Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii.

Procedura insolvenţei. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere. Condiţii.

Legea nr. 85/2006, art. 138

Potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

În conformitate cu alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 şi aceasta ameninţă să se prescrie.

Ca atare, acţiunea în răspundere reglementată de Legea insolvenţei poate fi promovată numai de administratorul judiciar sau lichidatorul numit în cauză ori, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor şi nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanţă la masa credală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 899 din 11 septembrie 2007

Prin sentinţa comercială nr. 858/J.S. din 16 noiembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 3901/115/2005 Tribunalul Caraş-Severin a respins obiecţiunile formulate de creditoarea A.V.A.S., a închis procedura falimentului declanşată împotriva debitoarei S.C. „A.” S.R.L. Reşiţa, a aprobat raportul final întocmit de lichidatorul B privitor la lichidarea judiciară a societăţii debitoare, a dispus ca retribuţia în sumă de 1.900 lei cuvenită practicianului să se facă din contul U.N.P.I.R. – Filiala Timiş, descărcându-l pe lichidator de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură. Totodată, instanţa a dispus radierea debitoarei S.C. „A.” S.R.L. din evidenţele registrului comerţului, notificând sentinţa debitorului, tuturor creditorilor, D.G.F.P. Caraş-Severin şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că prin raportul final înregistrat sub nr. 130/08.09.2006 lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii de insolvenţă şi radierea debitoarei din registrul comerţului, menţionând că în tabelul definitiv al creanţelor au fost înscrise două instituţii: A.V.A.S. Bucureşti şi D.G.F.P. Caraş-Severin. Deşi prima creditoare a formulat obiecţiuni la raportul lichidatorului solicitând instanţei continuarea administrării procedurii pentru ca acoperirea datoriilor societăţii debitoare să se facă pe seama asociatului unic – S.V., tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate întrucât, potrivit alin. (3) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, dacă lichidatorul a omis să formuleze acţiune pentru atragerea răspunderii administratorului social, doar comitetul creditorilor este îndreptăţit să ceară judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă o asemenea acţiune, iar instituţia creditoare nu a folosit această cale legală.

Împotriva sentinţei civile de mai sus a declarat recurs creditoarea A.V.A.S. solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitoarei, motivându-şi cererea prin aceea că judecătorul-sindic nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de  dispoziţiile art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006, ceea ce face ca hotărârea atacată să fie pronunţată cu aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în speţă fiind incident şi art. 3041 din acelaşi cod, sentinţa neputând fi atacată cu apel.

În opinia recurentei, este evident că asemenea fapte trebuiau privite în contextul stării de insolvenţă a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiţii care au dus sau au favorizat ajungerea societăţii în încetare de plăţi. Prin aceste fapte debitoarea a fost lipsită de lichidităţi tocmai pentru că a fost administrată cu rea-credinţă sau cu neglijenţă, creditorii nemaiputându-şi recupera creanţele, scopul dispoziţiilor legale amintite fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în incapacitate de plată, atât în ceea ce priveşte judecarea acestora, cât şi în ceea ce priveşte probaţiunea legea instituind prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Lichidatorul trebuia să menţioneze persoanele din conducerea societăţii debitoare din vina cărora nu au fost plătite contribuţiile la fondul asigurărilor sociale de sănătate, practicianul nefiind un executor judecătoresc care ar avea doar obligaţia de a vinde bunurile ce compun averea debitoarei, ci atribuţiile sale sunt mult mai complexe. Statul român, reprezentat prin A.V.A.S., a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea de către judecătorul-sindic a faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura falimentului. Faptul că instituţia recurentă, în calitate de creditor, este în imposibilitate de a recupera suma cu care a fost înscrisă la masa credală, constituie o premisă concretă care ar fi trebuit să determine instanţa de fond să oblige persoanele responsabile de acest lucru la plata creanţei, aspect care nu a fost cercetat de către judecătorul-sindic. Prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu conţin în mod explicit cerinţa culpei sau a greşelii membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale ajunsă în încetare de plăţi, această omisiune nefiind una întâmplătoare, ci ea vine să sublinieze regimul agravat al răspunderii membrilor organelor de conducere. În acest sens este de reţinut faptul că legiuitorul a folosit în textul legii expresia „au contribuit” la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, ceea ce sugerează aplicabilitatea normei şi în situaţia în care fapta a constituit numai condiţia favorabilă pentru realizarea efectului.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din documentele depuse ulterior de către părţi, se impune concluzia existenţei unei cauzalităţi necesare şi indivizibile cu faptele ilicite, fiind evident că faptele săvârşite de către intimat au favorizat apariţia prejudiciului, chiar dacă nu l-au produs în mod nemijlocit. Din perspectiva reglementării date de Legea insolvenţei, răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţilor ajunse în încetare de plăţi este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor şi a instanţei mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea în tot sau în parte a pasivului debitorului. Responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate subsidiară şi indiferent dacă este individuală sau solidară, ea este una integrală, atât pentru damnum emergens, cât şi pentru lucrum cessans, sfera persoanelor chemate să răspundă patrimonial pentru falimentul societăţii în situaţia în care activele sociale sunt insuficiente, fiind circumscrisă categoriei administratorilor în funcţiune la data încetării plăţilor sau a persoanelor din conducerea debitoarei care s-au comportat în fapt ca veritabili administratori, obligaţia subzistând dacă situaţia care a dus la insuficienta activului a luat naştere în timpul exercitării mandatelor.

