Drepturi salariale

1. Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar

art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994

Reclamanţii – persoane fizice, membri ai Sindicatului I.P.Sector 3, prin acesta ca mandatar, au chemat în judecată pe pârâţii C.S.S.4, I.S.M.B. şi M.E.C., solicitând obligarea acestora la plata salariilor potrivit contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale şi la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit  contractelor individuale de muncă şi salariile efectiv plătite ca urmare a diminuării cu 25% a cuantumului salariului brut începând cu 4 iulie 2010, în baza  art. 1 din Legea nr.118/2010.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi Asigurări sociale a respins acţiunea ca nefondată faţă de pârâţii C.S.S.4 şi I.S.M.B. şi ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă faţă de pârâtul M.E.C., reţinând că măsura de diminuare a salariilor personalului salariat de la bugetul de stat cu 25% începând cu 1 iulie 2010 pentru o perioadă de şase luni este justificată de raţiuni de politică bugetară, a afectat în egală măsură toţi salariaţii din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor şi de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea.

Instanţa a reţinut că, în cauză, nu este vorba despre o privare de proprietate iar diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat nu constituie, în sine, faţă de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, o încălcare a art. 1 alin.1 din Primul Protocol la Convenţie.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A VIII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, SENTINŢA CIVILĂ NR.1297 din 09.02.2011

Asupra cauzei de faţă :

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 63441/3/2010 la 30.12.2010 S.I.P.S.3, in numele si pentru membrii de sindicat a solicitat in contradictoriu cu paratii C.S.S.4, I.S.M.B.si M.E.C., pronuntarea unei hotarari prin acres a se dispuna obligarea paratilor la plata salariilor potrivit contractelor individuale de munca, respectiv actelor aditionale la acestea catre reclamanti precum si obligarea paratilor la plata dintre salariile cuvenite potrivit contractelor individuale de munca si salariile efectiv platite ca urmare a diminuarii cu 25% a cuantumului salariului brut incepand cu 4iulie 2010 in baza art. 1 din Legea 118/2010.

Solicita actualizarea sumelor in discutie cu rata inflatiei de la data scadentei fiecareia si pana la data platii efective a sumelor datorate.

In motivarea actiunii arata ca incepand cu luna iulie 2010 reclamantii au constatat faptul ca le-a fost diminuat salariul in mod unilateral cu 25% fara vreo notificare prealabila cu justificarea/sustinerea masurii luate, incalcandu-se astfel dispozitiile art. 243 C.muncii

Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă, în această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi.

Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. 2, coroborat cu art. 3 din acelaşi articol.

Ca un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator şi salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare în cazul angajaţilor privaţi.

Ca deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la contractele individuale de muncă, de micşorare a salariilor reclamanţilor, angajatorul a reţinut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariaţii săi convenise conform contractului

Apreciaza că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art. l din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. l alin. l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.

Arata ca inainte de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care protejează dreptul de proprietate, trebuie făcute două precizări.

În primul rând, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 şi nr. 874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr. 433/28 iunie 2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Ca aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.

Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art. l şi 2 din Legea nr. 47/1991 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate.

Ca aşadar, prin aplicarea cu prioritate faţă de cele interne a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin.3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor şi nici pe cele ale art. 31 din aceeaşi lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecţiilor de neconstituţionalitate, iar nu de admitere a acestora, în cazul respingerii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate este posibilă formularea unor noi excepţii, iar Curtea Constituţională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii.

Ca in ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”

De asemenea, potrivit art. l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

Arata ca in ce priveste  regula aplicabilă în lumina art. l din Protocolul nr. l, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt „distincte”, în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (cauza Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 – 47, & 55).

Ca pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. l din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art. l alin. l din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr. l; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. l din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr. 332, p. 21 şi § 31; Cauza Ouzunis şi alţii contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Şandor împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României – cererea nr.38113/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin Popescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României – cererea nr.21740/02; Hotărârea din l decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Maşinexportimport Industrial Group” împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva României – cererea nr.29556/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României – cererea nr.30658/05; etc.).

