Legalitatea acordării – pentru poliţişti a sporului de fidelitate şi a primei de concediu. Drepturile salariale suspendate nu au fost anulate prin actele normative care au determinat suspendarea, anume legile bugetului de stat pe anul 2001-2006

Legalitatea acordării – pentru poliţişti a sporului de fidelitate şi a primei de concediu. Drepturile salariale suspendate nu au fost anulate prin actele normative care au determinat suspendarea, anume legile bugetului de stat pe anul 2001-2006

Curtea a constatat că prin SC nr.197/CA/14.03.2008 a Tribunalului Braşov - secţia comercială şi de contencios administrativ (9357/62/2007) au fost dispuse următoarele: s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române.

 S-a  admis in parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul RONEA GRIGORE, in contradictoriu cu pârâţii  Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Braşov, şi, in consecinţă:

A obligat  pârâţii să plătească reclamantului:

- prima de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006 şi

- sporul de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu rata inflaţiei la data efectuării plăţii, precum şi dobânda legală aferenta acestor sume, de la data scadenţei plăţii sumelor şi până la data plăţii debitelor.

A obligat pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative să cuprindă in bugetul propriu sumele necesare plăţii primei de concediu.

 A respins acţiunea formulată de reclamantul RONEA GRIGORE, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in garanţie.

A  admis cererea formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative privind chemarea in garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor , cu sediu ales in Braşov, B-dul Mihai Kogălniceanu, Nr. 7 ( la D.G.F.P. Braşov )şi, in consecinţă:

A obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să vireze către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sumele necesare plăţii primei de concediu şi a  sporului de fidelitate arătate anterior.

 Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost  admisă, pârâtul neputând fi obligat la plata către  angajaţii altor instituţii a unor drepturi  salariale, ci doar la virarea către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a fondurilor necesare achitării primei de concediu şi a sporului de fidelitate, Ministerul Economiei şi Finanţelor fiind singurul abilitat în acest sens.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române a fost respinsă, reclamantul RONEA GRIGORE fiind angajat al I.P.J. Braşov aflat în subordinea pârâtului I.G.P.R.

Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor invocată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (M.I.R.A.) a fost  respinsă, având în vedere că potrivit dispoziţiilor Legii 500/2002 şi H.G. 208/2005 Ministerul Economiei şi Finanţelor este singura instituţie în măsură să prevadă şi să aloce în bugetul M.I.R.A. sumele necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin  prezenta hotărâre.

În fapt,  reclamantul este angajat în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Braşov din data de 02.07.1990, având calitatea de funcţionar public cu statut special, aspect ce rezultă din  adeverinţa nr. 784/10.03.2008 emisă de I.P.J.Braşov.

În drept, instanţa de fond a apreciat că în cadrul raportului de serviciu existent între reclamant şi pârât pe perioada lucrată de către acesta în intervalul 2004-2006,  pârâtului îi incumbă obligaţia corelativă drepturilor prevăzute de prevederile art. 37 alin. 2 şi art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care stabileşte că „ la plecarea în concediu de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu „ şi că „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază, în condiţiile stabilite prin ordin al ministerului de interne”, astfel că în ipoteza cererii reclamantului de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005 şi a sumei reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, pârâtul are calitate procesuală pasivă, revenindu-i obligaţia corelativă acestor drepturi.

Pe fondul acestei cereri, instanţa de fond a considerat că, deşi prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare OG 38/2003, exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art.  37 al. 2 din O.G. nr. 38/2003, a fost suspendat până la sfârşitul anului 2006, iar prin efectul O.U.G. nr. 118/24-11-2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative – art.  2, exerciţiul dreptului de a încasa sporul de fidelitate, prevăzut de prevederile art.  6 din O.G. nr. 38/2003, a fost suspendat în anul 2005, totuşi această împrejurare nu echivalează cu stingerea drepturilor, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exerciţiul drepturilor.

Dreptul la prima de concediu şi, respectiv, la sporul de fidelitate, continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziţii legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului  muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din „ teoria a drepturilor câştigate”, astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări im plicite a un ei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcţionarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce  priveşte drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil şi în situaţia funcţionarilor publici.