Prin decizia civilă nr. 899 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 858/J.S. din 16 noiembrie 2006 pronunţată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3901/115/2005.

În considerente s-a reţinut că judecătorul-sindic a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii şi a aplicat în acelaşi fel dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în speţă nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. invocat de recurentă.

Singurele critici aduse de creditoare sentinţei comerciale nr. 858/J.S./2006 a Tribunalului Caraş-Severin se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator al societăţii debitoare – S.V., însă aceste critici nu pot fi primite.

Prima instanţă a apreciat în mod just că obiecţiunile formulate de creditoarea A.V.A.S. împotriva raportului final întocmit de lichidatorul judiciar al falitei nu sunt întemeiate în condiţiile în care, potrivit art. 138 din legea amintită, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Potrivit alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 şi aceasta ameninţă să se prescrie.

Lichidatorul judiciar, prin raportul asupra situaţiei economice şi comerciale a S.C. A S.R.L. depus la termenul din 24 noiembrie 2005, în urma studierii documentelor financiar-contabile predate de administratorul debitoarei, a arătat că societatea şi-a închis activitatea datorită conjuncturii economice nefavorabile cauzate de concurenţa acerbă şi neloială de pe piaţa pe care a acţionat şi a facilităţilor create de Internet, în sensul că orice persoană poate descărca gratuit şi fără dificultate opere muzicale prin intermediul calculatorului, ceea ce a dus şi la scăderea tarifelor şi a solicitărilor pentru servicii de acest gen în judeţul Caraş-Severin. Acest lucru a generat venituri mai mici pentru acelaşi volum de marfă, în condiţiile în care costurile societăţii au crescut substanţial. Ulterior, prin raportul nr. 130 din 8 septembrie 2006 şi răspunsul nr. 152 din 18 octombrie 2006 la obiecţiunile A.V.A.S., practicianul a mai arătat că aceste obiecţiuni nu sunt întemeiate, intrarea debitoarei în incapacitate de plată datorându-se faptului că înregistrările audio şi video au trecut de pe suport magnetic (casete) pe suport digital (CD, DVD), acestea din urmă putând fi piratate cu uşurinţă de către orice persoană care deţine un calculator, împrejurări care au dus în final la micşorarea cifrei de afaceri şi la falimentul societăţii, în urma analizei documentelor contabile nefiind identificat vreun motiv care să impună atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii în conformitate cu prevederile Legii insolvenţei.

În aceste condiţii, tribunalul a reţinut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din actul normativ menţionat, acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe acest text de lege având un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de legiuitor.

Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o. În prezenta cauză recurenta, deşi a invocat prevederile art. 138, nu a indicat în mod concret prin care fapte săvârşite de către fostul administrator S.V., anterior deschiderii procedurii insolvenţei, s-ar fi cauzat starea de insolvenţă a societăţii debitoare.

Nu în ultimul rând, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, acţiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul/lichidatorul judiciar numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor şi nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanţă la masa credală. Or, în speţă, comitetul creditorilor nu a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea de atragere a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societăţii debitoare, neexistând la dosarul de fond nici o cerere în acest sens, ci unul dintre creditorii înscrişi în tabelul definitiv de creanţe (recurenta A.V.A.S. Bucureşti) a formulat obiecţiuni la raportul final al lichidatorului cerând continuarea administrării procedurii, iar lichidatorul să recupereze datoriile societăţii de la asociatul unic S.V.

Criticile recurentei nu pot fi primite şi ele nu pot duce la modificarea hotărârii atacate în sensul celor solicitate de creditoare – admiterea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitoarei, în cauză nefiind formulată vreo cerere în acest sens de către cei îndreptăţiţi de art. 138 din Legea nr. 85/2006, neputându-se susţine cu temei că judecătorul-sindic ar fi aplicat greşit regulile răspunderii instituite de dispoziţiile acestei norme, astfel cum s-a arătat mai sus.

Este adevărat că scopul dispoziţiilor art. 138 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, însă susţinerile recurentei privitoare la instituirea unor prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu pot fi acceptate. Tot astfel, nu i se poate imputa lichidatorului faptul că nu a menţionat persoanele din conducerea societăţii debitoare din vina cărora nu au fost plătite contribuţiile la fondul asigurărilor sociale de sănătate, în rapoartele sale de activitate acesta făcând referire la toate datoriile ce compun pasivul debitoarei, ele fiind înregistrate în mod corect în evidenţele contabile ale societăţii. Chiar dacă statul român, reprezentat prin A.V.A.S., a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera această creanţă nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanţei, cum în mod eronat susţine creditoarea. Mai mult decât atât, prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 conţin în mod implicit cerinţa culpei membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale ajunsă în încetare de plăţi, aspect ce rezultă şi din natura juridică a acestei forme de răspundere – o răspundere civilă delictuală specială, legiuitorul folosind în textul legii expresia „au cauzat” starea de insolvenţă, şi nu pe aceea de „a contribui”, cum fără temei afirmă recurenta.

Chiar dacă hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speţă să fie incidente şi prevederile art. 3041 C.proc.civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 (şi nu la toate motivele prevăzute de acest text de lege, cum greşit susţine creditoarea recurentă), instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.

Domenii speta

Spete similare