Ca recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821705), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. l alin. l din Primul protocol.

Ca aşadar, salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispoziţiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun” în sensul art. l alin. l din Primul protocol adiţional la Convenţie.

In ce priveste cea  de a doua condiţie ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art. l din Primul protocol arata ca aceasta este cea a existenţei unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr. l.

Ca reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr. l.

În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Prima condiţie a privării de proprietate este, aşadar, ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.

Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Ca cea de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.

Se mai arată că, „din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...]

 De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.

Ca soluţia legislativă cuprinsă în art. l din Legea nr. 118/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”, în consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.

În fine, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, aşadar, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 şi § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).

Ca pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională, în această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. l din Protocolul nr. l decât în împrejurări excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).

Ca in orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu, fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).

Ca temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l. Curtea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absenţa unei indemnizări, art. l din Protocolul nr. l n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

Ca privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. l din Protocolul nr. l. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.

Ca Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica, în cuprinsul Legii nr. l 18/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. l din Protocolul nr. l.

Ca reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

Ca procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l la Convenţie.

Ca in aceste condiţii, apreciază că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr. 118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l.

Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, apreciază că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reţinute în mod nelegal.

In drept invoca dispozitiile art. 40 alin 2 lit. c din Legea 53/2003 si art. 110 alin 2 si 3 C.pr.civ

Pentru termenul din 9.02.2011 a formulat intampinare paratul I.S.M.B.prin care a solicitat respingerea actiunii

A aratat in esenta paratul ca salarizarea reclamantilor s-a facut in conformitate cu dispozitiile Legii 330/2009 privind salariazarea unitara a personalului platit din fonduri publice

Ca in conformitate cu dispozitiile art. 1 din Legea 118/2010 cuantumul salariilor lunare de incadrare stabilite in conformitate cu dispozitiile Legii 330/2009 s-a diminuat cu 25% astfel ca apreciaza ca prin diminuare drepturilor salariale ale reclamantilor paratii nu au facut altceva decat sa respecte dispozitiile legale.

Ca nu este relevanta sustinerea reclamantilor privind incalcarea art. 17  C.muncii de vreme ce alin 4 din acelasi text prevede ca informarea salariatilor despre modificarile aduse contractului nu munca nu este obligatorie in situatia in care aceasta decurge din lege sau din contractul colectiv de munca aplicabil

Ca asa fiind incheierea unor acte aditionale la contractele de munca nu era obligatorie in situatia data.

Ca mai mult decat atat Legea 118/2010 a fost declarata constitutionala prin Deciziile 872/25.06.2010 si 874/25.06.2010 ale Curtii Constitutionale avand in vedere ca atingerea dreptului la salariu a vizat o perioada determinata

In drept invoca dispozitiile art. 115-118 C.pr.civ, Legea 53/2003, Legea 118/2010, Deciziile Curtii Constitutionale.

La 4.02.2011 a depus prin serviciul registratura intampinare si paratul M.E.C., invocand in principal exceptia lipsei sale de calitate procesual pasiva motivat de imprejurarea ca prind efinitie raporturile de munca au un caracter intuituu personae presupunand existenta a numai 2 parti contractante, angajatul si angajatorul

Ca angajatorul este definit de art. 10 si 14 C.muncii iar in ce il priveste arata ca nu au existat raporturi de munca intre minister si reclamanti.

Pe fond a solicitat respingerea actiunii ca nefondata.

Exceptia invocata de M.E.C. a fost solutionata in sensul admiterii cu motivarea cuprinsa in incheierea de sedinta de la 9.02.2011 astfel ca fata de acest parat actiunea urmeaza a fi respinsa ca fiind indreptata impotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasiva.