Ca atare, orice restrângere adusă acestor drepturi, categoria în care intră şi suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie ( fostul art. 49 ). Or, nici una din legile prin care s-a suspendat exercitarea drepturilor la prima de vacanţă şi la sporul de fidelitate nu întruneşte cerinţele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea  siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor sau pentru desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor un ei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 şi a sporului de fidelitate în anul 2005 au avut un caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în  vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituţionalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.

Instanţa de fond , analizând textele în discuţie, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispoziţiile privind suspendarea nu au produs nici un efect sub aspectul existenţei dreptului la prima de concediu şi la sporul de  fidelitate, şi deci, nu au avut drept consecinţă suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în fiinţă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.

Deşi nu poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziţii legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerinţelor impuse  de art. 56 şi 64 din Legea nr. 24/2000.

Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să reţină că dreptul al primă pentru concediu de odihnă al poliţiştilor în baza O.G. nr. 38/2003, instituit prin art. 37 alin. 2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa şi şi-a produs efectele începând din 2007, continuând să existe şi în prezent, fiind prevăzut de acelaşi art. 37 la. 2 din acelaşi act normativ. La fel, dreptul la sporul de fidelitate al poliţiştilor, instituit prin art. 6, a fost introdus în  O.G. 38/2003 încă de la adoptarea sa şi şi-a produs efectele începând din  01 ianuarie 2004, continuând să existe şi în prezent, şi producând consecinţe şi în anul 2005.

Aşa fiind şi cum, în raport cu principiul activităţii legii civile,  ce decurge din art. 15 din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, dispoziţiile art. 37 al.2 din  O.G. nr.38/2003 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima  pentru concediul de odihnă acordat poliţiştilor prin acest text a existat în perioada anilor 2004, 2005, fiind în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia anterioară [art.41 alin (2) din Constituţia revizuită în anul 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

În baza aceluiaşi raţionament, şi dreptul la sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din  O.G. 38/2003 a existat şi trebuie să producă consecinţe pentru anul 2005.

Pe de altă parte, dispoziţiile prevăzute în legile bugetelor pe anii 2004-2006 şi dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 118/24.11.2004, neconţinând vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu şi, respectiv, la sporul de fidelitate, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăşi existenţa lui.

Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţiei legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2004 – 2007.

Suspendarea ulterioară a dreptului la prima de concediu, pe fiecare din  anii următori, acestui drept recunoscut recunoscut  şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui exerciţiul uni drept,  cât şi reglementărilor data prin art. 1 din Protocolul  nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut şi ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există în perioada celor 7 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un  drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor,  concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să  nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de aceasta pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situaţia în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat  cu forţă juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privinţa interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistraţi, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 şi 2005 [ art. 10 alin. (3) din  Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004],  ce confereau acelaşi drept categoriei magistraţilor judecători şi procurori şi personalul auxiliar de specialitate.

Ca urmare, ordonatorilor principali de credite şi, după caz, ordonatorilor de credite de rang inferior le revine obligaţia să plătească poliţiştilor, pentru anii 2004-2006 primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 37 alin.  2 din O.G. nr. 38/2003,  privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din acelaşi act normativ.

Raportat considerentelor expuse, Tribunalul a admis în parte acţiunea formulată şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei  Administrative, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Braşov să plătească reclamantului sumele reprezentând primele de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor 2004 şi 2005, în condiţiile art. 37 alin. 2 din O.G. nr. 38/2003, şi sumele reprezentând sporul de fidelitate aferent anului 2005 în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003.

Acţiunea reclamantului faţă de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor  a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei  persoane fără calitate procesuală pasivă.

Suma reprezentând sporul de fidelitate a fost  actualizată în raport cu rata de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu naşterea dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data naşterii prejudiciului. Pentru prima de concediu reclamantul nu a cerut actualizarea, aşa încât nu va fi acordată pentru a nu se încălca principiul disponibilităţii părţilor.

Instanţa de fond a apreciat că voinţa legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exerciţiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituţia abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului  de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâţilor la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoaşterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu şi sporul de fidelitate, pe cale judiciară, creează obligaţia pârâtului  de a face demersurile necesare, în calitatea lor de ordonator de credite, pentru obţinerea sumelor necesare  executării obligaţiei.

