit dispoziţiilor codului de procedura civila, executare silita în care primul act de executare este somaţia prin care executorul judecătoresc pune în vedere debitorului care nu si-a executat de buna voie obligaţia sa o execute silit, apelându-se la forţa coercitiva a statului reprezentat de executorul judecătoresc.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3041 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.

Prin întâmpinarea formulată, intimata I.E. a solicitat respingerea recursului formulat de A.V.A.S., considerând că s-a soluţionat corect această speţă, respectând prevederile clare ale O.G. nr. 22/2002 coroborată cu Legea nr. 110/2007.

A mai arătat intimata că beneficiază de sentinţa civilă nr. 13.732/17.12.2004, definitiva şi irevocabila la 21.03.2007, prin decizia nr. 1287 a Î.C.C.J.. Tribunalul Bucureşti a obligat A.V.A.S. să-i plătească suma de 6596,59 lei reactualizată cu coeficientul de inflaţie pentru perioada 24.05.2000 şi până la executarea sentinţei. Trecând doi ani de când A.V.A.S. ştia că are obligaţia de despăgubire, s-a adresat unui executor judecătoresc manifestându-şi expres şi neechivoc voinţa în sensul realizării executării silite, faţă de refuzul aducerii la îndeplinire de bunăvoie fără cheltuieli suplimentare a titlului executoriu.

Intimata a mai învederat că recurenta, ca organ al statului, nu poate invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, prevederile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 22/2002, potrivit cărora dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din lipsă de fonduri (A.V.A.S. nu a făcut dovada că nu are fondurile necesare achitării creanţei mele) instituţia debitoare este obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţie de plată, termenul curgând de la data le care debitorul a primit somaţia de plată (02.02.2009) comunicată de organul competent de executare în cererea creditorului. Astfel, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă şi a altor dispoziţii legale aplicabile în materie, în situaţia în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut de art. 2 al O.G. 22/2002, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite.

Debitoarea este o instituţie publica si are îndatorirea ca reprezentanta a statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bunăvoie cu promptitudine o hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila.

Potrivit procesului-verbal din data de 19.05.2009, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare în mod legal.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115-118 şi următoarele Cod procedură civilă.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în recurs, dar şi sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod procedură civilă, Tribunalul constată că recursul este nefondat  pentru următoarele considerente:

Soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, somaţia la care se referă art. 2 din O.G. nr. 22/2002 având aceeaşi natură juridică cu cea la care se referă art. 387 din Codul de procedură civilă, fiind actul începător al executării silite. Celelalte acte de executare efectuate în cauză de organul de executare sunt realizate subsecvent acestei somaţii, cu eventuala incidenţă a termenului de 6 luni în care creditorul este chemat de O.G. nr. 22/2002 să aştepte ca instituţia publică să încerce procurarea de fonduri.

Doar dacă instituţia publică nu are fonduri special alocate executării obligaţiei din titlul executoriu cum prevede art. 1 din O.G. nr. 22/2002 executarea silită declanşată prin somaţia emisă de organul competent de executare va fi oprită 6 luni de zile, interval de timp în care se înţelege că instituţia publică va depune din nou toate diligenţele pentru obţinerea de fonduri special destinate executării obligaţiilor prevăzute în titluri executorii. În cazul în care diligenţele nu au ca rezultat obţinerea unor astfel de fonduri speciale, creditorul este îndreptăţit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă şi/sau a altor legi, având astfel posibilitatea de a popri conturi ale instituţiei ori/şi de a executa silit bunuri mobile ori/şi imobile ale instituţiei publice.

Astfel, executarea silită declanşată în cauză este legală, în condiţiile în care recurenta nu a efectuat benevol plata în termenul limită de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 110/2007, neputându-se, astfel, reţine cu temei că actele de executare săvârşite în cauză ar fi fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, câtă vreme, în lipsa plăţii benevole, începerea executării silite pentru valorificarea creanţei creditorului se impunea.

