Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii. Dovadă. Îndreptare de eroare materială. Condiţii.

Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii. Dovadă. Îndreptare de eroare materială. Condiţii.

Legea nr. 85/2006, art.138

C.proc.civ., art. 281 

Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 (fost art. 137 din Legea nr. 64/1995), pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială personală a membrilor organelor de conducere a debitoarei falite este necesar să se săvârşească una dintre faptele prevăzute expres şi limitativ de acest text legal şi, în acelaşi timp, să se dovedească că toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale sunt întrunite, întrucât răspunderea reglementată de Legea insolvenţei este o răspundere civilă delictuală.

Culpa administratorilor şi legătura de cauzalitate sunt condiţii de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca şi fapta ilicită şi prejudiciu, legea neinstituind nicio prezumţie în privinţa celor două elemente menţionate iniţial. Este necesar, aşadar, să se probeze că administratorii, prin săvârşirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 138 din legea amintită, au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă. Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile arătate, se impune ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră.

Nu poate fi vorba de o omisiune sau de vreo eroare de calcul cu privire la sumele la plata cărora pârâţii au fost obligaţi de prima instanţă în cazul în care judecătorul-sindic a arătat în mod clar în cuprinsul dispozitivului sentinţei pronunţate în ce constă obligaţia pârâţilor, astfel că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 C.proc.civ. privitoare la îndreptarea erorilor materiale, recurenta fiind, de fapt, nemulţumită de cuantumul sumei la care au fost obligaţi pârâţii. Însă, în acest caz, ea trebuia să atace cu recurs hotărârea pronunţată de judecătorul-sindic prin care s-a stabilit acest cuantum şi nu să solicite „îndreptarea” respectivei sentinţe civile.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 890/R din 10 septembrie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 3220 din 14 decembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 7928/2003 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâţilor S.S.C., I.M., I.I., I.M., C.D.V., P.M.Ş. şi O.A., a admis, în principiu şi în fond, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de creditorul A.F.P. şi a dispus ca pârâţii, în solidar, să suporte suma de 4.325,94 U.S.D., dar nu mai puţin decât valoarea nominală de 17.474,33 lei, precum şi suma de 596.425,58 lei reprezentând parte din pasivul debitoarei S.C. „I.” S.A – societate în faliment. Totodată, instanţa a obligat pârâţii să plătească reclamantei A.V.A.S. suma de 1.667 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunând şi instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ale acestora până la concurenţa sumelor indicate, luând act de renunţarea reclamantei la judecată în ceea ce priveşte acţiunea promovată împotriva pârâţilor M.P., I.N., H.G., C.B., S.G.S., T.H., F.D. şi H.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul raportului lichidatorului judiciar S.C. „E.” S.R.L. privind cauzele şi împrejurările care au dus la intrarea debitoarei în încetare de plăţi a rezultat că falimentul societăţii a fost cauzat de neachitarea la timp a datoriilor faţă de bugetul local de stat şi cel al asigurărilor sociale, diminuarea puternică a exploatării capacităţii de producţie, angajarea unor credite cu dobânzi mari – peste 70%/an datorită lipsei fondului de rulment, utilizarea în alte scopuri decât pentru investiţii a sumelor încasate din închirierea spaţiilor şi din vânzarea mijloacelor fixe, pierderea multor contracte avute cu clienţii datorită nerespectării termenelor de livrare concomitent cu pierderea contractelor avute cu furnizorii de materii prime din cauza neachitării acestora, insuficienta experienţă managerială a conducătorilor debitorului şi preţurile de cost mari, astfel că în speţă sunt incidente prevederile art. 124 literele a), c) şi d) din Legea nr. 64/1995, republicată – aplicabilă la data respectivă.

