Nemotivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel. Încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Recurs. Pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, la aceeaşi instanţă, pe...

Nemotivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel. Încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Recurs. Pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, la aceeaşi instanţă, pentru necercetarea fondului.

Potrivit disp .art. 261 alin.1 pct.5 Cod proc.civilă, instanţele au obligaţia de a menţiona în considerentele hotărârilor pronunţate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiilor.

Conform disp.art.315 alin.1 Cod proc.civilă, hotărârile instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fudamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Încălcând aceste dispoziţii, tribunalul a procedat la darea unei hotărâri pe care nu numai că nu a motivat-o, limitându-se la a copia pagini întregi din decizia de casare, pentru ca ulterior pe acestea să le mai menţioneze o dată, fără nicio legătură logică cu soluţia pronunţată şi cu problemele de drept cu a căror soluţionare concretă fusese obligat prin decizia de casare, dar a procedat şi la darea unei soluţii opuse, unei probleme de drept care fusese deja dezlegată prin decizia de casare şi care trebuia preluată ca atare, conform art. 315 alin.1 Cod proc.civilă, vătămând totodată, în mod grav, şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

Cod pr. Civilă- art. 261alin.1 pct.5, art.315 alin.1,

 art.312  alin.5

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale- art. 6 alin.1

Decizia nr. 22/18 ianuarie 2010  a Curţii de Apel Ploieşti

Prin sentinţa civilă nr. 1029/18.98.2006 Judecătoria Găeşti a admis acţiunea formulată de reclamanta Z.E. împotriva pârâţilor P.N. în nume propriu şi ca reprezentant al SC H. SRL, a obligat pârâţii, în solidar, la 1.803.768.000 lei despăgubiri, din care 169.429.000 lei c/val degradărilor aduse imobilului şi 1.634.339.000 lei c-val chiriei brute pentru perioada lipsei de folosinţă a imobilului şi 1418,75 RON cheltuieli de judecată către reclamantă şi a dispus restituirea către reclamantă a sumei achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru ca fiind nedatorată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este proprietara imobilului în litigiu, parterul acestuia  fiindu-i restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 prin dispoziţia nr. 103/2001 a Primarului oraşului Găeşti, bunul imobil fiind preluat potrivit proceselor-verbale nr.9258/27.09.2001 şi nr. 10437/6.10.2003.

Reţine judecătorul fondului că în dosarul nr. 2099/2001 al Tribunalului Bucureşti reclamanta a formulat o acţiune prin care a solicitat constatarea nulităţii contractului de închiriere nr. 16/2001 şi evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea sa, care ulterior a fost restrânsă doar la capătul de cerere privind evacuarea şi care a fost admisă prin decizia civilă nr.396 din data de 8.04.2004 a Tribunalului Bucureşti, în considerentele căreia s-a stabilit că pârâta nu are un titlu valabil pentru imobilul proprietatea reclamantei, iar contractul de închiriere menţionat este caracterizat ca fără valabilitate.

În prezenta cauză, instanţa a stabilit, în urma expertizei tehnice rezultat că reclamanta este îndreptăţită la o sumă de 1.634.339.000 lei cu titlu de chirie.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al angajării răspunderii pentru lipsa de folosinţă a imobilului s-a constatat că acesta îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză, societatea pârâtă mărindu-şi patrimoniul pe seama diminuării patrimoniului reclamantei ca proprietară a imobilului, reclamanta  fiind îndreptăţită să obţină o chirie la nivelul celei practicate pe piaţă şi celei utilizate de Primăria Găeşti şi nu cea derizorie  oferită de pârât.

Apelul declarat de pârâţii P.N. şi SC.H. SRL a fost admis de Tribunalul Dâmboviţa prin decizia civilă nr. 330 din data de 21.06.2007, prin care a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a înlăturat solidaritatea pârâţilor în privinţa răspunderii civile şi a obligat pe pârâtul P.N. la plata contravalorii  degradărilor,  iar pe pârâta SC H. SRL la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, păstrând restul dispoziţiilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta  cât şi pârâţii, recursuri ce au fost admise de către Curtea de Apel Ploieşti, care prin decizia civilă nr. 1254 din data de 4 decembrie 2007 a respins ca neîntemeiată excepţia de necompetenţă materială a cauzei invocată de pârâţi şi a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, întrucât între părţi nu au existat relaţii contractuale, iar litigiul a fost generat de prezumtiva acţiune ilicită a societăţii comerciale, obligaţia ce ar putea fi angajată în cauză are un caracter strict civil, excepţia de necompetentă materială invocată de  recurenţi nefiind astfel întemeiată.

Curtea a stabilit că în cauză sunt aplicabile regulile solidarităţii, conform art.35 alin. final din decretul nr.31/1954, care instituie o excepţie de la regula conform căreia administratorilor nu le poate fi angajată direct răspunderea faţă de terţi şi reglementează ipoteza faptelor ilicite săvârşite de administratori în exerciţiul funcţiei lor.