Deliberand asupra cererii de chemare in judecata formulate, prin prisma materialului probator administrat, tribunalul retine urmatoarea situatie de fapt:

Reclamantii au calitatea de cadre didactice si respectiv personal auxiliar, fiind angajati ai C.S.S.4 astfel dupa cum rezulta din adeverinta 20/14.01.2011.

Incepand cu data de 4 iulie 2010 salariile reclamantilor au fost diminuate cu 25%, in baza Legii 118/2010, astfel dupa cum rezulta din aceeasi adeverinta (fila 20 dosar)

Tribunalul apreciaza, impreuna cu reclamantii, ca intr-adevar se impune, in temeiul 20 din Constitutia Romaniei, a fi aplicate cu prioritate dispozitiile tratatelor internationale la care Romania este parte, mai putin in situatia in care Constitutia sau legile interne cuprind dispozitii mai favorabile

Asa fiind tribunalul urmeaza a analiza cu prioritate daca nu cumva, prin diminuarea cu 25% a drepturilor salariale ale reclamantilor in baza Legii 118/2010 a avut loc o incalcarea art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie

Spre acest sfarsit, instanta nu poate sa nu observe ca sustinerile reclamantilor se bazeaza pe o eronata interpretare a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, intreaga motivare a cererii introductive plecand de la premisa similitudinii pana la identitate intre protectia acordata dreptului de proprietate ca „bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional si protectia de care se bucura drepturile de creanta prin prisma aceluiasi articol

Astfel, Art. 1 din Protocolul 1 Aditional prevede ca:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Tribunalul retine totusi ca, in acceptiunea Curtii Europene a Drepturilor Omului notiunea de „bun” in sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol aditional la Conventie are un inteles autonom, care nu este limitat la detinerea de bunuri fizice si este independent de clasificarile formale din legislatiile interne. O serie de alte drepturi si creante, ca de exemplu datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate in sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Aditional

Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja ca o creanta nu poate fi considerata ca avand valoare patrimoniala decat daca are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu, atunci cand este confirmata printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (Kopecky c Slovaciei, par. 52)

Adoptand acceptarea comuna a acestui termen (bunuri mobile si imobile) Curtea a considerat de asemenea ca termenul bunuri se extinde si la drepturile pe care o persoana le poate dobandi, in special la activele din dreptul privat cum ar fi dreptul de a incheia contracte de chirie (Mellacher si altii c. Austriei) sau reclamatii financiare fondate pe neexecutarea obligatiilor comerciale sau pe necesitatea de a acoperi prejudicii (Raffineries greques Stran & Stratis Andreadis c. Greciei)

Termenul “bunuri” cuprinde si drepturile obtinute in cadrul unui regim de pensionare sau securitate sociala (Vasilopoulou c Greciei, 2002), o creanta a Statului (S.A. Dangeville c. Frantei, 2002) etc.

Trebuie cu toate acestea ca dreptul in cauza sa aiba un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau in curs de realizare nu intra sub protectia acestui articol.

Problema care trebuie asadar examinata este daca circumstantele particulare ale cauzei, privita ca un intreg, confera reclamantilor dreptul la protectia conferita de art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie (Broniowski v. Poland (dec.) [GC], no. 31443/96, § 98, ECHR 2002-X).

Tribunalul retine sub acest aspect ca practica constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului este in sensul ca  este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmeaza a fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Ca asadar statul poate introduce, suspenda sau inceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificari legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. din 8.02.2006, par. 23)

In cauza  Vilho Eskelinen si altii Curtea a statuat ca nu exista un drept protejat de conventie la mentinerea in plata a unui salariu intr-un anumit cuantum  (Vilho Eskelinen and Others,  § 94)

O atenta lecturare a hotararii din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României (cererea nr. 12821705), invocata de reclamanti, desluseste faptul ca in speta in discutie Curtea a retinut ca salariul deja incasat constituie bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie, fara a sugera nicio clipa existenta unui drept de a incasa pe viitor un salariu intr-un anumit cuantum.