Întrucât potrivit înscrisului eliberat de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad în perioada anterioară intrării în insolvenţă, respectiv începând cu 17 noiembrie 1998, administratori ai debitoarei au fost pârâţii S.S.C., I.M., I.I., I.M. şi C.D.V., judecătorul-sindic a considerat că aceştia poartă răspunderea prevăzută de art. 72 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 1540 C.civ., prin analiza făcută, practicianul concluzionând că strategia managerială nu a fost una viabilă şi că debitoarea a derulat activităţi comerciale riscante care au atras insolvenţa societăţii, fiind incidente prevederile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data soluţionării acţiunii.

Prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 7 martie 2007 judecătorul- sindic a respins cererea formulată de reclamanta A.V.A.S. având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 3220/14.12.2006, considerând că solicitarea creditoarei este neîntemeiată deoarece instanţa s-a pronunţat nu numai asupra pretenţiilor exprimate în U.S.D., ci şi asupra celor exprimate în lei, astfel că nu se poate susţine aplicabilitatea prevederilor art. 281 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs creditoarea A.V.A.S. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii de îndreptare eroare materială şi  menţionarea în dispozitivul sentinţei civile nr. 3220/14.12.2006 a cuantumului corect al pasivului pe care trebuie să îl suporte pârâţii, respectiv suma de 17.474,33 lei (care, consolidată în valută reprezintă 4.325,94 U.S.D.) şi 8.777,47 lei, întrucât instanţa, deşi a reţinut corect care este prejudiciul în cauză, din eroare în dispozitivul sentinţei a menţionat numai suma de 4.325,94 U.S.D., dar nu mai puţin decât valoarea nominală de 17.474,33 lei, în condiţiile în care valoarea corectă a prejudiciului este la nivelul creanţelor cu care reclamantele sunt înscrise în tabelul creditorilor, rămase nerecuperate în cadrul procedurii de insolvenţă derulată faţă de S.C. I S.A.

Sentinţa tribunalului a fost atacată cu recurs de pârâţii I.M., I.I., C.D.V., P.M.Ş. şi O.A., solicitându-se casarea hotărârii recurate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea atât a cererii reclamantei A.V.A.S., cât şi a cererii de intervenţie formulată de A.F.P., primii doi arătând, în esenţă, că în mod nelegal instanţa i-a obligat la plată, deoarece ei au fost cooptaţi în consiliul de administraţie al societăţii debitoare doar în data de 19 noiembrie 1998 şi s-au retras din această funcţie prin menţiunea nr. 172/31.01.2001, retragerea efectivă fiind stabilită în decembrie 2000, în acest interval fiind angajaţi cu contract de muncă pe durată nedeterminată la Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, astfel că nu au făcut nici o activitate efectivă de administrare a societăţii falite. Din întregul dosar nu rezultă care sunt faptele ilicite săvârşite de aceştia, nu rezultă care este relaţia cauzală între aceste „fapte ilicite” şi prejudiciul produs şi nu s-a dovedit nici un interes personal al pârâţilor în toată activitatea acestei societăţi, nici măcar încasarea indemnizaţiei de membru al consiliului de administraţie, nu s-a dovedit că au făcut să dispară documente contabile şi nici că au dispus într-un fel oarecare asupra activităţii financiare a debitoarei falite, judecătorul-sindic nefăcând diferenţa între persoanele care au efectuat în mod real acte de administrare şi cele care, în mod evident, au fost ţinute departe de activitatea societăţii, într-un mod inexplicabil fiind deplasată sarcina probei de la reclamanţi la pârâţi.

În motivarea recursului său, pârâtul C.D.V. a arătat că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, prin aprecierea greşită a probelor administrate în cauză, deoarece  reclamanta şi intervenienta în interes propriu nu au făcut dovada că recurentul ar fi contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de încetare de plăţi ca urmare a săvârşirii uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 124 din Legea nr. 64/1995, republicată, aplicabilă la data deschiderii procedurii (22.11.2001), în conţinutul raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la intrarea în încetare de plăţi lichidatorul judiciar făcând doar aprecieri generale privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 124 lit. a), c), şi d) din Legea nr. 64/1995, el neputând indica în concret persoanele vinovate şi nici faptele care ar justifica angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor sociali.