In legatura cu actul normativ mentionat, O.G. nr. 22/2002, fata de solutiile rezultate din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul apreciaza ca aceasta ordonanta si „filosofia” pe care se bazeaza devin irelevante.

Si aceasta intrucat, potrivit art. 20 din Constitutie, legile interne vor fi interpretate in conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care Romania este parte, iar jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa in dreptul intern.

Problema care trebuie clarificata este aceea daca O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata corespunde sau nu unor hotarari recente ale instantei de la Strasbourg.

Instanta de contencios constitutional a fost deseori sesizata cu examinarea constitutionalitatii O.G. nr. 22/2002, retinand ca ar fi disproportionat si inechitabil a recunoaste creditorilor institutiilor publice dreptul de a-si valorifica creantele impotriva acestora in conditiile dreptului comun, cu consecinta perturbarii grave a activitatii care constituie insasi ratiunea de a fi a unor asemenea institutii (Decizia nr. 161/22.04.2003, Decizia nr. 202/04.07.2002, Decizia nr. 326/26.11.2002, Decizia nr. 244/10.06.2003, etc.). Astfel, ordonanta consacra, in materia creantelor fata de institutiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atat prin aceea ca instituie restrictii in urmarirea fondurilor banesti ale acestora, cat si pentru ca limiteaza o atare urmarire exclusiv la fondurile banesti. Totodata, Curtea Constitutionala a aratat ca, desi, in mod indiscutabil, ordonanta instituie anumite limite ale executarii, aceasta limitare nu este contrara legii fundamentale, ci este in concordanta cu principiile consacrate de aceasta si nu infrange regula accesului liber la justitie sau dreptul la un proces echitabil. Interzicerea executarii silite asupra altor fonduri banesti decat cele alocate de la buget in acest scop nu constituie o discriminare a creditorului in favoarea statului, ci o norma de protectie de interes general, fiind de neconceput ca, pe calea executarii silite, a unui titlu executoriu sa se ajunga la lipsirea unei institutii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decat cele stabilite prin titlul executoriu.

Cu toate acestea, insa, desi formularea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu pare a viza si executarea unei hotarari judecatoresti, in jurisprudenta sa constanta, Curtea a statuat ca art. 6 par. 1 din Conventie garanteaza fiecarei persoane dreptul ca o instanta sa judece orice contestatie privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil. Astfel, este consacrat „dreptul la o instanta”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adica dreptul de a sesiza o instanta in materie civila. Totusi, acest drept ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta, deci fara efect in detrimentul uneia din parti. Neexecutarea unei hotarari judecatoresti poate, in mod indirect, sa duca la lasarea fara continut a dreptului de acces la un tribunal.

Astfel, nu s-ar putea concepe ca art. 6 par. 1 din Conventie sa descrie in detaliu garantiile de procedura - echitate, publicitate, celeritate - acordate partilor si sa nu protejeze si executarea hotararilor judecatoresti. Asadar, executarea unei hotarari trebuie sa fie considerata ca facand parte din „proces” in sensul art. 6 din Conventie (hotararea Di Pede c. Italiei si Zappia c. Italiei din data de 26.09.1996; cauza Sabin Popescu impotriva Romaniei; cauza Timbal impotriva Moldovei; cauza Croitoru impotriva Moldovei; cauza Ghibusi impotriva Romaniei; etc.).

Mai mult decat atat, jurisprudenta CEDO a statuat ca nu este oportun sa se ceara unei persoane, care a obtinut o creanta impotriva statului in urma unei proceduri judiciare, sa initieze procedura executarii pentru satisfacerea creantei sale. In plus, daca administratia nu executa hotararea din proprie initiativa, iar reclamantul recurge la executarea silita, acest aspect poate fi retinut ca un fel de circumstanta agravanta.

