Procedura insolvenţei. Deschidere la cererea creditorilor. Condiţii. Dovadă

Procedura insolvenţei. Deschidere la cererea creditorilor. Condiţii. Dovadă

Legea nr. 85/2006, art. 31, raportat la art. 3 pct. 6 şi 12

Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Textul stabileşte, aşadar, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa deţinută de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind deschiderea procedurii insolvenţei să poată fi admisă.

Creanţa trebuie să fie certă, în sensul existenţei sale neîndoielnice şi al cuantumului cert, având expunere monetară, lichidă şi exigibilă - asupra căreia se pot ridica pretenţii - şi să se încadreze în valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelaşi act normativ, respectiv minim 10.000 lei (RON).

Dovada caracterului cert al creanţei se poate face atât prin titlu executoriu, cât şi prin act sub semnătură privată sau orice alt înscris necontestat de debitor nici în privinţa existenţei sale, nici în ceea ce priveşte cuantumul creanţei solicitate în baza acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 889/R din 10 septembrie 2007

Prin sentinţa civilă nr. 378 din 14 februarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 4265/COM/S/2006 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis contestaţia formulată de debitoarea S.C. „A.F.” S.A. şi a respins cererea creditoarei A.D.S. având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei împotriva acestei societăţi, reţinând, în esenţă, că pentru pretenţiile afirmativ neachitate de pârâtă în perioada anterioară cu trei ani datei introducerii cererii de chemare în judecată (28.03.2006) acţiunea este prescrisă, contractul de concesiune a terenurilor nr. 50/26.04.2000 de care se  prevalează creditoarea ca fiind titlu executoriu în baza Legii nr. 190/2004, nu are acest caracter decât după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 78 din Constituţia României, iar pentru pretenţiile ce nu sunt prescrise şi nici sub reglementarea Legii nr. 190/2004, cererea este nefondată întrucât între părţi nu s-a încheiat un contract de concesiune, astfel că debitoarea nu şi-a asumat vreo obligaţie în sensul clauzelor stipulate, nesemnând actul la rubrica „concesionar”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea A.D.S. solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă conform prevederilor Legii nr. 85/2006, pentru următoarele motive:

Prima instanţă a reţinut în mod greşit lipsa unui contract valabil încheiat interpretând eronat lipsa consimţământului părţilor contractante raportat la actele şi documentele depuse la dosar. În data de 26 aprilie 2000, în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, a Normelor metodologice cadru de aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 216/1999 şi a art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, între recurentă, în calitate de concedent şi intimată, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune nr. 50/2000 pentru exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 1.374,38 ha situat în perimetrul localităţii F. şi D. din jud. Timiş, prin probatoriul administrat în cauză făcându-se dovada existenţei contractului, fapt ce rezultă şi din semnarea sau emiterea diverselor documente în baza acestei convenţii. Mai mult decât atât, contractul de concesiune a fost recunoscut de ambele părţi, acesta producându-şi efectele juridice în ambele sensuri, respectiv S.C. „A.F.” S.A. a exploatat terenul aflat în administrarea A.D.S. achitând o parte din redevenţa datorată, iar recurenta i-a pus la dispoziţie terenul în vederea exploatării, orice reţinere a instanţei cu privire la lipsa unui contract valabil este netemeinică şi greşit interpretată. De asemenea, recurenta mai consideră că judecătorul-sindic în mod eronat a reţinut prescripţia debitelor înregistrate de către societatea debitoare atâta vreme cât termenul de prescripţie a fost întrerupt prin plăţile efectuate de către aceasta prin ordinele de plată de la dosar, termenul  general de prescripţie fiind cel de 5 ani întrucât s-a început procedura lor de recuperare atât pe cale de contencioasă (din anul 2004), cât şi pe calea reglementată de Legea insolvenţei (în anul 2006).

Prin decizia civilă nr. 889/R din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul formulat de creditoarea A.D.S. împotriva sentinţei civile nr. 378 din 14 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4265/COM/S/2006.