S-a  stabilit  că pentru perioada 22.06.2001-12.07.2002 dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, întrucât acţiunea a fost introdusă la data de 12.07.2005, iar cererea anterioară, din 30.11.2001, prin care  reclamanta solicita, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata chiriei,  nu a întrerupt prescripţia, deoarece reclamanta a renunţat în cadrul său, la acest capăt de cerere.

S-a constatat că în cauză nu se pune problema existenţei răspunderii civile speciale prev. de art.42 din Legea 10/2001, întrucât prin reintrarea imobilului în proprietatea reclamantei şi încheierea procedurii administrative prev. de Legea 10/2001, a încetat  aplicabilitatea disp. Legii 10/2001, devenind incidente dispoziţiile dreptului comun,iar pârâţii dobândind astfel calitate procesuală pasivă.

Curtea a reţinut că în cauză sunt îndeplinite  condiţiile prev. de art.998-999 Cod civil, după data de 16.07.2001- data notificării- pârâţii cunoscând calitatea de proprietară a reclamantei, ocuparea abuzivă a spaţiului fiind imputabilă atât societăţii, cât  şi administratorului său, care şi-a manifestat voinţa în acest sens.

În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor şi greşita reţinere a unor obiecte proprietatea societăţii, printre obiectele pretins distruse, Curtea a dispus ca instanţa de trimitere  să analizeze, în funcţie de probele administrate şi de raportul de expertiză ce urmează a fi refăcut, contravaloarea reală a pretinselor degradări şi distrugeri aduse imobilului în mod efectiv, prin deteriorarea diverselor elemente, instalaţii, etc. şi aducerea acestuia în stare de neîntrebuinţare.

Cu această ocazie,  stabileşte Curtea, se va analiza şi starea în care  imobilul a fost predat de către Primăria Găeşti, reclamantei, cu inventarul imobilului la această dată, urmând a se verifica susţinerile recurenţilor-pârâţi, în sensul că o serie de bunuri reprezintă proprietatea societăţii, fiind analizate şi dispoziţiile contractului de închiriere dintre Primăria Găeşti şi pârâtă, raportat la obligativitatea sa sau a societăţii de a aduce îmbunătăţiri şi dotări spaţiului în litigiu.

În faza de rejudecare, Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia  civilă nr. 235/9 iunie 2009, a admis apelul declarat  de pârâţi şi a schimbat sentinţa, în sensul că a înlăturat solidaritatea pârâţilor în ceea ce priveşte răspunderea civilă şi l-a obligat pe pârâtul P.N. să plătească reclamantei suma de 16.943 lei, reprezentând contravaloare degradări, respectiv pe pârâta SC H. SRL să plătească reclamantei suma de 107.573 lei reprezentând contravaloarea lipsei de  folosinţă a spaţiului, aferentă perioadei 3.07.2007-19.06.2008.

Pentru a dispune  astfel, tribunalul a reiterat toate argumentele instanţei de recurs, menţionate în decizia de casare, cu privire la natura civilă a cauzei, la  motivul de recurs vizând greşita înlăturare a solidarităţii dintre cei doi pârâţi, prescrierea dreptului la acţiune al reclamantei pentru perioada 22.06.2001-12.07.2002, la  neaplicabilitatea în cauză a disp.art.42 din Legea 10/2001 şi la îndeplinirea condiţiilor prev. de art.948-999 Cod civil.

În plus, tribunalul a invocat în considerentele deciziei că în raportul de expertiză efectuat la instanţa de trimitere nu s-a menţionat şi impozitul datorat la stat, întrucât acesta nu are nicio legătură cu lipsa de folosinţă a  imobilului şi urmează a fi plătit de către reclamantă, ca proprietară a bunului.

De asemenea, arată tribunalul, ” expertul a analizat şi starea în care imobilul a fost predat de Primăria Găeşti şi s-au verificat astfel susţinerile potrivit cărora o serie de bunuri sunt proprietatea societăţii comerciale.”

Împotriva deciziei au declarat recurs, în termenul legal reglementat de art.301 Cod proc. civilă, toate părţile din proces, criticând-o ca nelegală, susţinându-se în esenţă că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, instanţa de trimitere rezu-mându-se la a prelua, din pură comoditate şi într-o manieră mecanică considerentele deciziei de casare, lăsând fără soluţionare completă şi corectă tocmai esenţa, fiind încălcate totodată şi normele imperativ prevăzute de art. 315 alin.1 Cod proc. civilă, întrucât

s-a pronunţat asupra unui aspect ce fusese soluţionat prin decizia de casare şi anume solidaritatea părţilor.

În drept, recursurile au fost întemeiat pe disp.art.304 pct. 9 Cod proc.civilă.

Recursurile au fost admise de către Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 22 din data de 18.01.2010, prin care a reţinut următoarele :

Hotărârea pronunţată de instanţa de trimitere încalcă în mod flagrant atât disp.art.315 alin.1 Cod pr.civilă, potrivit cărora, hotărârile instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, cât şi disp.art. 261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, care stabilesc în sarcina instanţei obligaţia de a menţiona în considerentele hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei.