Nu în ultimul rând, şi pârâţii recurenţi P.M.Ş. şi O.A. au arătat că în analiza sentinţei atacate, judecătorul-sindic nu a făcut nici o referire şi nici nu a administrat vreun mijloc de probă care să stabilească implicarea lor în folosirea bunurilor sau a creditelor societăţii în folosul propriu sau al altei societăţi sau că ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăţi, singurul aspect care li se impută fiind acela privitor la inexistenţei rapoartelor financiar-contabile şi la lipsa registrelor de hotărâri ale consiliului de administraţie. Însă, acest din urmă fapt este absolut lipsit de relevanţă în condiţiile în care registrul de hotărâri al consiliului de administraţie nu este un act contabil, neîntocmirea acestuia nefiind unul dintre motivele prevăzute expres de art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru atragerea răspunderii organelor de conducere, din tot probatoriul administrat în cauză neputându-se reţine în sarcina pârâţilor vreuna dintre faptele prevăzute expres şi limitativ de acest text pentru atragerea răspunderii, lipsind cele patru condiţii cumulative cerute de art. 998-999 Cod civil.

Referitor la instituirea sechestrului asigurator s-a subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 85/2006 această măsură se poate lua la cererea administratorului judiciar, a lichidatorului sau, după caz, a comitetului creditorilor şi numai cu fixarea obligatorie a unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor, astfel că este ilegală şi lipsită de temei juridic luarea ei de către instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr. 890/R din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. împotriva încheierii din 7 martie 2007, admiţând, în schimb, recursurile pârâţilor I.M., I.I., C.D.V., P.M.Ş. şi O.A. împotriva sentinţei civile nr. 3220 din 14 decembrie 2006, ambele pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7928/2003 şi a modificat hotărârea atacată în sensul că a respins atât acţiunea creditoarei A.V.A.S., cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de creditoarea A.F.P., obligând ambele creditoare la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâţii recurenţi.

În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de control judiciar a arătat, referitor la recursul creditoarei A.V.A.S., că acesta este nefondat deoarece dispozitivul sentinţei civile nr. 3220 din 14 decembrie 2006 a Tribunalului Arad nu cuprinde erori sau omisiuni de calcul, judecătorul-sindic nefiind în eroare cu privire la cuantumul pasivului la care a obligat pârâţii, ci el a menţionat clar în cuprinsul hotărârii că pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească suma de 4325,94 U.S.D., dar nu mai puţin decât valoarea nominală de 17.474,33 lei, precum şi suma de 596.425,58 lei. Aşadar, prima instanţă a obligat pârâţii la plata a două sume distincte, una exprimată în U.S.D., la care a precizat echivalentul în lei şi una exprimată în lei noi, fără să fie vorba de o omisiune sau vreo eroare cu privire la cuantumul acestor sume, astfel că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 Cod procedură civilă privitoare la îndreptarea erorilor materiale, recurenta fiind, de fapt, nemulţumită de cuantumul sumei la care au fost obligaţi pârâţii. Însă, în acest caz, ea trebuia să atace cu recurs hotărârea judecătorului-sindic prin care s-a stabilit acest cuantum şi nu să solicite „îndreptarea” acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de pârâţii I.M., I.I., C.D.V., P.M.Ş. şi O.A., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad în 20 octombrie 2003 reclamanta a chemat în judecată un număr de 16 pârâţi, şi anume: M.P., I.N., H.G., C.B., S.S.C., I.M., I.I., I.M., C.D.V., S.C., G.S., P.M.Ş., O.A., T.H., F.D. şi H.I., pentru a fi obligaţi, în calitate de foşti membrii ai organelor de conducere ai debitoarei S.C. I S.A., să plătească creanţa creditoarei A.V.A.S., nerecuperată în procedura falimentului, susţinându-se că intrarea societăţii în insolvenţă s-ar fi datorat culpei acestora. De asemenea, creditoarea A.F.P. a formulat cerere de intervenţie prin care a solicitat angajarea răspunderii pârâţilor, în baza aceloraşi motive.