De altfel, dreptul reclamantului de a obţine plata primelor de concediu este confirmat şi de O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, aceasta este fondată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 60, 63 Cod procedură civilă şi a Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 208/2005 a fost  admisă, având în vedere că Ministerul Economiei şi Finanţelor este singurul în măsură să vireze în bugetul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sumele necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin prezenta hotărâre. Ministerul  Economiei şi Finanţelor nu a fost obligat la plata, către angajaţi altor instituţii, a unor drepturi salariale, ci la virarea către Ministerul  Internelor şi Reformei Administrative a fondurilor necesare achitării primei de concediu şi sporului de fidelitate, Ministerul Economiei şi Finanţelor fiind singurul abilitat în acest sens.

În cauză a declarat recurs pârâtul - chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Braşov, solicitând instanţei de recurs modificarea sentinţei în sensul admiterii recursului, respingerii cererii de chemare în garanţie a MEF formulată de pârâtul MIRA şi respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.

În susţinerea recursului, MEF a motivat următoarele:

In ceea ce priveşte cererea de chemare in garanţie a MEF formulata de paratul MIRA, consideră ca, in mod greşit, instanţa de fond a admis cererea de chemare in garanţie a Ministerului Economiei si Finanţelor; învederează instanţei de recurs faptul ca asa cum este reglementata in art. 60-63 Cod. proced. civila instituţia chemării in garanţie reprezintă acea forma de participare a terţilor la activitatea judiciara care conferă uneia din parţi posibilitatea de a solicita introducerea in cauza a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituţie se întemeiază pe existenta unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire care nu exista in sarcina Ministerului Economiei si finanţelor: cererea de chemare in garanţie este o acţiune pe care reclamantul sau paratul o poate introduce in procesul civil împotriva unei alte persoane pentru ea aceasta sa participe la apărarea sa. iar in cazul pierderii procesului pentru a obţine, prin aceeaşi hotărâre, obligarea chematului in garanţie la plata sumelor reţinute eu titlu de salarii. Temeiul unei astfel de cereri trebuie sa îl constituie obligaţia de garanţie ce îi revine chematului in garanţie in ba/a legii sau a contractului ori a unei obligaţii de restituire, condiţii care nu se regăsesc in cauza de faţă.

Intre Ministerul Economici si Finanţelor si Ministerul Internelor si Reformei Administrative nu exista nici o obligaţie de garanţie, iar simplul fapt ca ordonatorul principal de credite nu a acordat in mod nejustificat indemnizaţiile cuvenite de drept reclamantului, nu ii conferă  acestuia  aici o garanţie egala din  partea  Ministerului Economici si Finanţelor pentru eventualele sume ce ar trebui sa le plătească intr-un raport de munca izvorand din contractul de munca: ministrul finanţelor publice, ministrul internelor si reformei administrative suni ordonatori principali de credite, iar conform aii. 23 alin. 3 din Legea nr. 72 1996. privind finanţele publice (in vigoare pana la viata de 01.01.2003 si nr. 500 2002 care intra in vigoare la 01.01.2003. art. 10-35) creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetara anuala nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite": Guvernul este cel răspunzător de reali/arca prevederilor bugetare si repartizarea ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinaţiilor bugetare stabilite in conformitate cu legea bugetara anuala.

Doctrina juridica (1. Ees. Participarea pârtilor in procesul civil) a statuat ca cererea de chemare nu poate fi admisa in cadrul acţiunilor personal nepatrimoniale si nici in litigiile de munca, pe acelaşi considerent ca raporturile de numea exista intre instituţia angajatoare, alta decât Ministerul Economiei si Finanţelor si angajati - reclamantii din litigiu.

Pentru considerentele dezvoltate mai sus cererea de chemare in garanţie a Ministerului Economiei si Finanţelor este inadmisibila.

In mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare in garanţie dispunând obligarea M.E.F. la virarea fondurilor de bani necesare achitării diferentelor de drepturi de natura salariata, reactualizate ce fac obiectul cererii introductive.

Ministrul Economiei si Finanţelor este ordonator principal de credite asa cum este Ministerul Internelor si Reformei Administrative. Ministrul Economiei si Finanţelor neputand fi obligat la plata si acordarea de drepturi pentru salariaţii altor instituţii.

Atribuţii in angajarea, salarizarea, acordarea drepturilor reclamantului are Ministerul Internelor si Reformei Administrative, prin instituţiile sale subordonate, raporturile de munca exista intre reclamant si instituţiile parate, fara ea Ministerul Economiei si Finanţelor sa fie implicat in vreun fel.