In consecinta, statul nu poate sa refuze, sa omita sau sa intarzie intr-un mod nerezonabil executarea hotararilor. Lipsa fondurilor nu este un motiv justificat pentru intarziere. Asadar, in opinia Curtii Constitutionale, ordonanta este justificata pentru a nu perturba activitatea care constituie insasi ratiunea de a fi a institutiilor publice, ceea ce  inseamna ca este acceptabila o perturbare a rezultatului activitatii justitiei. Cu toate acestea, Curtea Europeana porneste de la premisa ca administratia constituie un element al statului de drept si ca interesul sau se identifica cu cel al unei bune administrari a justitiei.

Fata de toate considerentele anterior aratate, tribunalul apreciaza ca neexecutarea de catre recurent a obligatiei de plata a sumelor stabilite prin titlul executoriu vreme de aproximativ  6 ani este de natura sa aduca atingere art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului in sensul dreptului de acces la justitie. Creanta intimatei creditoare este inca valida, iar suma nu i-a fost platita, astfel ca exigentele art. 6 de care a beneficiat intimata in fata instantelor judecatoresti isi pierd orice ratiune de a fi.

In plus, refuzul autoritatilor de a plati despagubirile constituie si o ingerinta in dreptul creditorului la respectarea bunurilor, asa cum este prevazut de prima fraza a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, recurentul neoferind nicio justificare valabila pentru ingerinta cauzata prin neexecutarea sentinţei civile din data de 17.12.2004. Aceasta ingerinta este arbitrara si constituie o incalcare a principiului legalitatii.

In consecinta, tribunalul apreciaza ca, in cauza, se justifica aplicarea cu precadere a interpretarii jurisprudentiale a Curtii Europene a Drepturilor Omului, astfel incat limitarea dreptului de acces la justitie intemeiata pe O.G. nr. 22/2002 nu este conforma cu art. 6 par. 1 din Conventie decat in masura in care ea vizeaza un scop legitim si exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit.

Din acest ultim punct de vedere, tribunalul retine ca, in cauza, recurentul nu a invocat niciun motiv de natura a conferi instantei posibilitatea unei cenzuri privitoare la modul in care organul de stat si-a indeplinit obligatiile ce rezulta chiar din O.G. nr. 22/2002, in aprecierea proportionalitatii mijloacelor utilizate si scopului urmarit, motiv pentru care lipsa fondurilor nu poate fi folosita ca scuza pentru a nu executa o hotarare judecatoreasca. Tribunalul apreciaza ca este inacceptabil a lasa la latitudinea exclusiva a debitorului - organ de stat - aducerea la indeplinire a obligatiilor stabilite in sarcina sa prin titlul executoriu, prin alocarea sau nu a sumelor destinate in acest scop, o astfel de interpretare excedand garantiilor instituite de Conventia Europeana a Drepturilor Omului. In plus, in faza procesuala a executarii silite, nu se justifica adoptarea unui mecanism care sa creeze un dezechilibru intre creditor si debitorul organ de stat, atata vreme cat particularitatea executarii silite o reprezinta aspectul de constrangere.

Aşa fiind, pentru a asigura eficienţă practică garanţilor instituite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, neexistând motive de nelegalitate care să fi fost invocate ori care să fi fost luate în considerare din oficiu, în temeiul art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă, contestaţia la executare a fost respinsă în mod legal şi temeinic ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta contestatoare AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul ales …., sector 1 împotriva sentinţei civile nr. 14.268/26.11.2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 20.921/299/2009 în contradictoriu cu intimata I.E., cu domiciliul în …, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 07.12.2010.

PREŞEDINTE,   JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

 Sanda Păun Evelina Oprina Elena Panaite-Jitianu

GREFIER,

 Andreea Maria Cofaru

Red. EO/Dact. GZ/2 ex.

Jud. Sector 1

Jud. Alecsiu Octavia Marcela

Domenii speta

Spete similare