Majoritatea pârâţilor au formulat întâmpinare prin care au arătat, fiecare, că nu sunt răspunzători de ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

La data de 28 aprilie 2004 reclamanta A.V.A.S. a formulat o precizare de acţiune prin care a arătat că renunţă la judecată faţă de pârâţii M.P., I.N., H.G., C.B., S.C., G.S., T.H., F.D. şi H.I. şi că îşi menţine pretenţiile faţă de restul pârâţilor, cererea nefăcând vreo menţiune despre motivele renunţării la judecată numai faţă de o parte dintre pârâţi şi, respectiv, menţinerea pretenţiilor faţă de recurenţi.

Pentru probarea acestei cereri, lichidatorul judiciar a întocmit un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la starea de încetare de plăţi a debitoarei, raport din care a rezultat că începând cu anul 1998 activitatea societăţii a intrat în declin, că în acelaşi an s-a contractat un credit de la Banca A, rămas neachitat, iar, ulterior, în anul 1999 s-a contractat un alt credit de la Banca P, rămas şi el nerestituit, aceste credite generând dobânzi şi penalităţi în timp ce veniturile din exploatare au scăzut progresiv, concomitent cu creşterea cheltuielilor. De asemenea, s-a reţinut că s-au făcut înregistrări eronate în contabilitate, fiind trecute veniturile din vânzare de două ori pentru acelaşi activ, nefiind operată scăderea lor şi înregistrarea pe cheltuieli şi că în anul 2001 nu s-au descărcat din gestiune imobilizările vândute în decursul anului, iar valoarea creanţelor neîncasate a crescut de 3,6 ori, ceea ce denotă dezinteresul în vederea recuperării acestora. Concluziile raportului lichidatorului au fost că debitoarea a intrat în faliment datorită neachitării la timp a datoriilor faţă de bugetul de stat şi al asigurărilor sociale, diminuării capacităţii de producţie, angajării unor credite bancare cu peste 70% dobândă, pierderea unor contracte cu diverşi furnizori, insuficienta experienţă managerială a conducătorilor debitoarei etc., în opinia practicianului, în speţă fiind incidente prevederile art. 124 lit. a), c) şi d) din Legea nr. 64/1995, republicată. Însă, acest raport cuprinde şi următoarea observaţie: „ţinând cont de numărul ridicat al administratorilor, directorilor şi cenzorilor şi nedispunând de documentaţia necesară pentru a individualiza anumite persoane dintre aceştia, a căror răspundere personală să fie angajată, rămâne în sarcina creditorilor stabilirea persoanelor respective şi intentarea acţiunilor necesare angajării acestei forme de răspundere”.

De asemenea, pentru soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii în cauză s-a dispus şi efectuarea unei expertize, care a concluzionat că nu s-au înregistrat în contabilitate anumite venituri ale societăţii, că s-au vândut active fără să existe acte prin care să fie aprobate vânzarea acestora, că nu există rapoarte întocmite de către consiliul de administraţie pentru fiecare exerciţiu financiar, că nu există registru de hotărâri ale consiliului de administraţie, documente obligatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, astfel că susţinerile pârâţilor, în sensul că nu se fac vinovaţi de efectuarea nici unui act de administrare prin care să fi fost prejudiciată debitoarea, nu se confirmă, aceştia făcându-se responsabili de intrarea societăţii în insolvenţă prin săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 literele a), c) şi d) din Legea nr. 85/2006. La această expertiză, pârâţii I.I. şi I.M. au făcut obiecţiuni prin care au solicitat ca expertul să precizeze dacă din evidenţele verificate rezultă că ei au efectuat vreo operaţie economică de natură să producă efectele precizate în raport, adică să stabilească dacă pârâţii personal au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în interes propriu sau al unei alte persoane, au făcut, sub acoperirea debitoarei, acte de comerţ în interes personal, au dispus continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit debitoarea la încetare de plăţi, au deturnat sau ascuns o parte din activul societăţii sau au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura debitoarei fonduri în scopul încetării întârzierii de plăţi, deci, dacă au săvârşit faptele prevăzute de art. 138 literele a) – f) din Legea insolvenţei. Şi pârâţii O.A. şi P.M.Ş. au depus note scrise în legătură cu expertiza judiciară prin care au arătat că nu sunt de acord cu cele reţinute în raport şi că din acesta nu rezultă faptul că pârâţii ar fi săvârşit vreo faptă de natură să favorizeze intrarea debitoarei în insolvenţă.