În speţă, Tribunalul Dâmboviţa a procedat la darea unei hotărâri, pe care,  nu numai că nu a motivat-o, limitându-se la a copia pagini întregi din decizia de casare (filele 2-10 din hotărâre) pentru ca, ulterior, pe unele dintre acestea să le mai menţioneze o dată, fără nicio legătură logică cu soluţia pronunţată şi cu problemele  de drept, cu a căror soluţionare concretă  fusese  obligat prin decizia de casare (pag.11-14), dar a procedat şi la darea unei soluţii opuse, unei probleme de drept care fusese deja delegată prin decizia de casare şi care trebuia preluată ca atare, conform disp.art. 315 alin.1 Cod pr.civilă.

Astfel, deşi instanţa de recurs a stabilit în decizia de casare, în urma unei analize amplu argumentată, că în speţă sunt aplicabile regulile solidarităţii,conform art. 35 alin. final din Decretul nr.31/1954 ( pag.7 şi 8  din decizia 1254/21 decembrie  2007 a Curţii de Apel Ploieşti), Tribunalul Dâmboviţa, ca instanţă de trimitere, pentru

care problema de drept dezlegată de instanţa de casare era obligatorie, înţelege să pronunţe o decizie prin care înlătură solidaritatea părţilor în ceea ce priveşte răspunderea civilă ( alin.2 din dispozitiv), încălcând  astfel flagrant dispoziţiile imperative ale textului de lege menţionat.

De asemenea, deşi prin decizia de casare s-au stabilit în mod clar aspectele  pe care  instanţa de trimitere urma să le analizeze - determinarea valorii despăgubirilor societăţii şi verificarea apărării pârâţilor vizând greşita reţinere a unor obiecte proprietatea societăţii, printre obiectele pretins distruse ( pag. 9 din hotărâre), instanţa de trimitere fiind îndrumată în acest sens să procedeze la refacerea raportului de expertiză, pentru a se stabili contravaloarea reală a pretinselor degradări şi distrugeri aduse, subliniindu-se a avea în vedere şi starea imobilului la momentul predării de către primărie, inventarul de la acel moment, contractul de închiriere dintre societate şi primărie, raportat la existenţa vreunei obligaţii pentru societate de a aduce îmbunătăţiri acestui spaţiu, Tribunalul Dâmboviţa s-a limitat la  a dispune efectuarea unei expertize constructor, probă pe care doar o aminteşte în prima parte a considerentelor.

Această amplă problemă de drept cu a cărei soluţionare  fusese investită şi în privinţa căreia primise îndrumările concrete prin decizia de casare, a fost expediată de către instanţa de trimitere în două fraze,  cu caracter de simple afirmaţii, lipsite de logică şi deficitare gramatical „ prin administrarea probei  cu expertiză, coroborată  şi cu restul probelor administrate a fost realizată şi valoarea despăgubirilor  şi  greşita reţinere a unor obiecte proprietatea societăţii, printre obiectele pretins distruse  şi aducerea acestuia în stare de neîntrebuinţare. Expertul a analizat  cu această ocazie şi starea în care  imobilul a fost predat de către primărie, reclamantei, cu inventarul acestuia la această dată şi s-au verificat astfel susţinerile potrivit cărora o serie de bunuri sunt proprietatea societăţii comerciale ” (ultimele alineate din considerente- pag.14 din hotărâre).

În fapt, aceste două fraze reprezintă singura motivare reală a deciziei pronunţată de instanţa de trimitere (în condiţiile în care toate celelalte pagini ale hotărârii conţin texte copiate din decizia de casare), fiind în mod evident nu numai insuficiente, dar şi  improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate  cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt şi în drept soluţia adoptată de instanţa de trimitere.

În acest context, neputându-se cunoaşte dacă soluţia pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa reprezintă sau nu rezultatul cercetării fondului, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile reglementate de alin.5 teza  I al art.312 Cod pr.civilă, text de lege care impune soluţia casării  cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În  considerarea celor menţionate în paragrafele precedente, constatând incidenţa în speţă a cazurilor de casare şi modificare reglementate de art.312 alin.5 teza I, art. 304 pct.7 şi 9 Cod  pr.civilă, Curtea, având în vedere şi disp.art.312 alin.3 Cod pr.civilă, conform cărora, în situaţia în care sunt apreciate ca întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în  întregime hotărârea pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul art.312 alin.1,2,3 şi 5 Cod pr. civilă a admis ambele recursuri şi a casat decizia, trimiţând cauza spre rejudecare , aceleiaşi instanţe.

Curtea nu a mai  procedat la analizarea celorlalte critici formulate de către recurenţi, legate de determinarea concretă a contravalorii despăgubirilor, considerând că o astfel de analiză devine inutilă, în condiţiile în care s-a stabilit incidenţa cazului de casare reglementat de art.312 alin.5 Cod pr.civilă.

S-a dispus ca la rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere să procedeze la respectarea întocmai a dispoziţiilor deciziei de casare nr.1254 din 4 decembrie 20076 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, la care s-au făcut ample referiri în prezenta decizie, dând astfel curs normelor imperative ale art. 315 alin.1 Cod pr.civilă, urmând a pronunţa o decizie care să respecte prevederile art.261 alin.1 pct.5 Cod pr. civilă, asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art.6 alin.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

Domenii speta

Spete similare