Examinând sentinţa atacată şi actele şi lucrările dosarului prin prisma art.304 ind.1 C.pr.civ. şi prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

În privinţa calităţii procesuale pasive, a Ministerului Economiei şi Finanţelor: Prima instanţă a admis cererea de chemare în garanţie a MEF, formulată de pârâtul MIRA, admiţând acţiunea reclamantului în contradictoriu cu MIRA şi IPJ BRAŞOV,  dar obligând MEF numai la virarea către pârâtul MIRA a sumelor de bani necesare pentru plata drepturilor băneşti recunoscute reclamantului prin hotărârea judecătorească, dispoziţie care a fost corect dată de instanţă, prin reţinerea calităţii de chemat în garanţie a MEF la cererea pârâtului MIRA şi, corelativ, respingerea acţiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâtul MEF .

Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 modificată, Ministerul Finanţelor Publice (actualul Minister al Economiei şi Finanţelor) are printre principalele atribuţii şi pe următoarele: pregăteşte proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie; aprobă clasificaţiile bugetare şi modificările acestora, analizează propunerile de buget; asigură monitorizarea execuţiei bugetare; blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.

De asemenea, potrivit HG 208/2005 (vechea reglementare) şi HG nr.386/2007 (noua reglementare) privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este acela de a elabora proiectul de buget de stat şi proiectul de rectificare a bugetului de stat, precum şi de a aproba includerea diferitelor propuneri de cheltuire a banilor publici formulate de ceilalţi ordonatori principali de credite, iar potrivit art.3 alin1 lit. A pct.10, are atribuţia de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exerciţiu bugetar, ceea ce presupune o limitare evidentă a libertăţii de acţiune a ordonatorilor principali de credite sub aspectul plăţii unor drepturi salariale care nu fuseseră incluse în bugetul anual sau rectificarea bugetară a acelui ordonator principal de credite, plăţi impuse pe calea hotărârilor judecătoreşti.

Ordonatorii de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare potrivit art. 21 din aceeaşi lege şi au o serie de responsabilităţi prevăzute de art. 22.

De asemenea, legea mai stabileşte că proiectele legilor bugetare se elaborează de Guvern prin  Ministerul Finanţelor Publice (art. 28 din Legea nr. 500/2002). Chiar dacă aceste proiecte au la bază şi propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite puterea de decizie o are conform legii Ministerul Finanţelor Publice, care poate să cuprindă sau nu în proiectul legii bugetului cheltuielile propuse de ordonatorii principali de credite. De asemenea doar acesta are posibilitatea de a propune rectificarea bugetară pentru repartizarea unor fonduri suplimentare pentru punerea în executare  a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti.

Chematul în garanţie MEF nu a fost obligat pentru a plăti el drepturile salariale unor persoane angajate la instituţii subordonate altui ordonator de credite (în speţă Ministerul Internelor şi Reformei Administrative), ci a fost obligat să asigure aceste sume în conformitate cu atribuţiile ce-i revin conform Legii privind finanţele publice, să le vireze pârâţilor pentru a se putea achita drepturile băneşti cuvenite reclamantului.

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu poate cere direct rectificarea bugetului său şi alocarea unor fonduri suplimentare, aceasta trebuie să se realizeze prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice.

Pentru aceasta s-a admis cererea formulată de pârâtul MIRA, de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca Ministerul Economiei şi Finanţelor să cuprindă în proiectul legii de buget sau în propunerea de rectificare şi aceste sume pentru ordonatorul principal de credite Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