In egala masura salariul cuvenit pentru activitatea deja prestata, in baza reglementarilor legale incidente in perioada in care a fost prestata activitatea, constituie bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie

Avand in vedere totusi ca in cauza reclamantii se plang de diminuarea unor drepturi salariale ce urmau a se naste in baza activitatii prestate dupa intrarea in vigoare a Legii 118/2010, cu privire la care reclamantii aveau numai un drept de creanta viitor asupra statului la intrarea in vigoare a Legii tribunalul apreciaza, contrar celor sustinute de reclamanti, ca acestia nu aveau un bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional.

Nu poate fi ignorat sub acest aspect  ca in covarsitoarea lor majoritate cauzele invocate de reclamanti in sustinerea tezei promovate prin  actiunea introductiva vizeaza drepturi de proprietate asupra unor bunuri imobile (Sabin Popescu c. romaniei, Stere si Altii c. Romaniei, Sandor c. Romaniei, etc) sau sume de bani deja incasate de catre reclamanti in temeiul unor dispozitii legale in vigoare la data incasarii acestora (Driha c. Romaniei)

Urmeaza a fi analizat asadar daca reclamantii aveau, la data formularii actiunii, macar o “speranta legitima” in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional

Curtea a retinut prima data conceptul de “speranta legitima” in cauza Pine Valley Developments si altii c. Irlandei in care a decis ca exista speranta legitima din momentul in care autoritatile eliberasera un certificat de urbanism pe baza caruia reclamantii in cauza cumparasera un domeniu pe care vroiau sa-l amenajeze. Curtea a apreciat ca acest certificat, asupra caruia autoritatile nu puteau reveni, era un element al proprietatii in chestiune.

Curtea a apreciat ca ceea ce legitimeaza speranta este fie o hotarare judecatoreasca, chiar nedefinitiva, prin care sa fie recunoscut dreptul celui interesat, fie imprejurarea ca acesta se fondeaza de o maniera rezonabil justificata pe un act juridic avand o baza juridica solida si o incidenta asupra drepturilor de proprietate (Strech c. Marii Britanii, 2003)

Asadar, pentru a se putea vorbi despre existenţa unei ,,speranţe legitime”, astfel cum această noţiune a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului trebuie avut in vedere ca atunci când interesul patrimonial în discuţie  aparţine categoriei juridice de  ,,creanţă”, el nu poate fi considerat ca ,,valoare patrimonială” şi implicit ca ,,speranţă legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziţie legală sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă  a instanţelor naţionale. [ CEDO (Marea Cameră), Kopecky c/a Slovacia, Hotărâre din 28 septembrie 2004, par. 35 şi 48-52; Pressos Compania Naviera S.A şi alţii c/a Belgia, Hotărâre din 20 noiembrie 1995, par.31; CEDO (Marea Cameră), Draon c/a Franţa, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par. 65-70; CEDO (Marea Cameră), Maurice c/a Franţa, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par.63-70].

Criteriul decisiv al unei ,,speranţe legitime”, protejate de primul Protocol este reprezentat de existenţa unui baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretat de instanţele naţionale [CEDO (Marea Cameră), Kopecky, precit, par. 50 şi 54; CEDO, Jantner c/a Slovacia, Hotărâre din 4 martie 2003, par. 27-33]

In cauza tribunalul retine ca drepturile salariale ale reclamantilor, anterior intrarii in vigoare a Legii 118/2010 erau reglementate prin Legea 330/2009 privind salarizarea personalului bugetar

Asa fiind, retinand ca reclamantii aveau o “speranta legitima” in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional la Conventie si ca modificarea dispozitiilor legale privind salarizarea acestora prin intrarea in vigoare a Legii 118/2010 reprezinta o ingerinta in dreptul acestora de proprietate, tribunalul apreciaza ca aceasta ingerinta trebuie analizata tot prin prisma jurisprudentei Curtii, pentru a observa daca art. 1 a fost sau nu incalcat

In cauza Sporrong si Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerintei statului in ceea ce priveste dreptul de proprietate.