În considerente s-a reţinut că, creditoarea recurentă a solicitat declanşarea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. „A.F.” S.A. pentru recuperarea unui pretins debit neachitat în cuantum de 1.121.377,85 lei reprezentând redevenţă, T.V.A. şi penalităţi de întârziere calculate conform contractului de concesiune nr. 50/26.04.2000. Acest contract, depus în copie la dosarul fond, la rubrica „concesionar” nu este semnat şi ştampilat de către societatea debitoare. Mai mult, la finalul actului, la rubrica „observaţii”, debitoarea a arătat că nu doreşte concesionarea terenului, nefiind de acord cu nivelul redevenţei deoarece majoritatea terenurilor sunt pajişti naturale. Pentru aceste motive debitoarea a şi formulat contestaţie la cererea creditoarei de declanşare a procedurii insolvenţei, contestaţie care a fost admisă de către judecătorul-sindic pe motiv că societăţii debitoare nu îi este opozabil contractul de concesiune întrucât acesta nu îndeplineşte condiţiile generale de validitate ale convenţiilor prevăzute de art. 948 C.civ., nefiind semnat de societate.

Creditoarea, în recursul formulat, susţine că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond lipsa unui contract valabil încheiat între părţi, deoarece, în opinia sa, prin probatoriul depus la dosar, a dovedit existenţa şi valabilitatea convenţiei prin semnarea sau emiterea de către debitoare a unor documente încheiate în baza contractului de concesiune în litigiu. De asemenea, s-a arătat că în mod eronat judecătorul-sindic a considerat că o parte din sumele datorate în temeiul acestuia sunt prescrise şi că tot în mod greşit s-a reţinut în motivarea admiterii contestaţiei debitoarei că părţile s-au mai judecat în ceea ce priveşte respectivul contract, iar debitoarea a avut câştig de cauză, dat fiind faptul că, în prezent, litigiul se află în curs de soluţionare, fiind trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti - Secţia contencios-fiscal.

Curtea a constatat că indiferent de problema prescripţiei unei părţi din sumele datorate ori a unui eventual litigiul purtat în părţi cu privire la aceste sume sau la existenţa raporturilor juridice dintre ele, problema de drept care se pune în speţă este dacă creditoarea recurentă deţinea, în momentul formulării cererii prin care a solicitat intrarea în insolvenţă a debitoarei, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva acesteia.

Articolul 3 pct. 6 din Legea insolvenţei nr. 85/2006 defineşte noţiunea de creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei ca fiind creditorul a cărui creanţă, împotriva patrimoniului debitorului, este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. Textul acestui articol stabileşte, aşadar, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creanţa deţinută de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind  deschiderea procedurii insolvenţei să poată fi admisă. Creanţa trebuie să fie certă, în sensul existenţei sale neîndoielnice şi a cuantumului cert, având expunere monetară, lichidă şi exigibilă - asupra căreia se pot ridica pretenţii - şi să se încadreze în valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelaşi act normativ, respectiv minim 10.000 lei (RON).

Dovada caracterului cert al creanţei se poate face atât prin titlu executoriu, cât şi prin act sub semnătură privată sau orice alt înscris necontestat de debitor nici în privinţa existenţei sale, nici în ceea ce priveşte cuantumul creanţei solicitate în baza acestuia.

În cauza de faţă este evident că nu este dovedită certitudinea creanţei, deoarece ea derivă dintr-un contract pe care debitoarea nu numai că nu l-a semnat, ci a şi făcut menţiune, pe ultima filă a actului că nu este de acord cu încheierea respectivei convenţii, arătând şi motivele pe care le-a avut în vedere, astfel încât, în mod temeinic şi legal, judecătorul-sindic a admis contestaţia debitoarei şi a respins cererea creditoarei recurente pentru declanşarea procedurii insolvenţei.

Domenii speta

Spete similare