Pe fondul cauzei, instanţa de recurs constată că hotărârea şi motivarea primei instanţe sunt corecte şi lămuritoare referitor la admiterea acţiunii reclamantului privind plata primei de concediu şi a sporului de fidelitate: întrucât reclamantul intimat este poliţist în cadrul IPJ Braşov, iar art.37 alin.2 din OG nr.38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor prevede că la plecarea în concediu de odihnă poliţistul primeşte o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, este neîndoielnic faptul că acestora li se cuvine prima de concediu. De asemenea, art.6 din OG nr.38/2003 prevede că poliţiştilor li se acordă spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru activitatea desfăşurată în sectorul de ordine publică, apărare naţională şi siguranţă naţională în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, în condiţiile stabilite prin ordin al Ministrului de Interne.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, aceste drepturi au fost suspendate prin suspendarea actelor normative care le-au consacrat, suspendare intervenită prin legile bugetului de stat din perioada 2001-2006 pentru prima de concediu, respectiv pentru întregul an 2005 pentru sporul de fidelitate, care a fost suspendat prin art.2 alin.1 din OUG nr.118/2004. Cu toate acestea, dreptul la prima de vacanţă nu a fost desfiinţat, textul de lege care a consacrat acest drept nefiind abrogat între timp, ci doar a fost suspendat exerciţiul acestuia. Prin ea însăşi, suspendarea nu înlătură existenţa dreptului, ci amână pentru un timp exerciţiul acestuia, determinând concluzia că acel drept ar  naşte o obligaţie lipsită de conţinut. Această concluzie nu poate fi, însă, primită, deoarece un drept prevăzut de un act normativ cu putere de lege nu poate deveni o obligaţie lipsită de conţinut. Existenţa acestui drept patrimonial este recunoscută, dreptul recunoscut neputând fi vidat de substanţa sa, întrucât ar fi golit de conţinut, de valoare practică, de o manieră contrară literei şi spiritului constituţional, în special dispoziţiilor art.41 alin2 din Constituţia revizuită. Mai mult, prevederea legală care consacră, care recunoaşte dreptul la prima de vacanţă nu a fost abrogată, aşadar dreptul a existat şi există în continuare, în măsura în care o normă juridică de forţă juridică egală cu aceea care l-a consacrat nu va abroga explicit norma juridică iniţială.

Referitor la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, dar şi la recunoaşterea dreptului în sine de a  i se plăti prima de concediu, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat în speţe similare, prin Decizia nr.XXIII / 12.12.2005, Decizia nr.XII din 05.02.2007 şi Decizia nr.LXXVII din 05 noiembrie 2007, că , fiind vorba despre un drept afectat de termene legale suspensive, pe perioada acestor termene legale suspensive prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune al beneficiarilor dreptului la prima de vacanţă a fost întreruptă.

De altfel, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.146 din 19 decembrie 2007, Guvernul României a optat pentru plata din oficiu a primelor de concediu (numite şi prime de vacanţă), în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative de salarizare, în perioada 2001-2006, legiuitorul recunoscând astfel existenţa dreptului funcţionarilor la primele de vacanţă, respectiv legitimitatea şi temeinicia categoriilor de cereri prin care se solicită plata acestor prime, precum şi împrejurarea întreruperii cursului prescripţiei extinctive pe perioada suspendării acestor drepturi băneşti. Un raţionament identic operează cu privire la sporul de fidelitate, care trebuie acordat şi plătit efectiv reclamantului, pentru perioada în care a fost suspendat şi , desigur, numai pentru perioada pentru care nu a fost plătit, anume anul 2005, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Beian contra României în sensul că dacă anumitor categorii de persoane le-au fost recunoscute anumite drepturi patrimoniale, cu trimitere la drepturi de natura salarială, atunci nerecunoaşterea pentru categorii similare de reclamanţi a aceloraşi drepturi ar reprezenta o discriminare. În privinţa sporului de fidelitate s-a conturat practica judecătorească în sensul acordării acestui spor pentru poliţişti, în condiţiile suspendării sale pentru anul 2005 prin OUG nr.118/2004.

În privinţa dispoziţiei instanţei de fond, de plată către intimatul reclamant  a sumelor actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă la scadenţă, Curtea reţine următoarele: actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor datorate, precum şi cu dobânda legală, corect acordate de prima instanţă, reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv suferit. Indexarea cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale contribuie la păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti, actualizarea acesteia la momentul plăţii efective, potrivit dispoziţiilor art.1082 Cod civil.

Curtea reţine că în mod corect a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale şi a soluţionat acţiunea introdusă de reclamant.

Pentru considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedura civilă raportat la prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă şi art. 304 indice 1 Cod procedură civilă a respins recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi să menţină sentinţa civilă atacată cu completarea motivării din prezenta decizie.

Decizia nr. 434/R/CA din 1 iulie 2008 – S.G.B.

Domenii speta

Spete similare