Astfel, ingerinta statului poate fi rezultatul unei masuri luate de o autoritate publica, al unei hotarari judecatoresti sau a anumitor prevederi legale.

O masura care reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudentei CEDO, 1. sa fie prevazuta de lege, 2.  sa fie justificata de o cauza de utilitate publica sau de un scop legitim de interes general si 3. sa asigure un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong si Lonnroth c. Suediei)

Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta in structura art. 1 din Protocolul 1 Aditional in totalitate, asadar si in a doua teza care trebuie citita in conformitate cu principiul consacrat de prima.

In special trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre scopul vizat si mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera SA si altii c. Belgiei, 20 nov. 1995)

In ce priveste ingerinta retinuta in cauza tribunalul apreciaza, odata cu reclamantii, pe de o parte ca aceasta este prevazuta prin lege si pe de alta parte ca aceasta serveste necesitatii protejarii unui interes general, asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale fiind noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”

Urmeaza asadar a analiza daca a fost respectat justul echilibru intre interesele generale vizate si interesul particular ocrotit, respectiv daca ingerinta statului a impus reclamantului o sarcina individuala excesiva.

In aceasta analiza, Tribunalul urmeaza sa se raporteze la contextul particular al prezentei cauze, respectiv acela ca salariile reclamantilor sunt suportate de la bugetul de stat, fiind stabilite prin lege de catre stat, iar nu prin negocieri individuale.

Avand in vedere insa ca, asa cum s-a aratat, ingerinta nu poate fi apreciata ca o privare de proprietate, asa cum sustin reclamantii (cata vreme acestia nu aveau un bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional), diminuarea salariilor reclamantilor urmeaza a fi analizata din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor

Instanta retine sub acest aspect ca afirmatia reclamantilor conform cu care statul ar fi tert fata de contractul lor de munca nu poate fi primita cata vreme litigiul de fata isi are originea in imprejurarea ca reclamantilor, personal bugetar (asadar angajati „la stat”) le-a fost diminuat salariul cu 25% prin intrarea in vigoare a Legii 118/2010.

Tribunalul reaminteste deasemenea ca, in conformitate cu practica constanta a Curtii EDO, Statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu.

Curtea a constatat in situatii concrete ca nu este rolul sau de a verifica in ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor in care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotarare din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotarare din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Avand in vedere ca nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proportionalitate nu va consta in verificarea acordarii, de catre stat, a unei despagubiri adecvate, ci se va analiza in concret, in ce masura salariatul bugetar a fost lipsit in totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotararea din 12 octombrie 2004, par. 39), salariatul si familia sa au fost lipsiti in totalitate de mijloace de subzistenta (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau masura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citata mai sus, par. 39).

In situatia concreta supusa analizei sale tribunalul constata ca reclamantii au calitatea de profesori si personal auxiliar salariile acestora fiind stabilite in conformitate cu dispozitiile Legii 330/2009,

Prin intrarea in vigoare a Legii 118/2010 incepand cu data de 1 iulie 2010 si pentru o perioada de 6 luni, salariile intregului personal bugetar (salarizat de la bugetul de stat) au fost reduse cu 25%,

Din analiza inscrisurilor aflate la dispozitia sa tribunalul retine ca masura de diminuare a salariilor, justificata de ratiuni de politica bugetara, a afectat in egala masura toti salariatii din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor si de domeniul in care isi desfasurau activitatea iar reclamantii nu au administrat in cauza nicio proba din care sa rezulte ca prin diminuarea cu 25% a salariilor au fost lipsiti de mijloace de subzistenta.

Asa fiind si avand in vedere si faptul ca in cauza nu este vorba despre o privare de proprietate iar diminuarea salariilor platite de la bugetul de stat nu constituie, in sine, fata de marja larga de apreciere de care se bucura statul in realizarea politicilor bugetare, o incalcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, tribunalul apreciaza actiunea ca nefondata si o va respinge.

Domenii speta

Spete similare