În răspunsul la obiecţiunile formulate expertul a arătat că pârâţii personal nu au semnat, vizat sau aprobat vreun document financiar-contabil sau de altă natură, nu au încheiat sau semnat contracte economice, iar cu privire la hotărârile consiliului de administraţie nu se poate pronunţa, deoarece nu i-au fost puse la dispoziţie procesele-verbale ale acestui organism.

Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că din întregul probatoriu administrat în cauză nu a rezultat în ce fel cei patru pârâţi, care au avut calitatea de membrii ai consiliului de administraţie ai debitoarei în perioada 19.11.1998-31.01.2001, au determinat intrarea în insolvenţă a societăţii debitoare pentru că, de fapt, nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă săvârşirea de către aceştia a faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), c), d) şi e) din Legea nr. 85/2006, aşa cum în mod greşit a reţinut judecătorul-sindic, singura faptă care rezultă că ar fi fost săvârşită de cei patru pârâţi fiind aceea că nu au controlat activitatea debitoarei, în sensul că nu au ţinut şedinţele consiliului de administraţie şi nu au întocmit procesele-verbale ale acestor şedinţe cu hotărârile luate. Rezultă că, tot ce li se poate imputa pârâţilor, sunt fapte omisive şi nu comisive, în sensul că vreunul dintre aceştia ar fi săvârşit personal vreo faptă de natură să determine intrarea S.C. I S.A. în stare de insolvenţă.

Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 (fost art. 137 din Legea nr. 64/1995), pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială personală a membrilor organelor de conducere a debitoarei falite este necesar să se săvârşească una dintre faptele prevăzute expres şi limitativ de acest text legal şi să se dovedească că toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale sunt întrunite, întrucât răspunderea reglementată de Legea insolvenţei este o răspundere civilă delictuală. Culpa administratorilor şi legătura de cauzalitate sunt condiţii de bază ale răspunderii, care trebuie dovedite la fel ca şi fapta ilicită şi prejudiciu, legea neinstituind nicio prezumţie în privinţa celor două elemente menţionate iniţial. Este necesar, aşadar, să se probeze că administratorii, prin săvârşirea culpabilă a uneia sau mai multora dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 138 din legea amintită, au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispoziţiile arătate, se impune ca faptele să se fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia de a obţine rezultatele prevăzute de textul ce le enumeră. Or, creditoarele nu au dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerinţelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a administratorilor societăţii debitoare.

Astfel, lichidatorul nu a relevat, prin rapoartele sale, că pârâţii s-ar fi folosit de bunurile societăţii în interes propriu, că ar fi făcut fapte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul societăţii sau că ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia, şi nici că ar fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri, în scopul întârzierii încetării plăţilor sau că ar fi dispus să se plătească cu preferinţă unii creditori în dauna celorlalţi.

Dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu instituie prezumţia de culpă a persoanelor a căror răspundere patrimonială se poate cere a fi atrasă, ci este necesară stabilirea existenţei faptelor prevăzute de textul de lege arătat şi a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a debitoarei, care nu poate avea la bază decât un probatoriu complet şi pertinent, dovezi care în speţă nu s-au făcut.

Domenii speta

Spete similare